C O N T R A P R O P A G A N D Ă

De la letargie la liturghie. Un dialog despre normalitate.

PAUL SILADI: Domnule Platon, scrierile dumneavoastra sunt întotdeauna o analiza lucida si docta a contemporaneitatii. O tema care adesea revine si pe care o înfierati cu vehementa este corectitudinea politica. Credeti ca aceasta se înscrie organic în sirul marilor ideologii care au marcat secolul XX, decurgând din nazism, comunism si capitalism ideologizat?

MIRCEA PLATON: Draga domnule Siladi, va multumesc pentru invitatia la dialog si pentru aprecierile la adresa scrisului meu. Cât priveste corectitudinea politica, cred ca nu e combatuta îndeajuns si asa cum trebuie. La fel ca si în cazul comunismului, si în cazul corectitudinii politice a aparut o forma „corecta politic” de a o combate. Astfel, comunismul – atât cât a fost el combatut în Occident sau în România postrevolutionara – nu a fost combatut mai ales de pe pozitii net anticomuniste, adica de pe pozitiile acelor straturi sociale, institutii si idei normale, conservatoare, pe care comunismul cauta sa le distruga sau reeduce.

Comunismul nu a fost combatut de pe pozitii personalist-conservatoare, de pe pozitiile crestinismului traditional, de pe pozitiile dreptei conservatoare. Comunismul a fost dojenit de pe pozitiile „adevaratului comunism”, ale „comunismului cu fata umana”, ale disidentilor, adica ale comunistilor fanatici nesatisfacuti cu aplicarea si „traducerea în via ta” a minunatului program de munca si de viata marxist. Comunismul a fost combatut de antistalinisti, de trotkisti, de oameni care au deplâns „deriva nationalista” a comunismului sub Stalin si care suspinau dupa idealul revolutiei mondiale întruchipat de Trotki.

Ceea ce, în genere, a combatut Occidentul nu a fost deci comunismul ca sistem de anihilare a persoanei si de pervertire a unei societati normale, ci stalinismul, sau „stalinismul national”, dupa cum îi spune dl Vladimir Tismaneanu. Comunismul a fost asadar combatut de pe pozitii care îi împartaseau premisele. Pe de o parte, a fost combatut de comunisti „internationalisti”, care faceau o critica din interiorul marxismului. Pe de alta parte, a fost combatut de pe pozitiile societatii de consum, care vedea în comunism doar o modalitate insuficienta de satisfacere a „nevoilor populatiei”, si care deci împartasea cu comunismul acea conceptie reductionista asupra omului întruchipata de „homo oeconomicus”.

La fel se întâmpla si cu „corectitudinea politica”, combatuta nu de pe pozitii conservatoare, ci de pe pozitiile rationalismului luminist. De exemplu, alianta dintre fanatismul jihadist si stânga multiculturala, datorita careia activistilor islamici li se îngaduie sa distribuie gratuit brosuri anticrestine în incinta universitatii Oxford, nu e combatuta de pe pozitii crestine, ci de pe pozitiile „laicitatii”, aceeasi laicitate care a facut posibila decrestinarea Europei si invazia ei de catre neamuri care ne batjocoresc trecutul si traditiile. Stânga si jihadistii au în comun ostilitatea fata de „cruciati”, fata de crestini (nu doar occidentali, sa nu ne îmbatam cu apa rece). A combate deci corectitudinea politica de pe pozitiile stângii rationalist-luministe sau ale pseudodreptei neoconservatoare, al carei entuziasm netarmurit pentru capitalismul globalist si pentru marile corporatii a distrus micul întreprinzator si modul de viata traditional si a favorizat migratiile masive de populatie, mi se pare deci o impostura. Or, tocmai asta e ceea ce se întâmpla în multe cazuri în România.

Nu orice om care critica comunismul e de dreapta. Comunismul poate fi combatut si de la stânga. Nu orice critic al corectitudinii politice e un luptator pentru normalitate. Sigur ca nazismul, comunismul si corectitudinea politica au ceva în comun: toate sunt forme de gândire totalitara. Toate sunt încercari de a altera natura umana, de a o redefini în functie de o agenda ideologica. Toate sunt încercari de a-l trasforma pe om în propriul lui creator. Toate sunt, în fond, niste uzurpari ale Tatalui din ceruri în folosul vreunui tatuca – Führer, Generalissim, stat-dadaca/stat-providenta – de pe pamânt. De fapt, despre corectitudinea politica nu trebuie vorbit doar ca despre o ideologie, ci ca despre un sistem totalitar care trebuie s târpit.

Pentru ca nu e doar o idee, e un numar de institutii care intervin samavolnic în vietile oamenilor cautând sa le schimbe modul de a gândi si de a trai: de la cum îsi lapteaza mamele pruncii sau cum îsi educa familiile copiii, pâna la redefinirea ideii de familie, identitate si asa mai departe.

