Politică

Degenerare şi fiscalitate

3_cartierul_ghencea_pe_cind_era_un_sat_de_laptari_la_1900Sărăcia face casă cu românul de când se ştie. Nu am de gând să generalizez un fapt istoric, însă reperele istoriografice vorbesc de foarte puţine perioade de linişte prin ţinuturile moldo-valahe. În Evul Mediu, satele cu ţărani clăcaşi, numiţi „vecini” în Moldova şi „rumâni” în Valahia, se goleau adeseori prin fuga în pribegie a locuitorilor, care doreau să-şi schimbe destinul. Fuga trebuia bine ticluită căci pedepsele erau aspre, de la bătaia la falangă la tragere în ţeapă (nu Ţepeş a folosit primul ideia), pentru a fi şi altora exemplu.

Silniciile de tot felul, de la numărul mare al zilelor de muncă pe moşia boierească sau zilele de muncă forţată şi gratuită în funcţie de necesităţile latifundiarului, la traumele cotidiene ale stăpânului, care putea face cam ce-i trecea prin cap cu supuşii săi, erau motive pentru rarele caractere tari să găsească o soluţie de evadare. Pare a fi o exagerere, însă, raporturile dintre stăpân şi „rumân” în Evul Mediu au supravieţuit în raporturile de mai târziu, dureros de târziu, dintre activistul de partid, şef al biroului politic existent în orice instituţie, şi „oamenii muncii”. Aroganţă, zeflemea, infatuare, umilire erau trăsăturile unor astfel de relaţii, care nu pot alimenta decât nemunca, imoralitatea şi anularea alternativelor de evadare.

Aceia care reuşeau să scape trebuiau să părăsească nu numai ţinutul, cât mai ales şi ţara. Numiţi „bejenari”, majoritatea găseau un refugiu în cetele de mercenari sau îşi încercau rostul prin alte localităţi, la mare distanţă de locul natal, cu precădere în oraşe. Oraşele erau supuse autorităţii domneşti iar în mulţimea de neamuri, care se perinda acolo, te puteai pierde cu uşurinţă. Nu întâmplător se spunea că „aerul oraşului te face liber”. Satele româneşti erau şi sunt destul de restrictive cu „veneticii”, străinii nu neapărat de neam şi limbă, ci străinul de comunitate. Această distanţă socială şi sufletească vine din interdicţia impusă de stăpân, care la rândul său trebuia să acorde sprijin confraţilor săi în prinderea „bejenarilor”.

Golirea satelor se accelerează în veacul al XVIII-lea, căpătând o mobilitate colectivă de invidiat; puteau schimba topografii pe suprafeţe uriaşe. Administraţia austriacă în Oltenia nu a reuşit între 1718 şi 1739 să realizeze o hartă o noii provincii, pentru a şti pe câţi plătitori de taxe poate conta. Cartografierea din toamnă nu mai corespundea cu aceea din primăvară întrucât satele dispăreau, mutându-se peste dealuri şi văi. Oamenii mai fugeau şi din alte motive în afara plăţilor legate de taxe. Satele fugeau din preajma drumurilor, pe unde nu veneau numai caravanele negustoreşti, ci mai ales jafurile arnăuţeşti sau ale osmanlâilor de peste Dunăre. Furau tot şi adesea siluiau femeile, iar ultimii mai colectau şi robi. Se naşte treptat nepăsarea faţă de ziua de mâine. Supravieţuieşti mai uşor dacă nu ai nimic. La 1850 încă se mai trăia aşa în Valahia şi Moldova pe arii întinse iar revoltele ţărăneşti din 1888 şi 1907 au dovedit că ruptura dintre cei mulţi şi cei puţini, care conduc, era încă majoră, adesea de neconciliat. Faptul că voluntarii veniţi din Europa sau America muncesc cu osârdie la construirea caselor din zonele sinistrate, în timp ce românii ale căror case sunt în şantier îşi petrec ziua la cârciumă nepăsători şi nesimţitori, este o realitate a secolului al XVIII-lea. Atunci, pentru a convinge nişte ţărani să ajute o diligenţă să iasă din noroiul drumului – căci ei se holbau la ea ca la spectacol – nu au fost de folos napoleonii de aur ai călătorilor, ci biciul surugiilor! Chiar prin acelaşi locuri din sudul Moldovei! Acest tip de lene şi nepăsare abulică şi neantizată a fost, din păcate, foarte bine calapodată pe structura mentală a lumii socialiste, unde statul trebuia să-ţi facă casa, să-ţi măture prin cameră, să-ţi dea micul dejun etc.

