Smaranda Dobrescu: În anii ’90, când încă Europa nu discuta despre un model social care presupune o economie performantă ofertantă de locuri de muncă, la noi se punea adesea pe tapet intenția stângii de a crea o economie socială de piață. Iată că azi, Joseph Stiglitz, laureatul celebru al Nobelului pentru economie din 2001, repune pe tapet tipul de economie necesar etapei actuale, caracterizată de crize profunde, crize prelungite, crize financiar bancare atipice. În timpul unui interviu realizat de La Tribune, economistul expune mizele unei economii pozitive, solidare și sociale în timp de criză și reafirmă că singurele care pot readuce prosperitatea economică în acest moment sunt gândirea pe termen lung și voința politică. Consideri că SUA a reușit să răzbată prin criză având o astfel de strategie susținută prin politici coerente și etapizate în timp?
Flavius Chircu: Se spune, nu fără ceva temei, că SUA sfârșește prin a face ce trebuie, însă după ce epuizează alternativele. Din ceea ce recomandă Stiglitz, pot fi în principiu de acord cu ideea nevoii de gândire pe termen lung și voința politică. Astfel de gândire temperează imperativele paradigmei financiare a momentului ce domină economia – investiții mai degrabă speculative și pe termen relativ foarte scurt. Mai mult, orice schimbare ale cărui consecințe să fie altele decât status-quo-ul are nevoie de voință politică. La alt nivel al discuției, sunt de asemenea de acord cu o economie care să funcționeze pe baze mai solidare. La momentul acesta, fără o mai mare solidaritate economică se pierd șansele unui viitor civilizat.
Pe de altă parte, ceea ce spune Stiglitz e suficient? Nici el nu cred că a intenționat să dea un răspuns complet. Pe de-o parte, nu cred că-l are, pe de alta, nu cred că suntem încă pregătiți să aflăm un asemenea răspuns.
SD: Dacă raportăm recenta criză economică responsabilă la urma urmelor de criza structurală/monetară/politică a UE la criza din anii 1920-1930, admitem că există câteva similarități de necontestat între acestea două: șomaj și creșterea inegalităților sociale, dar și o diferență crucială: în timp ce unele piețe au devenit sălbatice producând, pe de o parte, averi uriașe și, pe de altă parte, falimente unor companii viabile și evaporarea locurilor de muncă împreună cu colapsul bursei în perioada târzie a anilor 1920, toată lumea știa încotro să se uite după o salvare: spre stat, spre un stat puternic, atât de puternic, încât să fie capabil să forțeze cursul afacerilor spre a se orienta după dorințele sale. Statul era dotat cu resursele indispensabile pentru ocupare în muncă (putere – abilitatea de a face lucruri) și politici (abilitatea să decidă care din lucrurile propuse merită să li se ofere prioritate). John Maynard Keynes analizând mai apoi ieșirea din criză a concluzionat că aceasta s-a datorat plinătății resurselor statului. Statele au putut să se ridice mai mult la înălțimea așteptărilor populației. De data aceasta, SUA, în urma diagnozelor făcute, a mai folosit atributele statului în diminuarea crizei bancare? A avut statul la îndemână politici suficiente pentru a se lupta cu șomajul, de exemplu?
FCh: În primul rând, în loc de o relație de responsabilitate, aș reformula astfel premiza: criza economică s-a manifestat în spațiul UE prin tipurile enumerate de crize (politică, monetară etc.). Adică aceste construcții incomplete sau chiar greșite au fost aduse în relief de criza capitalistă.
În al doilea rând, crizele capitaliste de atunci și acum au într-adevăr puncte comune și diferite în același timp. Comună este logica după care capitalismul nu știe mai bine decât să alterneze perioade de exuberanță irațională cu perioade mult mai lungi de depresie la fel de irațională. Diferențele sunt mai ales în sensul clarificării de mai sus, și anume căile de manifestare.
