Discreditarea a devenit principala arma in viata publica din Romania. Ea a devenit unicul argument atat in relatiile dintre institutii, cat si dintre oameni.
Politicienii se bat in porecle care de care mai jignitoare. De la “sexy buzoianca”, la “Muc cel Mic”, totul e posibil si, as zice, inca tolerabil.
Cu mult mai grav este insa ca institutii de maxima importanta sunt acuzate ca fac sau se folosesc de politie politica, ca au legaturi cu terorismul international sau mai stiu eu ce netrebnicie. Nimeni si nimic nu scapa acestei improscari generale cu noroi care tin loc de argument, proiect si viziune.
Si cine patroneaza si intretine aceasta nebunie din care se hraneste? Presa. Iar cand trebuie sa-si apere interesele murdare apeleaza la exact aceleasi mijloace pe care cu ipocrizie de mironosita le critica scupinadu-si in san.
Priviti cum au reactionat mogulii furibund la studiul Oxford Analytica, potrivit caruia s-ar fi aliat intr-o campanie impotriva lui Traian Basescu si de anihilare a interesului omenilor pentru politica. Anatomia discreditarii poate fi studiata in detaliu si fara lupa pe acest caz magistral.
Operatiune de discreditare buna de pus in manuale
Mogulii au trimis rapid la inaintare “artileria grea”, candva partea cea mai credibila, de referinta chiar, a presei romanesti, care a pus tunurile pe acest studiu.
Fara urma de indoiala, fara nicio pornire reflexiva, fara nicio tusa de asumare a unei minime responsabilitati sau macar de autoanaliza obiectiva, candva onorabilele varfuri de lance ale jurnalismului romanesc s-au pus pur si simplu cu parul pe Oxford Analytica si pe expertii acestuia.
Calul de bataie al apararii lor a fost discreditarea institutului, adica, nu-i asa, un prapadit de SRL britanic, fara vreo legatura cu prestigioasa universitate, un fel de adunatura de mercenari care fac studii la comanda, dupa dictare, in cazul nostru dictarea taberei presedintelui Traian Basescu.
Mai aveam foarte putin pana ca vreunul dintre tragatori sa-si aduca aminte ca Oxford inseamna, in traducere, “vadul boilor”, pentru a ne arata ce origine umila sugereaza, de fapt, numele ce da greutate criticii.
Cat despre impactul studiilor OA, ne spune Emil Hurezeanu, el trebuie cautat nu in valoarea materialelor, ci in prestigiul cumparatorilor, de exemplu banci nationale din diverse tari. Ce sa intelegem noi de aici?
Ca sefii institutiilor importante ale lumii (anul trecut din 26 de tari) sunt suficient de imbecili incat sa cumpere studii neprofesioniste, facute in functie de interese obscure, fara o valoare reala? Sa fim seriosi! Tocmai faptul ca sunt considerate de referinta in institutii de varf arata ca studiile OA sunt cat se poate de profesioniste.
Si ca tot veni vorba de profesionalism, oare nu era normal ca in locul unor vituperari in familie, la emisiunile de infierare a Oxford Analytica sa fi fost invitat, macar telefonic, si un reprezentat al institutului?
In plus, sa ne amintim ca alte studii OA, pe teme economice, militare sau politice, au fost luate de bune si digerate fara cea mai mica problema de presa.
De exemplu, cel care atragea atentia ca Romania va infrunta o criza de proportii, inca din ianuarie, pe cand guvernantii inca faceau bugete pe crestere economica pozitia. Sau cel militar, din 2002, care arata ca: “echipamentul militar (romanesc n.r.) e imbatranit, conditiile de instructie sunt jalnice si Bucurestiul refuza sa scada numarul ofiterilor. Armata romana are un numar urias de trupe de infanterie si tancuri – adica exact ce nu trebuie Pactului Nord-Atlantic”. Iar exemplele ar putea continua.
De ce cand tragea aceste concluzii OA era o institutie prestigioasa si credibila, iar cand critica practicile din presa este un nenorocit de SRL birtanic fara importanta?
Boala tipic romaneasca
Chiar daca a ajuns la cote nemaintalnite, discreditarea ca principal argument nu a fost inventata acum.
Va amintiti cum tuna si fulgera in toamna trecuta Traian Basescu impotriva agentiilor internatioanle de rating care atrageau atentia asupra riscului Romaniei de a intra in incapacitate de plata? Nu numai ca ele aveau dreptate, iar fara imprumutul de la FMI fix acolo am fi fost, dar sa ne amintim cat de credibile erau pentru actualul presedinte aceste agentii pe vremea cand era in opozitie.
Tineti minte cat de obraznic a fost Bogdan Olteanu cu fostul ambasador al SUA, Nicholas Taubman, cand acesta a vorbit despre insuficienta lupta anticoruptie si codurile inacceptabile pregatite de cabinetul Tariceanu?
Presedintele Camerei Deputatilor l-a acuzat ca si-a obtinut mandatul printr-un act de coruptie. Litera de Evanghelie fusesera pentru dl. Olteanu si pentru liberali, in general, zicerile amabasadorului american pe cand cad ele ii tinteau pe Adrian Nastase si Ion Iliescu, care, la randul lor, reactionau la fel. Si putem continua exemplele pe pagini intregi.
Fata in fata cu adevarurile incomode, moguli, ziaristi si politicieni de toate culorile si toate nivelurile reactioneaza dupa acelasi tipic: discrediteaza-l cat poti pe emitentul acestor adevaruri pentru a ingropa cat mai adanc fondul problemei si a-l anihila.
In felul acesta insa criticile devin derizorii si ramanem cu raul, fara a mai avea incredere in nimeni si nimic.
Constantin Racaru
sursa: ziare.com
Adauga comentariu