Ca sa închei acest raspuns foarte lung, voi spune deci ca eu nu lupt împotriva corectitudinii politice. Eu lupt, adica scriu, în sensul restaurarii normalitatii. Or, aceasta normalitate e exprimata, pentru mine, de Biserica si de elitele politice, economice si culturale sedimentate istoric. Nu combat „antirasimul” de pe pozitiile „rasismului”, ci de pe pozitiile antropologiei ortodoxe si ale bunului-simt cristalizat organic. Conceptia despre om la care a ajuns poporul român, si careia îi da glas traditia sa, atât traditia orizontal-istorica, culturala, cât si traditia vertical-istorica, religioasa, e mult mai supla si mai profunda, mai „toleranta” daca vreti, mai întelegatoare as zice eu, decât orice umanism reductionist promovat de UNESCO sau de pseudoelitele pseudo-României de azi, dupa cum o numeste Ion Varlam.
Combaterea corectitudinii politice e asadar, în ceea ce ma priveste, un subprodus al combaterii oricarei încercari de a dezîntrupa sau de a des-fiinta omul, românul, crestinul. Or, toate aceste sisteme ideologice, nazism, comunism, corectitudine politica, nu fac altceva decât sa încerce o redefinire a noastra, prin inginerii sociale, culturale, economice si chiar genetice. Toate sunt metode de obtinere a unui „om nou”. Ca „metode”, neaga libertatea. Or, crestinismul afirma tocmai libertatea persoanei. Dumnezeu a creat lumea liber, din dragoste. Hristos S-a jertfit pentru noi liber, din dragoste. Si noi ne putem întoarce la Dumnzeu doar liberi, prin dragoste: prin dragoste pentru El, nu pentru vreun surogat androidic. Or, dupa cum spune o vorba româneasca, dragoste cu sila nu se poate. „Paradisurile artificiale”, printre care si comunismul, corectitudinea politica, si EUropenismul, sunt o forma de dragost e cu sila pe care o denunt ca atare drept o siluire.

P. S.: Vorbind despre corectitudinea politica sau despre comunism le catalogam imediat ca fiind ideologii. Ce face o idee sau un sistem de idei sa devina ideologie? Cum arata un crestinism sau o ortodoxie ideologizata? Si cum se mai poate identifica normalitatea pentru care pledati?

