In decembrie ‘89 domina optimismul. Milioanele de romani inspirau adanc aerul libertatii. Dictatura ceausista luase sfarsit. Mirajul democratiei se contura la orizont. Incercam, cu mic cu mare, sa il prindem, sa il strangem la piept. Credeam ca toate vor veni de la sine. Ca economia de piata va face intrata, o data pentru totdeauna, in casele noastre bunastarea mult visata. Ca libertatea, dreptul de a vota liber, ne va da forta de a ne decide singuri viitorul. Vorbeam la unison de schimbare, dar ridicam din umeri cand ne intrebam ce aducea aceasta. Imediat, profitorii fostului regim au inversat tabara. S-au pliat din start pe interesele noii Puteri. Si-au oferit expertiza. Aveau nevoie doar de protectie politica. Si au primit-o imediat. Toate celelalte au venit de la sine. Democratia incipienta, lipsa legislatiei, haosul generalizat din primii ani postdecembristi, au reprezentat vadul ideal pentru cei care nu cu multi ani in urma jurau fidelitate si sprijin neconditionat vechiului regim. Asa a aparut o “noua” clasa politica.
In realitate nu era vorba decat de un compromis jalnic intre cei care si inainte o dusesera bine si cei care credeau ca, in sfarsit, le-a venit si lor randul. Timp de peste 20 de ani, minciuna a tinut locul adevarului, numirile politice, competentei, jaful generalizat, respectarii legii. Lideri avizi de cat mai multa Putere nu au ezitat sa se ascunda, ori de cate ori situatia a impus-o, in spatele unei imunitati pe care au perceput-o ca absoluta. Judetele au fost impartite dupa reguli bine conturate in razboaiele politice. Invingatorul a luat totul. Guvernarile de Stanga au alternat cu cele de Dreapa. Fiecare a furat cat de mult a putut. Bogatiile tarii au fost devalizate una dupa alta, cu un tupeu fantastic, printr-un dispret fara margini. In timp ce ei au devenit tot mai avuti, mai aroganti, mai rupti de realitatea de zi cu zi, noi ceilalti, multi si utili probabil doar in campaniile electorale, am pierdut treptat dreptul de a mai decide in propria noastra tara.
Sfidati, umiliti, mintiti, buni numai sa tragem la jugul austeritatii, am inceput sa ne multumim cu putin. Cu tot mai putin. Sa fim hraniti prin discursuri demagogice. Ne consideram binecuvantati ca mai avem, inca, un salariu de mizerie. Ca tavalugul disponibilizarilor ne-a sarit si de aceasta data. Ca putea fi si mai rau decat este. Ca suntem acceptati sa traim la granita lumii pline de privilegii a clasei politice.
Drepturile noastre nu mai exista decat pe hartie.Ascunse in paginile Constitutiei, a unor legi facute pentru “catei”. In realitate, ni se aminteste in fiecare zi ca suntem tolerati in propria noastra tara. Cati dintre noi nu am simtit vocea aspra a unui functionar care ne repede din spatele ghiseului si care uita ca este platit din banii nostri. Cati dintre noi nu “am murit cu dreptatea in mana la Tribunal”, acolo unde cei puternici au mai totdeauna dreptate. Cati dintre noi nu am fost nevoiti sa cumparam bunavointa vreunui cadru medical, desi cotizam lunar la sistemul de sanatate. Cati dintre noi nu am fost pusi in situatia de a vedea cum copiilor nostri li se interzice dreptul de a ocupa vreun post important doar pentru ca odraslele potentatilor zilei sunt cocotate, in urma unui simplu telefon, in acesta. Fara ca, totusi, cineva sa se oboseasca sa dea explicatii. Atunci cand anormalitatea ia locul normalitatii, situatia in care ne aflam nu poate decat sa se agraveze. Iar pretul pe care il platim fiecare dintre noi va fi tot mai mare. Pentru ca singurul nostru drept este acela de a fi umiliti. De a suporta. Nesimtirea, incompetenta, dispretul celor care ne conduc…
Iulian Badea
sursa: cronicaromana.ro
Meritam tot ce ni se intimpla, din pacate.