Ajungând specific la rolul statului, atunci și acum, trebuie spus că statul social era cel mult un proiect atunci, pe când acum este realitate și atenuează atât de mult efectele crizei, încât unii chiar se întreabă dacă suntem într-adevăr în criză din moment ce totul încă pare să arate ca înainte de 2008. În spațiul american, la momentul acela, i-a trebuit lui F.D. Roosevelt ceva timp/mandat prezidențial reînnoit ca să implementeze New Deal, adică o formă de intervenție a statului atât în repornirea economiei, cât și de suport direct și indirect al cetățenilor expuși la criză. Acum, Obama a continuat și chiar mărit intervenția statului începută de Bush, numai că, la rece analizând, destinatarul intervenției este status-quo ante. Adică obiectivul pare a fi fost și rămas păstrarea poziției relative a sistemului financiar american mai degrabă decât noțiuni de justiție și echitate socială.
SD: În criza din anii ‚70, ieșirea s-a făcut în principal prin efectul de corecție a pieței. Bazele economiei care se învață în universități vorbesc de o piață care se reglează singură, prin cerere și ofertă. Or, azi nu mai este cazul. „Peste tot în lume, oamenii vor să contribuie la dezvoltarea societății, să muncească, dar nu o pot face, ceea ce duce la irosirea resurselor. La fel și în SUA, unde milioane de americani sunt în stradă, în timp ce multe case sunt goale. În realitate, mâna invizibilă care ar reglementa piața este invizibilă…pentru că nu există”. Cum vezi acest principiu, de bază de altfel, al liberalismului ca și al neoliberalismului aplicabil în viitor?
FCh: Nu știu cine mai crede în mâna invizibilă, dincolo de învățăceii care acum deprind a intersecta mai sus-numitele curbe ale cererii și ofertei. Istoric vorbind, Adam Smith, autorul acestei metafore, o pomenește doar de 3-4 ori în lucrările sale, iar condițiile în care aceasta ar fi acționat la timpul lui sunt foarte diferite față de ce și cum se întâmplă acum. În varianta sa actuală, mâna invizibilă, deja un virus ideatic, a revenit odată cu criza anilor ‚70, s-a structurat pe ideile economiștilor de la Universitatea Chicago și, prin intermediul operațiunilor de privatizare și diminuare a rolului statului, a modelat economiile lumii, începând cu cele britanice și americane din anii ‚80. În fața realității impuse dureros de criza capitalismului din 2008, mă întreb dacă cineva în Dreapta românească, atât de excitată de această mână invizibilă, e măcar jenat de penibilul acestui crez.
În ceea ce privește viitorul vreunui principiu specific, după cum spunea Maestrul Edmond Nicolau, istoria nu precizează. Spun asta cu oarece resemnare în fața inerției ideilor, indiferent de cât de costisitoare ar fi acestea. La un nivel, elitele existente par a ținti către acel status-quo ante, iar cei mulți sunt încă într-o stare de confuzie. Cel mai probabil, una din multele idei ce acum percolează sub radarul conștiinței publice va fi candidată și, în cele din urmă, înlocuitoare a imposibilei mâini invizibile.
SD: De altfel, austeritatea, principala măsura a dreptei europene în lupta cu criza, a diminuat spre ștergere caracterul de stat social european. În felul acesta, imaginarul burghez aparent a triumfat, având în vedere cel puțin trei direcții:
– un panaceu pentru bolile din social este creșterea PIB-ului fără să se stipuleze că acesta are limite de creștere, că societatea nu poate produce din ce în ce mai multe bunuri la nesfârșit;
– consumul populației poate crește nelimitat spre fericirea populației și creșterea producției;
– meritocrația, sărăcia și inegalitatea se datorează nu destinului, ci indolenței și neglijenței.
Toate aceste trei elemente de imaginar burghez, adică ideologia de dreapta, sunt de asemenea în dificultate azi. Astfel, nu numai social democrația se află în dificultate. Ideologia de dreapta este în aceeași situație. Generația tânără de azi este cea mai în suferință, căci nu are nicio siguranță că va mai fi capabilă să păstreze statul social pe care l-a moștenit sau să beneficieze de actualele reguli sociale intergeneraționale.