M. P.: În termenii cei mai simpli, o ideologie e o reteta pentru schimbat lumea. Filosofia e dragoste de întelepciune. Filosoful antic traia aceasta dragoste de întelepciune. Filosofia era un mod de viata. Ideologia apare acolo unde apare manipularea exterioara a întelepciunii. Ideologia apare odata cu sofistul si, poate, odata cu citatul. În mod sigur apare odata cu stiinta moderna, a carei unica preocupare e construirea un ui model – de motor, de racheta sau de societate – care sa functioneze coerent doar cu sine însusi. „Iluminarea” stiintifica, spre deosebire de cea religioasa, nu presupune o îmbunatatire personala a savantului (am vazut chiar si guru yoghini prezentându-si învataturile drept „inginerie sufleteasca”). Savantul nu trebuie sa fie sfânt, precum alchimistul de exemplu, care nu trebuia sa fie sfânt în sensul crestin al termenului, dar care îsi platea cunoasterea cu pretul unei anumite asceze. Si asta pentru ca s avantul functioneaza într-o singura dimensiune: cea a competentei lui tehnico-stiintifice. Tehnocratul, care e savantul social-economic, propovaduitorul unui panaceu, functioneaza si el specializat, numai pe o anumita lungime de unda.
Tehnocratul aplica, consecvent, anumite prevederi care au la baza o anumita ideologie, adica o anumita întelegere reductionista a omului si lumii: reducerea la factorii rasiali, economici, sexuali, politici etc.
Tehnocratului nu i se cere sa fie bun, onest, moral sau sfânt, ci doar sa respecte cu sfintenie reteta si sa redefineasca mereu realitatea în termenii ideologiei sale. Astfel, pentru un iacobin, un catolic francez era un „fanatic”, pentru un comunist, un taran care nu voia sa-si dea pamântul la cooperativa era un „bandit”, pentru un activist al corectitudinii politice, cineva care sustine ca nu exista „casatorie homosexuala” devine un „homofob”.
Cel mai interesant e ca aceasta limitare a umanitatii ideologului/tehnocratului/inginerului social e însotita de o nelimitare a sferei sale de actiune. Cu cât e mai putin ca om, cu atât pretinde o influenta mai mare asupra societatii, pâna acolo încât, în sistemul totalitar perfect, adica în sistemul ideologiei chintesentiale, nimicul va stapâni deplin întreaga lume. Noi am avut o experienta de acest fel cu un gunoi de teapa lui Ceausescu stapânind România vreme de 25 de ani.
Orice om încearca sa înteleaga lumea. Unii ajung, repede si convenabil, la concluzii monosilabice si învata sa treaca prin viata si sa faca întregi cariere spunând doar „da”. Sau doar „nu”. Dupa caz: unii sunt yesmen, ceilalti sunt gardieni. Unii traiesc pe spinarea sefilor, ceilalti traiesc pe spinarea noastra. Altii ajung pâna la a articula un sistem, sau macar o conceptie de viata. Pentru a deveni un sistem filosofic, cautarea aceasta a sensului trebuie sa se faca pe baza unei metode educate prin lecturi. Daca nu, ramâne la nivelul de întelepciune de viata. Nu e nimic rau în asta. Dar ceea ce transforma si sistemul filosofic si întelepciunea de viata în „ideologie” e falsificarea termenilor, e manipularea exterioara a ideilor, e desprinderea concluziilor de experienta concreta care le -a dat nastere. Falsa întelepciune de viata care îi face pe unii parinti sa-si învete copiii „sa se adapteze”, ca „asa e în viata, trebuie sa te pui bine cu cei de sus”, e un rudiment ideologic. Asa cum e si marxismul, bazat pe ideea „luptei claselor”, pe care o aplica indiscriminat, asa e si corectitudinea politica care îngaduie unor politruci sa declare ca românii nu mai au voie sa auda pe postul national de radio Tatal Nostru pe motiv ca s-ar ofensa minoritatile atee sau de alta orientare religioasa. Marx spunea ca filosofii nu mai trebuie doar sa înteleaga realitatea, ci sa o schimbe. Ideologia e, pentru mine, orice încercare de a modifica realitatea fara sa o întelegi. Asa cum parintele poate controla, pâna la un punct, întrega sfera de existenta a copiilor sai, asa si organismele statale sau suprastatale si-au propus în ultimele doua secole sa controloze toate sferele vietii omenesti. Controlul acesta, la nivel personal sau social, în numele unor false comandamente, e un control ideologic, divortat de realitate.
E important sa subliniez aici ca monarhii absoluti ai Europei nu erau monarhi totalitari. Ei erau absoluti în sensul ca originea puterii lor nu era poporul, ci Dumnezeu. Puterea lor venea adica din sursa absoluta, dar nu era aplicata totalitar fiindca nu existau nici posibilitatile de propaganda, supraveghere si îndoctrinare pe care le ofera epoca moderna, si pentru ca nu acesta era rolul lor ca monarhi crestini. Rolul traditional al regelui crestin era acela de a împarti dreptatea. Rolul cârmuitorului modern e acela de a legifera, de a crea adica dreptatea. Regele premodern nu era sursa a dreptatii, ci împartitor al dr eptatii. Doar odata cu reformularea monarhiei în termeni secularizati, ai unei teologii naturale, s-a ajuns ca rolul cârmuitorului sa fie acela de a legifera, de a ameliora lumea. Si odata ce suveranul – monarhul, elita sau poporul reprezentat de parlament – primeste sarcina de a ameliora lumea, atunci apar si ideologiile, adica încercarile de a adresa „problemele globale” ale unei societati sau ale omenirii. Si odata ce ai ideologia, adica solutia tuturor relelor, apare si tentatia de a o pune în aplicare chiar cu pretul sacrificarii recalcitrantilor, reactionarilor si banditilor mistici.
