Niște prieteni mi-au pus în mână o carte de Alexandr Dughin, A patra teorie politică, apărută, anul acesta, în română, la Chișinău. Cum despre Dughin se vorbește tot mai mult, în media fiind publicată și o listă a așa-zișilor prieteni ai lui Dughin în România, am fost destul de interesat s-o citesc. Ideolog al Kremlinului, discipol al misticului român de limbă franceză, Jean Parvulesco, unul dintre cei mai inspirați critici ai Occidentului și un gânditor conservator revoluționar: cam asta auzisem despre Dughin înainte de a-i citi cartea.
Nu l-am citit pe Parvulesco; în schimb, am avut, într-un fel, acces la filiația conservatoare a gândirii rusești prin intermediul lui Lev Șestov și al discipolului acestuia, Benjamin Fondane (amândoi evrei proveniți din Estul Europei, care au scris în franceză). Unul dintre prietenii care mi l-au recomandat pe Dughin se plângea că, în România, nu există niciun interes față de un reacționar ca Joseph de Maistre. I-am amintit că Cioran a scris despre de Maistre unul din cele mai importante studii ale sale. România nu duce lipsă de conservatori.
Mărturisesc, deci, că intuiam ce aveam să citesc în cartea lui Dughin. El, Dughin, are exact acele trăsături ale antimodernului tipic, definite de Antoine Compagnon, în Antimodernii (Art, 2008). Este contrarevoluționar (propunând, de fapt, o ”revoluție conservatoare”), anti-iluminist, pesimist, adept al teoriei păcatului originar și al sublimului, vituperant. Totuși, lectura a fost cât se poate de utilă. Ea m-a clarificat și m-a pus în gardă nu atât asupra poziției mele de locuitor al Estului Europei sau asupra statutului meu de român în raport cu Rusia, cât a riscurilor la care ne putem expune atunci când confundăm metafizica cu politica. Dughin nu e cine știe ce filosof; în schimb, este un ideolog foarte bun. Foarte bun, dar și, adesea, hazardat. Entuziasmele sale mistice și patriotice pot să-l transforme, dacă nu chiar îl transformă de-a dreptul dintr-un critic radical al liberalismului occidental într-un neocon rus.
După izbucnirea crizei economice globale și mai ales după criza ucraineană se discută tot mai mult despre riscul unui nou război mondial. Acest risc există, firește, iar cei care nu-l iau în considerare procedează de obicei la fel cu scepticii, evrei sau nu, din timpul celui de-Al Treilea Reich, care considerau că motive raționale, mai ales de ordin economic, îl vor face pe Hitler să se abțină de la declanșarea unui război și de la lichidarea evreilor. Împotriva acestor ”atotștiutori” s-au exprimat deja Horkheimer și Adorno. Nu este deloc inutil să reiau aici întregul text: ”Una dintre învățăturile epocii hitleriste este cea cu privire la prostia de a fi prea deștept. Câte n-au mai fost argumentele competente prin care evreii s-au îndoit de șansele sale de ascensiune, când aceasta era deja clară ca lumina zilei. Îmi amintesc de o conversație în care un economist dovedea că îmbrăcarea Germaniei în uniforme ar fi fost imposibilă, întrucât ar fi dăunat intereselor fabricanților bavarezi de bere. Deștepții au pretins mai apoi că, în Occident, fascismul este imposibil. Pentru că sunt atât de proști, deștepții le-au ușurat barbarilor sarcina. Neadevărate sunt toate acele judecăți bine orientate și perspicace, prognozele întemeiate pe statistică și experiență, constatările care încep cu propoziția ”În fond, în această problemă eu sunt specialistul”, statement-urile concluzive și solide. Hitler a fost împotriva spiritului și împotriva umanității. Dar există și un spirit împotriva umanității: trăsătura sa caracteristică este superioritatea bine orientată” (Dialectica luminilor, Polirom, 2012, p. 234). Așadar, motivațiile economice nu vin deloc împotriva războiului, cel puțin de la un punct încolo, ci mai degrabă se constituie ca un element în plus și apoi chiar ca elementul principal. Împotriva liberalilor, Karl Polanyi a arătat, în Marea transformare, că originile fascismului și ale dezastrului care a urmat se regăsesc tocmai în liberalismul economic și în ampla sa mișcare istorică de dislocare socială.