Desigur, statul este prost administrat, căci sărăcia este doar întâmplător întâlnită într-o ţară guvernată coerent. Suntem un popor tânăr – o afirmă mulţi – certat însă cu munca şi iubitor de şmechereală şi lene. Potenţialii „bejenari” de ieri trăiesc astăzi într-o tensiune continuă a zilei de mâine şi a soluţiilor de supravieţuire onorabilă, care lipsesc. Ei au fost redenumiţi în funcţie de variatatea destinaţiilor: ciupercari, căpşunari etc. Interesant că aceşti oameni se pot adapta unui mod de viaţă structurat diferit şi unui ritm de lucru aflat pe o altă grilă temporală. De fapt, aceste repere nu le întâlnesc în ţara lor deoarece aceasta încă se află ancorată într-un neant istoric şi social, unde stăpânii pot păcăli uşor prostimea cu şcoală puţină şi indiferentă faţă de ziua de mâine. Similar cu secolul al XIX-lea sau cu secolul al XVIII-lea. Ce s-ar face un baron feudal cu două-trei sate cu oameni care gândesc, care-şi cer drepturile şi ştiu a le construi, oameni care vor şi altceva? Astfel, baronului îi este pusă sub semnul întrebării chiar propria-i stăpânire. Deocamdată împlinirile se întâlnesc pe alte meleaguri, care au renunţat de sute de ani la baroni de tip feudal. Nu de alta, dar alte revoluţii s-au lăsat şi cu ghilotinări! În timp ce sărăcia locurilor noastre respiră prin aroganţa şi indiferenţa înalţilor funcţionari. Dacă ar şti de ghilotină…

Fiecare popor a avut bejenarii lui în circumstanţe istorice complexe, de grea încercare, cum au fost epidemiile, cruciadele sau războaiele feudale. Dar rănile s-au vindecat chiar şi într-un timp de 50 sau 100 de ani. De pildă, chipul unui italian din 1945 nu se deosebea prea mult de chipul unui român din acelaşi timp. Chipurile celor două popoare au astăzi trăsături diferite: unul şi-a căpătat zâmbetul renascentist iar celălalt păstrează ridurile unor timpuri perpetuu neaşezate, morometice şi congenitale întru sărăcie.

Foarte puţine la număr au fost intervenţiile publice referitoare la posibile măsuri de ameliorare a sărăciei endemice. Una dintre aceste intervenţii, nepublicată până în momentul de faţă, este conferinţa susţinută de profesorul Francisc Rainer în anul 1932. Textul conferinţei „Degenerare şi fiscalitate” a ajuns la noi datorită stenogramei ziaristului M. Sevastos de la cotidianul “Adeverul”. Iată mai jos textul acestei conferinţe prezentate în plină criză economică şi soluţiile propuse de profesorul Rainer1 pentru reducerea fiscalităţii şi atenuarea degenerării:

”În orice om se găsesc elemente care pot crea un exemplar de elită. Totu-i ca ele să se întâlnească cu elementele corespunzătoare fiecărui individ.

Cu cât oamenii sunt dotaţi cu mai multe calităţi, cu atât există mai multe posibilităţi de întâlnire a elementelor superioare.

Dar şi la noi şi aiurea oamenii cei mai insuficienţi dotaţi de natură şi cu cele mai reduse mijloace de existenţă au copii mai mulţi. Un nou copil este un braţ de muncă în plus – şi atât! Ascensiunea socială este urmată de restrângerea numărului copiilor. Familiile cele mai bine înzestrate se micşorează diminuînd totodatăînsuşi tezaurul de calitate a naţiei.