Unul din lucrurile care m-a tras înspre Biserica Ortodoxa a fost cum, în Pateric, unuia i se spune ca, daca vrea sa se mântuiasca, trebuie sa iasa din chilie, altuia ca trebuie sa stea în chilie. În Biserica Ortodoxa nu exista o reteta a mântuirii. Nu exista o tehnica a mântuirii. Totul se desfasoara în zona „tainelor”, a Sfintelor Taine, care, paradoxal, sunt pentru toti. Tainele crestine nu sunt esoterice. Nu sunt pentru elita. Nu exista initiati, tehnocrati ai tainelor. În Ortodoxie mergi alaturi de Hristos, si dogmele sunt o încercare de a-L cuprinde. În Ortodoxie dogma joaca un rol atât de important tocmai pentru ca e religia lui Dumnezeu întrupat. O religie spiritualista nu are nevoie de dogme. O religie a lui Dumnezeu întrupat în istorie, precum crestinismul, are dogme. Dogma, paradoxal pentru gnostici, nu spiritualizeaza si nici nu îngheata crestinismul, ci îl concretizeaza si îl propulseaza. Unde nu e dogma, în spiritualisme, acolo e baltire. Si dogmele, ca si icoanele noastre, nu sunt enunturi gnomice, nu sunt evaporari gnostice, nu sunt descleieri din clisa istoriei, sunt manifestari, urme ale prezentei lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu nu ar fi fost printre noi, nu am fi avut nici icoane, nici dogme, adica adevaruri de credinta legate, în crestinism, mai ales de persoana: de persoanele Sfintei Treimi, de persoana lui Hristos, de învierea personala, de fecioria Maicii Domnului.
Vedem deci ca, în Ortodoxie, totul e legat de persoana, de libertate, de iubire. Totul e legat de chip si de asemanare. Or, ideologia e ceva ce nesocoteste chipul si asemanarea: o reteta nu tine cont de chipul firii, nici de asemanare, adica de sensul ei. Ideologia e un sistem de mântuire imanenta si intrinseca. E mântuire în ideologie. Nu te mântuiesti în lume, prin ideologie. Ci lumea devine ideologie si, acceptând ideologia, devii una cu lumea si astfel esti adaptat, esti de succes în lume. Acolo unde crestinul e în lume dar nu din lume, ideologia îi propune sa devina cu totul al lumii, îi propune pierderea de sine ca pret al succesului. În acest sens, al lepadarii de sine, putem spune ca ideologia e un pact implicit cu diavolul.
De aceea, crestinismul ideologic e crestinismul celor care, de exemplu, vad în Biserica Ortodoxa doar un factor civilizator, sau de politie a moravurilor, sau un mod de a ne pastra traditiile stramosesti. Crestinismul ideologic apare oriunde Hristos e citit în cheie lumeasca, acolo unde Biserica e tradusa – adica tradata – în limba utilitatii sociale. Ceea ce a facut Petru cel Mare Bisericii Ortodoxe ruse, decapitata de patriarh si transformata, dupa model protestant, în departament al statului însarcinat cu predicarea bunelor moravuri si a obedientei fata de stapânire, e o ideologizare a crestinismului. Convertirea la o religie sau alta din cauza orgii, tamâii, corurilor sau rafinamentelor celibatare e o ideologizare a crestinismului.
Cât despre normalitate si modul cum am putea sa o identificam, raspunsul scurt ar fi ca nu avem decât sa ne uitam la ce au vrut sa distruga comunistii si au distrus, sau la ce vor sa distruga trepadusii anticrestini si sunt pe cale sa distruga, si vom vedea care e normalitatea. Normalitatea e victima secolului care a început în 1914. Raspunsul mai lung e ca exista, dupa parerea mea, doua feluri de normalitate: cea a firii cazute si cea a firii restaurate. Normal e ceea ce obtinem atunci când firea cazuta tinde sa devina fire restaurata. Aceasta dinamica, aceasta cale, aceasta tensiune e normalit atea. Si de aceasta normalitate ne vorbeste si istoria, si marea literatura, si marea muzica, ba chiar si mica muzica, un lautar sau un slagar auzit cândva la mare, si constiinta noastra cu dorurile, melancoliile, frângerile si scrumurile ei, si copilaria noastra sau a copiilor nostri, si marile praguri ale vietii, si dragostea, de aceasta normalitate ne vorbeste totul. Faptul ca unii oameni par sa nu auda, sa nu sesizeze în ei si în jurul lor aceasta normalitate se datoreste faptului ca functioneaza ideologic: au suprimat adica unul din termenii paradoxului si atunci nu percep decât materia moarta pe care o tot chinuie încercând sa o faca sa cânte dupa cum vor ei. Ideologia aboleste aceasta tensiune între cadere si mântuire spunându -i de exemplu violatorului ca nu e el de vina, ci societatea patriarhala, si ca nu el trebuie sa se caiasca si sa se îmbunatateasca, ci ca societatea trebuie sa devina mai deschisa. Vedem deci cum ideologia reduce totul la o singura dimensiune, refuzându -ne astfel mântuirea personala si amânându-ne în utopia colectiva.
Normal nu e cel care are cinci copii si face, în numele lor, tot felul de compromisuri pentru a le „asigura totul”. Normal e cel care lasa mostenire copiilor lui o lume normala. Altminteri normala e si Ana Pauker care, în toiul macelului comunist la care supuneau tovarasii ei România, o îndemna pe Liuba Chisinevski sa aiba grija de copiii ei si sa nu se „expuna”.

