Venită pe filieră externă, ultima idee în materie de educație privește introducerea învățământului obligatoriu de la vârsta de cinci ani. Chestiunea se discută la nivel mondial, iar în România o mână de ajutor a venit din partea UNICEF și a omniprezentei Fundații pentru o Societate Deschisă (Soros).
Guvernul vrea dezbatere publică, dar cred că ar fi o pierdere de vreme, cât timp totul se va desfășura în contextul arhicunoscut al “specialiștilor și experților” blindați de studii empirice, al partenerilor din societatea civilă (vezi mai sus) și al concluziilor care certifică premise arbitrare.
Dar decizia este perfect coerentă logic și ușor de justificat, odată ce sunt acceptate presupozițiile egalitarist-democratice. Dacă statul deține monopolul educației, indvizii sunt interșanjabili, iar școala este obligatorie, vârsta la care începe îndoctrinarea nu se mai poate stabili decât prin ucazul Ministerului. De ce să fie șapte și nu cinci, trei sau doi, este imposbil de argumentat pe aceste fundamente. Astfel, intentia guvernului semnifică o transformare radicală doar în prima instanță, fiind, în fapt, o dezvoltare naturală a unui proces care are toate șansele să se îndrepte spre colectivizarea definitivă și totală a copiilor, așa cum a propus recent o profesoară de științe politice de la Universitatea Tulane, gazdă a unui show politic la televiziunea MSNBC.
Presupozițiile ideii de educație universală (obligatorie) se bazează pe un optimism antropologic, care ignoră în bună măsură experiența istorică relevantă și țintește la o egalizare în jos a indivizilor.
Întrebarea fundamentală este dacă în mod necesar toți oamenii sunt făcuți pentru educație școlară. La această problemă egalitaristul democratic raspunde inevitabil afirmativ, în timp ce un conservator prudent va plasa soluția în lumina tradiției istorice relevante și a libertății personale, având în minte în permanență o idee specifică despre natura umană înfloritoare. (Bineînteles că, mai înainte, ar trebui să stabilim ce înțelegem prin educație…)
În secolul XVIII, înainte de avansul nimicitor al școlii publice, aproape 70% din populație era analfabetă în Vestul Europei, însă restul de 30% putea să se exprime fără probleme în scris, iar prin scris nu se ințelegea asamblarea sau combinarea unor propoziții, simple de tipul “Ana are mere”. Cu siguranță nu toți erau scriitori desăvârșiți, însă ceea ce reiese din epistolele vremii indică o siguranță și o îndemânare stilistică remarcabile. Comparația cu un “mail” contemporan ar rezuma trist “progresul” democratic. În acest sens, într-un volum de fragmente din marii stiliști francezi, “Antologia portretului de la Saint-Simon la Tocqueville”, editat de Cioran, nu are cum să nu te surprindă prezența foarte ridicată a scriitorilor de ocazie, personaje situate în afara circuitului literar, cu îndeletniciri diverse, dar fără o “conștiință de scriitor”. Saint-Simon, Talleyrand, Contesa de Boigne, Etienne Dumont aveau în primul rând o reputație politică, succesul literar urmând de cele mai multe ori postum și aproape involuntar. Chiar și la noi pot fi menționate în această tradiție, cu oarecare rezerve, memoriile colonelului Locusteanu sau, chiar mai recent, cele ale lui Constantin Argetoianu.
Învățământul democratic obligatoriu a coborât calitativ acel procent minoritar de 30%, în timp ce majoritatea a fost ridicată (constrânsă) la o educație rudimentară, rezultatul fiind o nivelare totalitară a capacităților și abilităților intelectuale ale indivizilor. Se scrie și se vorbește din ce in ce mai prost (chiar la nivel academic), în timp ce lecturile tind să dispară cu rapiditate. Erik von Kuehnelt-Leddihn scria ca “o educație democratică trebuie să fie suficient de intensivă pentru a transforma omul într-o creatură civilizată, fără a-l înzestra cu vreo valoare specială sau să îl schimbe într-un rezervor de cultură”, însă sunt semne din ce în ce mai pregnante că educația actuală ratează inclusiv prima sarcină.
Școala egalitaristă a distrus nu doar elitele naturale, ci și înțelepciunea tradițională a țăranului mai mult sau mai puțin alfabetizat, constrâns să renunțe la prejudecățile sale sănătoase în favoarea unui substitut de cunoaștere. Acest lucru a avut consecințe relevante și asupra creativității populare, aflate de mai multă vreme într-un colaps prelungit. De altfel, nu există o corespondență directă între alfabetizare și imaginație livrescă, după cum o dovedesc nenumăratele povești, de la Iliada și Odiseea, la Kalevala.
Ideea educației universale obligatorii, în varianta sa optimală, nu reprezintă altceva decât un calcul utilitarist vulgar, prin care ni se transmite că 100 de indivizi vag instruiți sunt mai importanți decât un singur om cultivat. Însă ceea ce se pierde din vedere este că educația omului cultivat și a celor 100 nu reprezintă idealuri contradictorii. Însă ceea ce experiența istorică ne transmite în mod convingător este faptul că foarte puțini sunt cei inzestrați pentru exercițiul scrisului și al cititului, iar pentru a-i descoperi este nevoie de libertatea alegerii individuale, și nu de malaxorul gregar al educatiei publice. În același timp, educația reală nu poate fi decât aristocratică (nu în sensul originii sociale), adică bazata pe principiul selecției, al ierarhiei și al tradiției, oglindind “marele lanț al Ființei”.
Din punct de vedere politic, subiectul rămâne esențial deoarece reprezintă un criteriu decisiv pentru a distinge între apărătorii libertății și utopiștii sociali, deghizați sub masca liberală.
Autor: Ninel Ganea
Sursa: Anacronic.ro
Adauga comentariu