Muncitorul nediferenţiat are cei mai mulţi copii, apoi lucrătorul calificat pe unele profesii libere atc. De la ţară vin la oraş elementele cele mai bune şi cele mai rele. Cei înzestraţi cu spirit de iniţiativă, cu energie şi cu curaj, cutează să-şi taie o altă cale. Dar tocmai aceştia împuţinându-şi din generaţie în generaţie copiii, sting o parte din înzestrările naţiei.

Originea degenerării

Elementele cele mai instruite ale popoarelor sunt lovite cu regularitate. Aceasta-i originea degenerării statelor vechi. Grecia este o pildă. Oriunde se schiţa o mişcare de independenţă – deci de superioritate – intrau mai curând sau mai târziu, biruitoare forţele statului organizat şi bărbaţii erau ucişi până la unul. Grecia a practicat cu fermitate sistemul stârpirii valorilor. Din timpurile vechi şi până acum, războaiele au distrus elementele cele mai valoroase ale naţiunilor. Ceea ce e mai viguros cere jertfă. Iar popoarele degenerează generaţie cu generaţie.

După o statistică din anul 1925, germanii aveau 380 000 alienaţi,85 000 epileptici, plus 100 000 debili mintali gravi.

Statele Unite au 280 000 de alienaţi internaţi în ospiciu, după o statistică recentă. Din 5 milioane de tineri chemaţi la recrutare, 22% au fost găsiţi inapţi pentru serviciul militar. În Anglia, la 2 milioane de tineri prezentaţi în 1918, în faţa comisiilor de recrutare, 59% au fost declaraţi apţi, 10% absolut inapţi, restul fiind trecuţi în serviciile sedentare.

Fără teama de dezminţtire, se poate afirma că, în ţările culturale mari, o treime este non-valoare. Noi nu avem statistică. O judecată elementară ne aşează şi mai jos.

Cum se combate degenerarea

Trecând la partea a doua a conferinţei profesorul Rainer s-a ocupat de mijloacele fiscale prin care s-ar putea combate degenerarea. Fiscul trebuie să intervină pentru sprjinirea tuturor celor nevoiaşi, din toate straturile populare. Este nevoie de sprijinit elita, oriunde ar fi ea. La noi nu se face nimic pentru menajarea elitelor cu copii din ce în ce mai puţini. şi prilejuri au fost destule.

Împroprietărirea

Legea circulaţiei bunurilor rurale care urmărea crearea unei pături rezistente de agricultori prin selecţionarea calităţilor.

Colonizările. Statul şi-ar putea arenda perpetuu terenurile, cu chirie mică, cu condiţia unuia – ca arendaşul să aibă un număr de copii. În aceste trei cazuri, spune profesorul Rainer, criteriul s-ar fi cuvenit să fie numărul copiilor. El a fost neglijat.

Birurile pe moşteniri. Un copil nu ar trebui să moştenească decât o treime. Această măsură ar încuraja o garanţie de trei copii.

Scutiri de biruri în raport cu numărul copiilor. Pretutindeni legile fiscale avantajează familiile cu mulţi membrii. Pentru familiile cu mulţi membrii în Italia venitul minimum impozabil este fixat la 100 000 lire deci 900 000 lei. În Germania salariaţii cu un venit anual de 1200 mărci aur (48 000 lei) nu plătesc nici un fel de impozit. Până la 9200 mărci(370 000 lei) se plătesc numai birurile elementare; şi numai de la această cifră încep impozitele pe venit. În Germania, o familie cu patru copii, nu dă nici un bir. Până la acest număr familia are un scăzământ de 20% de fiecare membru al său.

Care-i situaţia la noi?

Două persoane izolate, amândouă cu un venit global de 100 000 lei plătesc 7200 lei un impozit pe venit(câte 3600 lei fiecare). Dacă aceste persoane se căsătoresc, ele plătesc 100 000 lei, deci, o… amenndă de 3600 lei anual pentru menaj!