P. S.: Definirea normalitatii ca tensiune a firii cazute în procesul de restaurare mi se pare edificatoar e. As vrea sa mergem mai departe, ramânând însa în zona mutatiilor suferite de societatea moderna, oprindu-ne într-un segment aparte al ei, cel universitar, dominat de eruditia recenta, despre care scria Patapievici.
Cum întelegeti raportul dintre dinamica creatoare a gândului propriu si necesitatea întemeierii lui pe surse exterioare, pe care o pretinde sistemul academic contemporan, cu precadere cel românesc? (Aceasta întrebare s-a nascut lecturând textele dumneavoastra, care, în cea mai mare parte, nu fac exces de acribie stiintifica, notele de subsol sunt minime, iar trimiterile bibliografice nu sunt scop în sine.)

M. P.: Exista o scriitura artistica si una academica. Una e sa scrii romane, poezii si eseuri, altceva e sa scrii un tratat. Scriitura literara are în vedere surprinderea si redarea experientei umane. În ciuda literaturii romantice dominata de pseudojurnale, de pseudogenii poetice, de eroi literari à la Jacopo Ortis sau Oberman al caror infinit sufletesc nu putea fi cuprins de nicio expresie, poet nu e cel care „simte”, ci doar cel care poate întrupa intuitia poetica în cuvinte, astfel încât sa transmita si altuia acea intuitie. Nu exista arta fara expresie. Arta se ocupa de expresie. Arta, ca si crestinismul, e întrupare. Ca si în liturghie, î n arta expresia însasi e manifestare a prezentei. Arta mare nu trimite la nimic. Doar arta cu teza, programatica, trimite la ceva. Arta adevarata, ca si liturghia, dar nu la aceeasi altitudine ca liturghia, manifesta, aduce, nu trimite, nu face referire la ceva, ci ne preschimba. De aceea spunea, atât de frumos si de adevarat, Sf. Nicolae Velimirovici ca el nu poate vorbi despre Shakespeare pentru ca nu-l cunoaste pe Shakespeare, dar ca Shakespeare l-a cunoscut pe el. Shakespeare, sau Dostoievski, sau Evely n Waugh, ne pun fata în fata cu noi însine. Marea literatura ne reda pe noi noua însine. E asemenea unui botez în cursul caruia murim si înviem cu Hristos pentru a ne recapata chipul, astfel încât mai apoi sa putem urca spre asemanare. Literatura clasica ne ofera „modele”. În ce sens? În acela ca ne ofera chipuri, ne descopera umanitatea, banuita sau nu, din noi.
Ne face prezenti. De aceea un „geniu” simte „enorm si vede monstruos”, pentru ca merge la izvoarele noastre. Dar apoi reuseste sa ne descopere si noua, sa ne refaca si noua drumul, experienta acestor izvoare.
Florentinii si-l aratau pe Dante pe strazi soptindu-si înfiorati: „Uite-l pe omul care a coborât în Iad”, pentru ca reusise sa îi coboare si pe ei în întunericul gheenei. Le daduse experienta iadului.
Din acest punct de vedere, al prezentei, scriitura academica nu e separata, ci distincta de scriitura literara.
Tratatul, monografia de specialitate rezolva prin comprehensivitatea notelor de subsol problema prezentei.
Notele de subsol sunt semnul ca autorul a luat în considerare toate datele problemei. Ca a fost prezent în toate ungherele temei discutate. Notele de subsol sunt urmele pe care le lasa monografistul în urmarirea ideii luate în considerare. În monografia de specialitate scriitura nu e existentiala, ci intelectuala, nu angajeaza, ci elucideaza, propune, construieste un caz, argumenteaza. Acolo unde literatura aduce, monografia trimite la.
Trimite la surse. Mereu. Adevarul estetic, verosimilul, e înlocuit de veridicitatea afirmatiei. Adev arul unei monografii nu se verifica existential, ci intelectual: nu te recunosti într -un tratat despre chestiunea comertului cu lâna în Anglia secolului 16, sau despre rolul minelor de sare în economia Siberiei secolului 18 (chestiune esentiala daca vrei s a întelegi, de exemplu, mecenatul artistic al marii familii ruse Stroganov). Nu te recunosti, dar recunosti conturul problemei.
Notele de subsol, trimiterile asadar, au, la modul ideal, rolul de a ne ajuta sa recunoastem autenticitatea demersului stiintific al autorului de monografie. Sunt o varianta umila, scolastica, de existentialism.
Vazându-le, putem fi siguri ca autorul respectiv a coborât în infern, în infernul arhivelor si al cercetarii serioase, si ca are dreptul sa ne fie cicerone. Din pacate, industria universitara de astazi nu încurajeaza onestitatea cercetarii. În conditiile în care nu poti scrie ceva academic pe o tema fara a fi citit tot ce s-a scris deja pe tema respectiva, si în care presa academica publica, fara încetare, munti de jurnale si de carti postmoderne, feministe, marxiste etc., etc., pe toate temele posibile si imposibile, lucruri în marea majoritate a cazurilor complet lipsite de substanta si de relevanta, alegerea devine aceea dintre a încerca sa tii pasul cu o maree de nimicuri si a nu mai avea timp sa mai scrii nimic, sau a mima eruditia, a îngramadi în notele de subsol lucruri pe care nu le -ai citit. Mi-am dat seama de acest fenomen citind paginile despre Spinoza ale unui autor contemporan care facea trimiteri aiuritoare la niste autori pe care, de fapt, nu îi frecventase. Încurca lucrurile pentru ca nu avusese timp sa mearga la surse. Notele de subsol devin, în acest caz, false urme. Ai deci de ales între a produce putin si bun, onest, sau mult si prost. Am citit la un moment dat o statistica lamuritoare. Stiti câti cititori are, în medie, un articol publicat într-o revista academica? 0,75 cititori. Adica nici macar autorul nu-si citeste propriul articol!
Exista o industrie universitara, dupa cum exista si o industrie a filmului sau editoriala. Exista, si în lumea universitara, simpli tehnocrati, oameni care administreaza o tema, oameni care nu traiesc pentru o idee, ci de pe urma unei idei. Oameni care, fie ei beletristi sau universitari, se prefac doar ca au fost „acolo” si ca ne aduc ceva. Oameni care nu constituie o prezenta. În ceea ce priveste România, cred ca, la noi, sunt editorialisti care scriu cu timiditate universitara, bazati adica doar pe „autoritati” si pe idei primite de -a gata, si universitari care vehiculeaza, cu ingenuitate publicista, opinii neîmpovarate de lecturi. Publicist fara libertate si forta a cuvântului si universitar fara eruditie nu se poate. Altminteri, sfârsim prin a fi cei mai eseisti dintre universitari si cei mai universitari dintre eseisti.
Acum, în ceea ce ma priveste, trebuie sa spun ca, în unele pagini ale mele, am facut chiar exces de note de subsol. Unul din prietenii mei, artistul fotograf Dan Mititelu, mi-a spus chiar, acum vreo zece ani, ca mi-a citit ultima carte si ca cel mai mult i-au placut notele de subsol, care erau mai bine de jumatate din carte. Îmi placeau, si înca mai pretuiesc, notele de subsol ca ocazie polemica. Dar încerc sa separ scrisul „stiintific” de paginile eseistice, de atitudine.

