Politică

Dr. Dâncu – o “Sanda Marin” a propagandei

violinascundlshdf-465x215Cel mai căutat termen pe google.ro după instalarea guvernului Cioloş-Iohannis este „tehnocraţie”. Termenul sună a cratiţă semiautomată cu lunetă, a robot de bucătărie legat la internet în care se prepară, după reţete din Diaspora, un ciolan mioritic cu varză nemţească.

Românul de rând salivează cu nostalgie, însă, la reţetele din bucătăria Sandei Marin. Cartea ei de bucate apărută în 1936, într-o perioadă în care lăcomia politică şi cleptocraţia au culminat la scurt timp în instaurarea unui regim autoritar sub coroană carlistă, ne arată că pofta după ciolan şi putere s-a păstrat până în actuala şaormă românească.

Dar ce gusturi au românii după douăzeci şi şase de ani de la revoluţie? Dacă dragostea se face, astăzi, la distanţă, merge şi la reţete politice. Bine însămânţate, după recomandările prestigiosului Institut Român pentru Evaluare şi Strategie, al domnului Vasile Dâncu. Civilizat şi fără miros de cratiţe arse şi riscul de a patina pe propria dâră uleioasă, institutul voluntar al statului abureşte românii cu mirosuri exotice.

Dacă blidul omului de rând a rămas gol după ce a fost înşelat de cel puţin două generaţii în aşteptări, atunci trebuie să-i formăm alt gust. Şi iată cum, dintr-o discuţie telefonică în cadrul sondajului care începe despre o sărmăluţă, omul devine vegetarian convins. Pofta se pune în cui, iar neo-bucătarul neamului se pune ministru. Şi începe meniul. Din prea puţine ingrediente care să sature o populaţie pauperizată, răspunsul la „alo, aici IRES, vox Dâncu, vrei o chiftea?” este un simplu „nu, pentru că suntem săraci, dar veseli şi dornici de legume”. Vidul se transformă în curent, tocmai pentru a domoli poftele fireşti ale neamului, de care elita politică nu are cum să se păzească decât prin manipularea celor mai elementare şi fireşti aşteptări.

Soarta democraţiei în România nu este la prima încercare. Doar că de soldaţi bucătari care să ducă războiul psihologic cu propriii înfometaţi gătindu-le iluzii ţara nu a mai avut parte. Astăzi, în faţa ceaunului gol, bucătarul se autovalidează prin poveşti despre cât de bine au mâncat alţii din mâna lui, încât ajung flămânzii să-i spună „sărut mâna pentru masă”. Specificul acestei bucătarii, aspectul ei nociv constă în identitatea dintre o instituţie menită să ia pulsul de la populaţie prin sondaje de opinie şi analiza pulsului de către instituţiile de securitate ale statului, ale căror raţiuni nu vizează mult prea pomenita sarma, ci doar izolarea fonică a chiorăitului. Astfel, tehnocraţia devine un wurst care mereu se autovalidează, prin care România îşi îndeplineşte fără multe vorbe angajamentele de obiect economic subordonat, îndatorat şi înregimentat. O dictatură blândă, cu mai puţine uniforme şi multe ouă umplute la nivel de hologramă culinară. Aceasta este varianta nouă a trădării democraţiei româneşti.

În epoca consumului şi comunicării, cum Dumnezeu să ne apărăm de şniţelul lui Vasile Dâncu, acest Dr. Love autointitulat şef de tulumbă peste cratiţe şi să evităm apariţia unui monstru pe scena politică? Reţeta este una simplă: la semnalul următor al sistemului, când ni se va lua iar pulsul, schimbăm jocul! În loc să furnizăm tehnocraţiei imaginea noastră în pielea goală, punem receptorul jos, îmbrăcăm un cojoc de miel şi punem mâna pe furci. Poate ne trece prin cap cui trebuie să le arătam. Căci avem o lungă tradiţie. Nu avem nevoie de Dâncu să ne spună să nu ne scobim cu furca între dinţi. Ci de o sărmăluţă autentică.

Autor: Radu Golban

Sursa: Cotidianul

Abonează-te la newsletter