Categoriei ”atotștiutorilor” i se opune însă gașca belicoșilor, a războinicilor – deocamdată ideologici. Ea este convinsă de falimentul criticii normative, civice la adresa capitalismului liberal, ca și de ipocrizia sau de lipsa de efecte a criticii ironice sau artistice. Bei o Cola și te uiți la un film de Lars von Trier: aceasta nu este o reală atitudine de frondă, ci înseamnă, dimpotrivă, să faci parte din gloata globalizată a ”indivizilor de masă”, care au abandonat ”masa de adunătură” și ”principiul-Fuhrer”, ascultând de ”principiul-programului” TV (Peter Sloterdijk, Disprețuirea maselor. Idea Design & Print, 2002, p.19). Problema belicoșilor este cum ne putem întoarce la masa de adunătură și la principiul-Fuhrer, altfel spus cum putem obține o reacție măsurabilă în efecte concrete. Alexandr Dughin face parte exact din această gașcă a celor care țin neapărat să iasă cu război.
Nu voi prezenta în întregime teoria filosofică și politică a lui Dughin. Nici n-aș putea să fac asta, plecând de la lectura unei singure cărți. Aș vrea să atrag atenția doar asupra unor elemente, care mi se par a fi foarte importante. Ceea ce propune Dughin este o suspendare a modernității prin reîntoarcerea la credința pravoslavnică. El numește acest lucru ”revoluția conservatoare” (p. 296). Trebuie să uităm sau să nu ținem cont de marele eveniment al Occidentului, moartea lui Dumnezeu, începând de la care a debutat postmodernitatea. Trebuie să uităm inclusiv transformarea carteziană a lumii, în iluminism, să provocăm practic întreaga istorie occidentală, a cărei logică de evoluție a condus în mod fatal la victoria liberalismului. Această metafizică se traduce politic prin reînvestirea încrederii în Rusia și în misiunea ei imperială. În contextul globalizării liberalismului, Rusia este singura forță capabilă să împiedice instaurarea unui guvern mondial, condus de Statele Unite ale Americii, și să producă o răsturnare de anvergură la nivel ideologic (să înlăture dominația liberalismului). Plecând de la un text al lui Carl Schmitt despre Reich, Dughin introduce teoria lumii multipolare ca alternativă la unipolarismul american. Rusia este responsabilă de coalizarea tuturor forțelor anti-occidentale, de la organizațiile islamiste până la China (apropierea strategică de China este văzută ca esențială), precum și de asumarea și coordonarea acestei lupte: ”… Moscova, având o experiență diplomatică enormă și un potențial destul de bun, își poate asuma rolul de coordonator al noilor imperii la scară mondială. Țara noastră posedă toate deprinderile și tradițiile necesare pentru o astfel de activitate” (p.237).