P. S.: Dinspre un aspect particular al modernitatii (ceea ce numeam eruditia recenta), vreau sa trecem la un subiect pe care adesea îl abordati în textele dumneavoastra: Revolutia Franceza. Ce v -a determinat interesul pentru acest eveniment si care din consecintele ei ne privesc înca?

M. P.: În fundamentala sa carte Penser la Revolution française (1978), François Furet îi anunta pe intelectualii francezi, înca din titlul primului capitol, ca „Revolutia franceza s-a încheiat”. În contextul istoriografiei de stânga, enuntul lui Furet era echivalentul lui „Dumnezeu a murit”. Spunând raspicat ca „Revolutia s-a încheiat”, Furet nu clarifica doar o problema istoriografica – de genul: „când s-a încheiat Revolutia franceza: în 1794, 1799, 1805, 1815, 1871?” – ci proclama încetarea oficierii istoriografice a cultului revolutiei, necesitatea de a discuta detasat, fara conotatii prezentiste, despre Revolutia franceza.
Pentru ca Revolutia franceza a oferit francezilor un scenariu istoric pe care l-au repetat periodic, cu distributii diferite, în 1830, 1848, 1871, în boulangisme, în 1968 sau în alte împrejurari mai marunte. Mai mult, Revolutia franceza a devenit si punctul de referinta al Marii Revolutii Socialiste din Rusia, în care bolsevicii au jucat rolul iacobinilor. Comasând Revolutia franceza cu cea bolsevica, intelectualitatea franceza de stânga si istoricii socialisti si comunisti au citit cele doua evenimente în acelasi mod, facând din Revolutia franceza o proto-bolsevica revolutie „burgheza” si din Revolutia bolsevica o revolutie iacobina care a reusit acolo unde Revolutia franceza a sucombat reactiunii. Anuntând ca Revolutia franceza a luat sfârsit, Furet încerca, si a reusit, sa smulga Revolutia franceza de sub tutela interpretarilor marxiste si sa ia marxistilor munitia oferita de o interpretare marxist-leninista a Revolutiei franceze. Furet a fost ajutat în demersul sau si de lucrarile mai vechi ale pragmaticei scoli istoriografice anglo -saxone, de excelentele lucrari revizioniste ale lui Alfred Cobban, Elizabeth Eisenstein, Taylor, sau Bet ty Behrens care au demontat mitul marxist al Revolutiei franceze ca „revolutie burgheza”. Punând capat folosirii Revolutiei franceze ca etern scenariu si ca eterna miza a politicii si istoriografiei franceze, Furet atragea atentia asupra faptului ca bataliile politice trebuie duse în termenii actuali, nu prin intermediul Revolutiei franceze.
Fac aici o paranteza pentru a preciza ca si în România luptele ideologice curente ar trebui purtate, de exemplu, nu în termenii unei dezbateri pro sau antilegionare, si nici în cei ai vechii dispute dintre România literara si Luceafarul, dintre modernisti si protocronisti, ci în termenii României de azi. Or, din pacate, observam ca în România se practica pe scara larga „reductia la fascism” sau la „antioccidentalism”. Oricine critica establishmentul e fascist sau antioccidental. Si asta probabil din cauza ca, pe scena politica si ideologica de azi, se confrunta în esenta comunistii nationali cu cei internationalisti. Si unii si altii încearca sa recupereze ce e „bun” din comunism: unii recupereaza internationalismul, „antifascismul” si antipatriarhalismul, altii recupereaza „securitatea nationala” si protocronismul. Pentru unii, orice „antifascist” e un democrat si orice anticomunist e un fascist, iar pentru altii orice democrat e antinational.
Ai de ales între o dictatura a ideologului globalizant si tirania tortionarului neaos. Orice încercare de a iesi din aceasta grila e repede înnabusita de o coalitie a celor doua factiuni interesate sa mentina lucrurile asa cum sunt, într-o înclestare profitabila de-a lungul unui front ideologic prestabilit, redactat în termeni datând din anii ’45-’50. Istoria românilor, de la Stefan cel Mare la rezistenta anticomunista, continua sa fie citita conform intereselor politice ale zilei si vechi idei sau fenomene istorice continua sa fie instrumentalizate pentru uz curent. De aceea, nici cei de stânga, nici cei de dreapta nu se îndura sa înteleaga ca, asemeni Revolutiei franceze, si Miscarea legionara, de exemplu, s-a încheiat. E istorie.
Închid paranteza pentru a reveni la Revolutia franceza. Pe de o parte deci ea a fost importanta nu doar ca origine a modernitatii, ca prima articulare în realitate a unor idei – „drepturile omului si cetateanului”, anticrestinism, reeducare, abolirea privilegiilor nobiliare si crearea unei traditii republicane vii, nu doar livresti, în Franta, redefinirea natiunii în termeni ideologici, manipularea timpului si a spatiului, a calendarului sau unitatilor de masura de exemplu, în functie de noi si progresiste criterii „stiintifice” –, ci si ca scenariu istoric mereu reluat, ca „liturghie” a stângii moderne. Pe de alta parte, Revolutia franceza, asa cum au interpretat-o Furet, pe urmele lui Cochin, si Reinhart Koselleck, e importanta si pentru ca arata ce se poate întâmpla în cazul în care istoria e facuta de oameni educati în spirit de „celula” de partid, de club închis, de „elita” de tipul demonilor dostoievskieni, pentru care cel mai important lucru e conformismul, adoptarea fara rezerve, si pâna la crima, a liniei partidului în defavoarea onestitatii existentiale. E o poveste cautionara aici, care în România nu a fost spusa.
Acestea fiind zise, voi mai mentiona doar ca interesul meu academic e îndreptat mai ales asupra istoriei sociale, culturale si intelectuale a secolelor XVII-XVIII, cu interes conex pentru Revolutia franceza. Ma intereseaza mai mult Luminile si Revolutia stiintifica decât Revolutia franceza.

P. S.: De la Revolutia Franceza vom reveni în prezent. De curând ati lansat volumul A treia forta scris împreuna cu Ovidiu Hurduzeu. Desi ati vorbit adesea despre el, va rog sa faceti o scurta prezentare a lucrarii si apoi sa ne spuneti daca un asemenea demers are sorti de izbânda în România de astazi (ce adesea pare a avea profunzimile amputate) si ce reactii au existat pâna acum.

