Analize și opinii Politică

Deprecierea, ca alternativă la austeritate

Viaţa, UE şi FMI obligă guvernul de la Bucureşti, care dorea iniţial să spună „adio” austerităţii, să adopte totuşi un buget numit „disciplinat”, dar care în mod sigur nu este doar pe gustul domnului Hollande, ci şi pe gustul doamnei Merkel. Să ne reamintim că, timp de o vară, subiectul suspendării preşedintelui devenise sinonim şi cu sfârşitul austerităţii. Chiar dacă, la nivel european, familiile politice apar doar în viziunea politicienilor de la periferia continentului, invocarea lor este la Bucureşti – în absenţa altor argumente concludente – mereu o sursă de legitimitate. Raţiunea domnului Ponta este cât se poate de simplă, precum a declarat sâmbăta trecută pentru Digi24, că dacă „preşedintele Franţei a ţinut la disciplină, nu la austeritate, daţi-mi voie să fac şi eu la fel”. Am putea chiar crede că prin jocul său de cuvinte adesea plastic ne leagănă cu un „Doamne fereşte” şi căinţa de s-ar putea chiar înghesui sub capotul doamnei Merkel. Fanatismul austerităţii este totodată şi o expresie a tensiunii între dreptate socială şi legile pieţei. Intenţia acestei politici de austeritate impuse de Bruxelles este de a scuti statele din centrul Europei de costurile de transfer – oarecum fireşti într-o uniune care pretinde a fi şi una politică – şi de a face statele de la periferia Europei atractive doar pentru capitalul mondial.

Acapararea pieţei, şi nu a cetăţenilor, este unica prioritate a politicii de austeritate, căreia nici socialiştii nu i se mai opun. Adepţii fundamentalişti ai acestui mecanism rigid al economiei minimalizează dreptatea socială ca fiind una doar “politică” în sensul unei politici particulariste şi atribuie economiei de piaţă calităţile unui model apolitic şi incoruptibil. Ar fi fost de preferat să fi avut o dispută cu UE nu pe seama unui conflict instituţional, ci pe seama unei politici bugetare curajoase, îndreptată în primul rând spre echitate socială.

Ceea ce adesea se uită este faptul că, în timp ce o piaţă funcţionează prin indecizie, o politică socială – chiar una controversată – este rezultatul unor seturi de măsuri active. Spre deosebire de deciziile politice care sunt puse pe seama politicienilor, deciziile pieţelor par să cadă din cer. Supunerea popoarelor europene doar sub reguli economice se manifestă ca un act de credinţă, iar protestele sociale împotriva austerităţii par o mişcare de insurecţie. Destinul stabilit de forţele neoliberale şi economice va răpi însă treptat şi ultima fărâmă de articulare politică, instaurând în Europa guverne tehnocrate fără chemare naţională. Acest proiect de reforme inutile va dura chiar mai multe decenii şi va culmina în înstrăinarea politică a ţării, făcându-ne, pentru prima oară în istorie pe urma unei credinţe oarbe doar în legile economice, iobagi de bună voie.

În loc să ne complăcem cu această politică neoliberală, ar trebui să ne reamintim de instrumentul de depreciere monetară. Dreptul la depreciere este o formă instituţională prin care guvernele la periferia Europei şi-ar manifesta respectul faţă de propriile popoare însărăcite care ar putea forma o comunitate de destin economic. Dacă o ţară nu mai face faţă economic, îşi devalorizează moneda, deoarece reduce şansele de export ale exportatorilor străini şi sporeşte şansele producătorilor interni. Ca urmare, se creează oportunităţi de investiţii şi locuri noi de muncă în detrimentul forţei de muncă a altor popoare. Altfel formulat, deprecierea împiedică ca ţări competitive să forţeze ţări mai puţin competitive să taie pensiile cetăţenilor care oricum câştigă mai puţin, pentru ca o elită mică autohtonă să cumpere în continuare produsele ţărilor competitive la cursuri fixe. O comunitate economică europeană cu cursuri de schimb variabile ar avea şi avantajul că nu ar mai fi nevoie de negocieri despre reforme structurale, compensări sau alte ajutoare. Ar pune sfârşit unei guvernări imperialiste a economiilor competitive asupra economiilor mai puţin dezvoltate.

Deficitul comercial al ţării finanţat prin credite externe este tributul României pentru menţinerea locurilor de muncă în centrul Europei. Un bloc est-european anti-auster ar exporta – dacă tot ne-a fost distrusă industria – în schimb inflaţie, lăsând ca reformele sociale să fie plătite de către centrul Europei fără a mai fi siliţi să întindem o mână la nişte fonduri ipotetice. Să nu uităm că, decenii la rând, Franţa, Italia, Portugalia sau Grecia şi-au permis să finanţeze o politică socială generoasă prin devalorizarea monedei, lăsând ca aceste costuri să fie suportate de către ţările cu economii performante ale Europei. A renunţa la euro nu înseamnă a renunţa şi la Europa, dar ar asigura cel puţin un minim de suveranitate fără de care democraţia şi echitatea socială nu pot exista.

Radu Golban
sursa: cotidianul.ro

Abonează-te la newsletter