Reacționarismul lui Dughin este construit, în cea mai mare parte, pe opoziția față de teoria lui Fukuyama despre sfârșitul istoriei ca victorie a democrației liberale. Această teorie are ca fundal filosofic interpretarea pe care Alexandre Kojeve – tot un rus – a dat-o dialecticii hegeliene din Fenomenologia spiritului. Teoria lui Fukuyama are însă o dimensiune politică forte (față de caracterul metafizic al dialecticii hegeliene), care poate conduce la o interpretare greșită a semnificației modernității. Ceea ce se arată în lumea postcomunistă nu-i nicio victorie. În acest punct, Dughin are dreptate. Victoria liberalismului – dacă putem vorbi despre așa ceva (și putem vorbi) – este o victorie fără sens pentru că sensul nu mai este posibil. Acest mecanism al modernității, care a condus în mod fatal lumea în non-sens, a îndreptat-o spre nihilism și spre ”abis” nu a putut fi stăvilit. În Noaptea din Grădina Ghetsimani, Șestov vorbește despre disprețul lui Pascal față de rațiune, precum și despre întoarcerea sa către creștinism, către credința absurdă a lui Avraam, către Evul Mediu. În pragul modernității, Pascal a putut vedea fără greș care va fi sfârșitul ei. Acest sfârșit nu era victoria liberalismului, ci a non-sensului rațiunii. Rolul modernității era și a fost acela de a demonstra că omul nu are niciun sens în această lume. Ideologiile modernității nu au fost decât măști sub care omul s-a ascuns. În acest sfârșit al istoriei, pur și simplu omul nu se mai poate ascunde. Este cu totul altceva decât victoria liberalismului american.
Dughin continuă însă să vorbească despre liberalismul american și să-l atace pe Fukuyama, făcând o nouă greșeală. În invitația sa la război, una lirică, constă această greșeală. Firește că, în calitate de rus, el vine cu oferta rusească, pune deci la bătaie tancurile și rachetele rusești. Esențială este însă credința sa că războiul a rămas singura cale de a mai salva omenirea, că numai războiul ne va conduce în noaptea cea mai adâncă, atunci când riscul este maxim, și citează în acest punct pe Heidegger, care, la rândul său citează pe Holderlin: ”Acolo unde e cel mai mare risc, se află salvarea.” (p. 43) Războiul nu poate fi însă o soluție. Nu în război se află cel mai mare risc. El nu va conduce decât la lichidarea umanității și, dacă nu a întregii umanități, atunci a umanului din om. Și așa cele două războaie mondiale au sfărâmat credința în umanitatea omului. O nouă lovitură, rezultată dintr-un noi război, ar fi fatală pentru om ca ființă umană. El nu ar face decât să transforme distopia liberală, a omului condus de mașini (Matrix), într-o distopie rusească, o ființelor umane degenerate, devenite neumane (în românește, se spune neom), cam așa cum se regăsesc în Sectanții, de Mamleev. Cel mai mare risc înseamnă a răspunde la întrebarea: Cum poate să fie omul uman atunci când a devenit neuman, atunci când esența sa este neumanitatea? Războiul nu-i așadar decât cealaltă față a vidului, este vidul pravoslavnic (sau islamist). Cel mai mare risc nu se află în război, care îl va rata cu siguranță întrucât va conduce inevitabil la cea mai mare catastrofă. Cel mai mare risc se află poate în amenințarea războiului, amenințare care rezultă – așa cum spune și Dughin – din reacțiile față de ”victoria democrației liberale”, din reacțiile față de globalizarea vidului. Ea poate ajuta la conștientizarea problemei, însă n-o va putea rezolva, și asta pentru că cel mai mare risc nu este de ordin politic, ci metafizic. Cel mai mare risc rezultă din dizolvarea ideologică a omului, din faptul că omul a rămas gol și trebuie să învețe să trăiască gol cu sine însuși. Aici se află cel mai mare risc. Nu liberalismul îl face să fie sau să pară așa, așa este el, dacă se privește în față. Din această perspectivă, și americanii, și europenii, și rușii sunt la fel de dezavantajați. În noaptea ce mai adâncă ne vom scufunda toți.
Autor: Arthur Suciu
Arthur Suciu este scriitor și publicist, precupat de relația dintre existență și discurs. A publicat o lucrare de teoria discursului, Discursul autonom (2013), două cărți de literatură existențială, Contribuții la apocalipsă (2008) și Fericirea în vid (2012), și o carte de eseuri politice, Drumul către viața privată (2009). A publicat articole de analiză și atitudine în Ziarul financiar, Cadran Politic, Adevărul etc.
Adauga comentariu