M. P.: Pentru a începe cu sfârsitul, voi spune ca profunzimile României sunt amputate mai ales la vârf.
Avem niste „înaltimi” culturale fara adâncime. Din aceasta cauza, am crezut noi, România e blocata pe orizontala unor false dileme. Astfel, ni se spune ca, daca nu vrem sa ne unim cu Roma, atunci neaparat suntem sau trebuie sa fim cu Moscova. Sau ca, daca nu vrem capitalismul multinationalelor globale, suntem comunisti. Ca, daca nu-l vrem pe Gabriel Andreescu, atunci trebuie sa-l vrem pe Corneliu Vadim Tudor. Ca, daca nu mai vrem comunism, atunci trebuie sa acceptam, ba chiar sa ajutam cu sârg, la demitizarea istoriei nationale, la batjocorirea marilor scriitori sau a marilor figuri ale trecutului. Ni se lasa impresia ca trebu ie sa fim ori ecumenici, cosmopoliti, cu identitate hibrida, new age-isti, dezradacinati, consumisti, ori nationalcomunisti, securisti, analfabeti, trogloditi s.a.m.d.
A treia forta: România profunda e o carte nascuta din refuzul de a face aceste false alegeri între depersonalizarea consumista si dezumanizarea comunista. Daca primele doua forte sunt ideologia (comunista, corectitudinea politica) si banul (jaful organizat cu abilitate tehnocratic -apolitica în România), a treia forta e, pentru mine si pentru Ovidiu, libertatea. Si aceasta libertate am descoperit-o în România profunda. O Românie care nu e neaparat „pasunista”, nu e doar România rurala, ci si România urbana, a micilor mestesugari, a micilor întreprinzatori, a unor segmente ale profesiilor libe rale, preotimii, profesorilor. România profunda e România oamenilor cinstiti si care se încapatâneaza sa scape „sistemului”.
E, în ultima instanta, România care nu se vede, care e ignorata, nereprezentata. Mergând spre aceasta Românie, a suferintei, bucuriilor si libertatii hristocentrice, parasim planul orizontal al falselor dileme si ajungem la o noua întemeiere a discursului politic, la o noua întelegere a situatiei si datoriei noastre. Plecam de la realitati concrete, de „pe teren”, nu de la false „prio ritati” si agende ale altora. Lucrul acesta a deranjat multa lume, si la stânga si la asa-zisa noastra „dreapta”, si ni s-a reprosat ca suntem utopici, ca „România profunda” e România „stirilor de la ora 5”. Din punctul meu de vedere, România stirilor de la ora 5 e exact România superficiala, România manufacturata de televiziuni, ziare, de un sistem de învatamânt prost, de emigratia fortata a parintilor siliti de o clasa politica inconstienta sa-si abandoneze copiii pentru a si-i putea întretine. România stirilor de la ora 5 e falsa Românie creata de falsa noastra elita politico-economicointelectuala. E România unei febre care va trece îndata ce vom capa de falsii felceri care îsi tot fac de lucru la capatâiul României stiind, ca si doctorii lui Carlo Gold oni, sa ceara un singur lucru: „Sa-i luam sânge!
Trebuie sa-i luam sânge!” Asemenea fetiscanei din piesa lui Goldoni, România are de fapt nevoie de un singur lucru: de iubire. Din 1944 încoace, România sufera din dragoste, din dragoste pentru lucrurile normale, pentru familie, pentru tara, pentru stramosi, pentru biserica, si e pe cale de a fi lichidata de cataplasmele, clismele si lipitorile tranzitiei. E omorâta cu zile de niste falsi doftori. De unde stiu aceste lucruri? Le stiu tocmai pentru ca, cu prilejul lansarii cartii, am fost în toate cele patru zari: Iasi, Bucuresti, Constanta, Timisoara si am luat temperatura tarii acum.
Unele întâlniri au fost mai reusite, altele mai stângace, uneori am fost în forma, alteori am fost obosit, uneori publicul m-a încurajat, alteori m-a inhibat. Am dat si am primit, am vorbit si mi s-a vorbit, am raspuns si am întrebat. Totul a avut culoarea locului si a momentului. Totul a fost spontan, personal. Vreau sa-mi ajut compatriotii sa redevina liberi. Vreau sa-i îndemn sa nu se mai împiedice în idoli sau în guru.
Daca un om sau o realitate nu e icoana, atunci nu e nimic.
România se împiedica în nimicuri. Traim lenes, în „dileme vechi”, îndoiti ontologic si din salele demnitatii.
Nu avem curajul de a alege dinamica paradoxului. Stam, si murim, ca magarul lui Buridan, victime ale unei false alegeri. Pe care ne încapatânam sa o contemplam pentru ca e pe orizontala. Pentru ca putem sta într-o râna. Pentru ca stim ca rastignirile si doar rastignirile sunt pe verticala. Pentru ca nu vrem sa stim ca România profunda nu e România stirilor de la ora 5, ci România pe care am primit -o cu noi prin nastere pe pamânt românesc si botez în Biserica Ortodoxa. România stirilor de la ora 5 e România superficiala, e România înrobita patimilor si instinctelor. E România caderilor pe orizontala.
România profunda e România pe care o ducem cu noi, e România pe care o vedem cu coltul ochiului si pe care o iubim doar cu coltul inimii. E marginea de adevar din care vine libertatea. E o icoana într-un colt de camera. E lumina pe care toti acesti oameni sintetici pe care îi lasam sa ne conduca o absorb întunecându -se.
România profunda, ca si mosii si stramosii nostri, nu se mai vede. Nu e „pe sticla”, ci în pamânt. În tarâna din care suntem facuti, în care ne vom întoarce si care e sortita învierii.
Pe lânga reactiile critice bune de pâna acum, de la domnii Dan C. Mihailescu, Daniel Cristea Enache, Sorin Lavric, Cristian Tabara – care au considerat cartea unul din evenimentele anului 2008, daca nu chiar cel mai incitant volum de eseu aparut în 2008 –, pe lânga faptul ca acest volum ne-a adus prietenia stralucitului artist si uluitorului haiduc care e dl. Dan Puric, am câstigat si recunoasterea, prietenia României profunde. Cel mai mult m-am bucurat când, la Constanta, dupa o prezentare de carte cu peripetii, a venit la mine un preot si mia spus: „Domnule Platon, sa stiti ca nu auzisem dendumneavoastra înainte si ca, va marturisesc sincer, am venit sceptic la aceasta conferinta. Dar m-ati convins”.

P. S.: Prezentarea pe care o faceti României profunde este aproape un poem. Daca o astfel de Românie exista înca, nu pot decât sa ma bucur ca m-am nascut aici. Românii, de pe toate palierele României, fie ea profunda sau superficiala, sufera de pe urma unui sistem educational subred. Desi se vorbeste foarte mult pe aceasta tema, simt nevoia sa întreb si eu: care credeti ca-i sunt neajunsurile majore? Si apoi, vorbind despre învatamânt, trebuie sa va întreb cum vi se pare învatamântul religios de la noi? (Disci plina este fara îndoiala necesara, dar este ea oare înteleasa, predata si asimilata adecvat?)