Cât priveşte copii, la 1-2 copii nu se face nici un scăzământ. La 3-4 copii se face o reducere de 5%, ceea ce revine la un venit de 100 000 lei, un scăzământ de 3600 lei. Iar minimum neimpozabil pentru salariaţi nu există. Dar dacă familiile cu copii sunt avantajate de unde se despăgubeşte fiscul? Din impozitul pe celibatari, pe alcool, pe tutun etc. În Germania statul ia de la celibatari un plus de 10% din impozitul pe venit, Franţa 35%, Italia 50%, în Statele Unite, dacă venitul depăşeşte 160 000 lei, se percep 4% peste ceea ce întrece acest venit.

În privinţa impozitului pe tutun, pe alcool etc. este destul să cităm cazul Germaniei care consumă aceste articole în valoare de 320 miliarde lei anual. Din această sumă statul ia un impozit de 44 miliarde lei. Numai vinul spumos produce 480 milioane lei iar berea 2 miliarde şi jumătate lei.

Dacă poporul german şi-ar reduce consumul de tutun şi băuturi cu o optime, diferenţa câştigată anual de 40 miliarde lei ar fi suficientă să asigure creşterea a unui milion de copii(fiind necesar 40 000 lei pentru creşterea unui copil pe an).

Prin urmare soluţii există. Pe această cale să păşească statul, mergând chiar la socializarea cheltuielilor pentru creşterea copiilor, nu declarându-se ostil familiei ca statul nostru care recurge la cele mai apăsătoare impozite: pe chirii, zahăr etc. Acesta-i cursul ştiinţei. Va fi cel luat în seamă de guvernanţi?! Dar opinia publică însă îl înţelege. Evidenţa proclamată de dl.prof.Rainer la Galaţi într-o conferinţă bogată în documentări, rostită cu un remarcabil talent, va ajuta poate ca ideile acestea să se întoarcă prin ricoşeu din opinia publică în clasa diriguitoare. Căci de altfel degenerarea popoarelor e o chestie care priveşte pe toţi. (Francisc Rainer).”2

A consemnat M. Sevastos

Note

1 Profesorul Francis Iosif Rainer a fost colaboratorul savantului Dimitrie Gusti în toate campaniile de cercetare sociologică organizate de acesta din urmă la Nereju Mare (1927), Fundul Moldovei (1928) şi Drăguş (1932). Asocierea ştiinţifică a celor două personalităţi se baza pe dorinţa înţelegerii fiinţei umane în complexitatea sa bio-culturală. Legătura dintre aceste două laturi umane, gândite şi analizate deobicei separat, constituia preocuparea comună a anatomisutlui şi antropologului Francisc Rainer şi a creatorului de şcoală sociologică Dimitrie Gusti.

2 Profesorul Dimitrie Gusti a făcut la rândul său, în aula Academiei Române, o ”caldă şi pătrunzătoare caracterizare a personalităţii profesorului Francisc J. Rainer: ”Rare-ori au fost întrunite în mod atât de fericit, aşa cum le-am întâlnit la dânsul, strânse într-un singur mănunchi, însuşiri ca temeinicia ştiinţifică, măiestria organizatoare şi nobleţea sufletească. Profesorul Rainer a fost un adevărat filosof care practică, fără a afişa, înţelepciunea – spre deosebire de atâţia care o afişează fără să o practice. Profesorul Rainer a fost un deschizător de drumuri noi şi în privinţa unei antropologii a poporului român, creînd fundamentul ştiinţific prin cercetările ce le-a făcut pentru întâia oară pe teren, în trei sate româneşti, care sunt dealtfel şi primele monografii antropologice săteşti din ştiinţa mondială! Gândul de recunoaştere al Academiei restituie celui care a creiat anatomia fiinţei vii locul care de drept îi revine printre cei dintîi savanţi ai lumii”.

Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului “Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758

Articol publicat în revista „Istorie şi Civilizaţie”, luna iulie 2011, pp. 13-17 (cotaţie CNCSIS, cod 10060)

Autor: Adrian Majuru

Foto: Cartierul Ghencea pe când era un sat de lăptari, la 1900
Sursa: Cotidianul

Abonează-te la newsletter