FCh: Sunt foarte de acord cu aceste observații. Mai mult, merită repetat faptul că nu numai Stânga este în criză, ci chiar Dreapta. După terminarea Războiului Rece, Dreapta mâinii invizibile, să-i spunem, a apărut ca învingător și lumea a fost supra-dozată de această ideologie. Tot cam în același timp, cetățenii vestici au aruncat și copilul social democrației odată cu zoaiele socialismului de tip sovietic. Ne aflăm așadar într-o criză a celor două ideologii, cel puțin în formele în care se află ele azi.
În treacăt, dar încă legat de observațiile de mai sus, aș dori să menționez că au existat idei de sisteme economice alternative la creșterile de tip capitalist sau socialist din secolul XX. Spun asta mai ales amintind de românul Nicolae Georgescu, cunoscut în SUA ca Nicholas Georgescu-Roegen, sistemul său economic, economie ecologică, fiind bazat pe legile termodinamicii. Una din ideile sale a fost să aplice principiul entropiei la economie, trăgând astfel un semnal de alarmă a propos de ideea neoclasică a resurselor naturale nelimitate. Aș primi cu multă bucurie vestea că Academia de Științe Economice din București apreciază și cinstește memoria vizionarului economist român.
SD: Economia SUA și nu numai ea a dovedit că consumăm mai multe resurse decât avem și acest nivel de consum nu este sustenabil pe termen lung. În SUA, al căror model este dat ca exemplu, inegalitățile, subiect central de altfel, cresc în permanență. 1% din populație obține peste 22% din venituri. Iar în timpul reluării creșterii economice, în 2009-2011, de 90% din această creștere a beneficiat doar 1% din populație, în timp cei ceilalți 99% și-au văzut veniturile scăzând sau stagnând. Salariul mediu al angajaților americani este la cel mai mic nivel din ultimii 40 de ani. Dar subiectul nu ține doar de inegalitatea veniturilor, ci și de inegalitatea de șanse. Reușita tinerilor nu depinde de capacitățile lor, ci de capacitatea părinților lor de a plăti pentru educația lor. În fața acestei constatări, este clar că nu utilizăm în mod optim resursele de care dispunem. Este polarizarea veniturilor un dat al crizei, un efect legic al globalizării?
FCh: Aici observ două direcții. Încep prin a răspunde la a doua și vom vedea unde se intersectează cu ideea nesustenabilității economiei de consum. Cel puțin în SUA, polarizarea veniturilor este un fenomen ce a început odată cu criza din anii ‚70. La momentul acela, au început o serie de inovații al căror efect a fost mult mai târziu observat și documentat ca o creștere a polarizării sociale și economice. Dintre aceste inovații, aș menționa în treacăt doar creșterea creditului către consumatori, posibilă și pe fondul relaxării legilor ce limitau până atunci dobânzile; această mișcare a tranziționat economia americană de la una a producătorilor la aceea a consumatorilor. Este foarte posibil ca acele inovații să fi fost și necesare pentru renașterea înca unui ciclu capitalist, însă la momentul acesta economia de consum a ajuns la un capăt de drum, ea nemaifiind sustenabilă cel puțin din punct de vedere al balanțelor internaționale de plăți, dacă nu și din limitări de mediu și/sau resurse naturale.
Implicațiile polarizării sociale și economice, într-un sistem în care școlile private sunt o precondiție a mobilității sociale, devin din ce în ce mai vizibile odată cu creșterea prețului educației.
Globalizarea este una din inovațiile recente ale capitalismului. Ea a condus pe termen scurt la o afluență a consumatorului, numai că dintre efectele pe termen mediu se poate observa deja polarizarea economică din Vest. Consumatorul vestic plătește la început mai puțin pe un produs al globalizării, însă asta numai înainte de a considera costurile întregi, inclusiv la adresa locurilor de muncă și a veniturilor din Vest. (va urma)
Autori: SMARANDA DOBRESCU, FLAVIUS CHIRCU
Sursa: Economistul.ro
Adauga comentariu