Îngrijorată de „libertatea de expresie” din România, doamna Catherine Durandin scrie: „Cotidianul îi țintește și denunță drept agenți din străinătate, plătiți sau impostori, pe cei care nu au acceptat tentativa tandemului Ponta-Antonescu de a cuceri puterea. Demersul acestui ziar se încadrează într-o logică totalitară. Dacă sunteți în afara discursului politic pe care ei îl consideră corect, atunci sunteți un dușman al poporului, un trădător. Tandemul nu are decât o idee – Jos Băsescu. Cei care nu subscriu aceste idei unice nu pot fi motivați decât de dorința de a face bani, deci neapărat de un salariu […] O asemenea metodă ne face să ne întoarcem la totalitarism, la o lume a turnătorilor ca într-un regim fascist sau comunist. Acest fel de a funcționa ține de o cultură și de un reflex care nu acceptă nicio nuanță și nicio analiză critică.”
În locul acestor preocupări, nesănătoase, dna Durandin ne propune mai multe teme de dezbatere:
„Există atâtea subiecte care ar merita să fie cercetate și discutate. Ce păcat că cititorii ziarului Cotidianul nu le pun ziariștilor mai multe întrebări legate de probleme de interes național și internațional. Câteva subiecte posibile:
– Guvernul Ponta și evoluția dosarului legat de rromi?
– Care sunt noile propuneri pentru legea sănătății? Care va fi raportul între privat și public?
– Ce decizii sunt de luat la capitolul energie – energie nucleară, alegerea circuitelor energetice, poziția față de Gazprom și Nabucco?
– Dar în domeniul ecologiei? Care va fi poziția Bucureștiului în ceea ce privește exploatarea gazului de șist?
Și legat de politica internațională:
– Tandemul Ponta Antonescu i-a tot atacat pe ambasadorul Statelor Unite și pe delegatul Departamentului de Stat, Philip Gordon. Ce urmează, cum va continua dialogul cu Washingtonul? Cititorii obișnuiți cu o decodare a relațiilor interpersonale ar fi probabil interesați să afle dacă Cotidianul a urmărit convenția republicană și pe cea democrată? Cum se redefinește relația dintre București și Washington?”[1]
Dna Durandin e îndreptăţită să ceară Cotidianului abordarea acestor subiecte care altminteri îi frământă şi pe mulţi dintre contestatarii regimului Băsescu. Dar e îndreptăţită doar pentru că, într-o democraţie, presa are dreptul şi datoria de a pune orice întrebare legată de binele public şi de interesul naţional. Chiar şi întrebări referitoare la posibilele conflicte de interes ale formatorilor de opinie. Nu e nimic fascist sau comunist în a dori să cunoşti dacă între apologetul unui preşedinte (de ţară sau de institut) şi respectivul preşedinte există legături şi complicităţi de orice fel. E dreptul presei de a pune aceste întrebări şi e dreptul publicului de a hotărâ dacă informaţia respectivă e relevantă sau nu. Trăim într-o lume a economiei de piaţă, dominată de ideea eficienţei şi profitabilităţii: unii cumpără oameni şi ţări, alţii cumpără ziare. Cei care cumpără ziare vor să afle despre cei care cumpără oameni şi ţări. Poate chiar ţara lor.
La urma urmelor, e important să ştim, de exemplu, dacă între susţinătorii europeni ai lui Gaddafi sau ai lui Assad şi respectivii lideri au existat/există sau nu circuite financiare discrete. E important să ştim dacă un dictator sau altul, dacă un serviciu secret sau altul finanţează în ţară sau peste hotare reţele „de sprijin”. Nu e nimic totalitar în a pune întrebări despre aceste lucruri, dar a nu obţine răspunsuri corecte la aceste întrebări e, în mod sigur, o indicaţie de lipsă de transparenţă democratică undeva înspre vârf.
Altminteri, dacă accesul la informaţia de interes public şi de care depinde soarta a milioane de oameni nu ar conta, de ce ar fi deplâns dna Durandin, în cartea La CIA en guerre (2003), faptul că, deşi documentele C.I.A. referitoare la Polonia anului 1989 sunt accesibile cercetătorilor, cele referitoare la România anului 1989 au rămas clasificate? Oare barierele epistemologice nu au consecinţe politice? Oare e mai fascist/comunist să pui întrebări decât să păstrezi secrete? Comuniştii şi fasciştii nu se mulţumeau să-şi înfiereze inamicul de clasă/rasă, ci îl şi eliminau. În lagăre. După ce îl anchetau în închisori secrete.
Ajuns aici, vreau să lansez şi eu o întrebare în trepte dnei Durandin.
Crede dna Durandin:
– că Preşedintele Traian Băsescu şi susţinătorii săi nu s-au comportat ca şi cum oricine se afla în afara discursului politic considerat de ei corect era un dușman al poporului/democraţiei/Occidentului/statului de drept, un trădător?
– că susţinătorii lui Băsescu nu au avut doar o singură idee – Sus Băsescu?
– că nu i-au denunţat pe toţi cei care nu au subscris aceste unice idei drept vânduţi (mogulilor, ruşilor etc.), frustraţi, invidioşi?
În fine, crede doamna Durandin că asemenea metode puteau duce altundeva decât la „totalitarism, la o lume a turnătorilor ca într-un regim fascist sau comunist”? Crede doamna Durandin că „acest fel de a funcționa” nu a ţinut „de o cultură și de un reflex care nu acceptă nicio nuanță și nicio analiză critică”?
Note
[1] http://www.contributors.ro/cultura/les-listes-noires-et-ou-est-la-liberte-d%E2%80%99expression/
Autor: Mircea Platon
sursa: focuriinnoapte.blogspot.ca
Adauga comentariu