M. P.: Draga domnule Siladi, o România profunda exista, fara îndoiala, si poemul, ca orice poem, exprima o realitate mai adânca decât realitatea superficiala. Noi, în România, am uitat sa vedem lucrurile. Nu le putem vedea pentru ca nu le putem numi. Si nu le putem numi pentru ca ne -am batut joc de limba româna, pentru ca am practicat, decenii la rând, limbajul dublu, ipocrizia protectoare, în timpul comunismului, si profitabila, dupa 1989. Vorbele noastre sunt goale de sens, nu sunt învestite cu nicio directie, cu nicio energie, cu nicio realitate. Ne prefacem ca suntem comunisti, ne prefacem ca suntem democrati, ne prefacem ca suntem europeni, ne prefacem ca suntem ortodocsi, ne prefacem ca suntem de dreapta, sau de stânga, dupa cum o cer interesele inferioare. Si numele proprii si cele comune si-au pierdut continutul. Nu mai numesc, de fapt, nimic. Daca nu exista România profunda, atunci ce e România? Ce e acest nume? Ce numeste el? Ce si pe cine reprezinta el? Ce e Biserica Ortodoxa Româna? De ce nu e Biserica Ortodoxa filiala din România, simpla gubernie est-europeana a UE? Sau simpla gubernie central-europeana a CSI? Putem spune asa ceva?
Nu. Pentru ca simtim ca România e o realitate. Poate fi o realitate de dimensiuni reduse, mica, plapânda, fragmentata, samanatorista sau elitista, depinde, dar e ceva. Si atunci de ce nu pornim de la aceasta realitate în reconstruirea României? De ce nu pornim, cu onestitate, fara demagogie vadimista, de la aceasta realitate atunci când ne construim programele de învatamânt? Ce anume îsi propune învatamântul românesc sa pregateasca: elite, profesionale si intelectuale, românesti sau analfabeti globali? Scoala ar trebui sa ne înv ete sa privim si sa numim realitatea. Si realitatea este, pentru cei nascuti aici, România. Scoala ar trebui sa ne ajute sa întelegem România: oamenii, istoria, locurile, locul si rostul în lume.
În filmele cu gangsteri, veti vedea ca ucigasul profesionist nu vrea niciodata sa stea de vorba cu victima, nu vrea sa îi afle povestea, nu vrea sa stie prea multe despre victima, pentru a o putea lichida mai usor. Ucizi mai usor lucrurile pe care nu le cunosti, carora nu le stii povestea, pe care nu le vezi sau nu le poti numi.
Scoala ar trebui sa ne faca familiari cu povestea lucrurilor, sa ne ajute sa numim, sa rostim acea poveste. Daca stim povestea, istoria, biografia României, nu vom mai cauta sa o ucidem. Daca stim istoria românilor, nu îi vom mai abandona atât de usor malaxorului multicultural. Daca ne-am întelege rostul, nu ne-am mai vinde atât de usor. Scoala ar trebui deci sa ne educe, sa ne ofere criteriile, sa ne antreneze sa gasim si sa dam glas acestui rost. Adica sa punem în lucrare acest rost. Pentru ca vorba nelucratoare e demagogie. De ce nu se oficiaza liturghia în gând? De ce se oficiaza cu voce tare? Deoarece cuvântul liturgic e cuvânt adevarat si de aceea cuvântul liturgic e lucrare. Hristos se întrupeaza la liturghie. Restaurarea României treb uie deci sa porneasca de la Biserica deoarece Biserica a ramas singura depozitara a cuvintelor adevarate, a cuvintelor care chiar numesc, care chiar lucreaza, a cuvintelor care pot fi rostite cu voce tare. Si de aceea e grav atunci când cei care mimeaza „ortodoxia”, elitele care vor doar sa instrumenteze politic sau sa deguste estetic crestinismul, subtiaza realitatea cuvintelor teologice. Cine face asa ceva ne rapeste si ultima sansa de restaurare pentru ca ne rapeste cuvintele lucratoare, Logosul mântuitor, Cuvântul Cale, Adevar si Viata.
Întoarcerea românilor catre Biserica dupa 1989 nu a fost doar o moda, ci o încercare de a-si regasi un limbaj comun adevarat. Scoala, societatea civila, guvernul, parlamentarii, partidele politice, mass-media nu fac, în genere, decât sa polueze, sa dilueze, sa încetoseze, sa faca, în fine, inutilizabila limba româna. Si fara limba nu putem lucra, nu putem sluji. Putem doar sa le „slujim” lor, celor care au luat în stapânire limbajul, sensurile, directia vietilor noastre. „Sclavul fericit” nu e totuna cu „robul lui Dumnezeu”, orice ar spune unii tehnocrati ai altarului.
Un efect al acestei debusolari este, cred eu, si faptul ca românii cauta mereu solutii fara a-si fi înteles mai întâi situatia. Dar a oferi solutii astazi, în România, e ca si cum ai da raspunsuri la întrebari pe care nu si le pune nimeni. Da, situatia e intolerabila. Da, trebuie facut ceva. Dar oare nu cumva situatia a ajuns intolerabila si pentru ca, decenii la rând, am mers ca turma, fara sa întelegem de ce, cum si unde? Oamenii sunt disperati si vor solutii. Rapid. Vor un vehicul eshatologic: sa-i ia cineva în sania lui Mos Craciun si sa-i duca în „Never NeverLand”. Aceasta stare nu face decât sa-i faca prada usoara tehnocratilor, birocratilor si demagogilor care le promit „solutii”: o pila la „God”. Succesul în 30 de minute. Îmbogatirea de azi pe mâine. Cum sa ajungi milionar în 3 lectii. Asta vrem? Atunci nu vom ajunge niciodata sa avem un mod de viata decent si vertical. Vom fi niste oameni pierduti si câstigati la loz în plic. Trebuie sa ne trezim si sa întelegem unde ne aflam, de ce ne aflam aici, si încotro vrem sa mergem. Trebuie sa ne gasim un limbaj comun, în care dreapta înseamna dreapta si stânga, stânga. Trebuie sa întelegem încotro vrem sa mergem si ca acest drum nu poate fi decât în acord cu firea noastra. Celor care cer solutii rapide le spun: da, mergeti si luati orice platforma politica aparuta în România în ultimii 20 de ani (de la cele ale PN pâna la cele ale PSDR sau ale UFD) si aplicati-o. Aia e reteta. Aplicati-o. Si veti obtine, ca prin minune, prosperitatea promisa în toate acele platforme program. Dar nimeni nu a putut face asa ceva. De ce? Ce ne lipseste?
Ni s-a reprosat, mie si lui Ovidiu Hurduzeu, ca nu oferim „solutia” în volumul nostru, A treia forta. Dar nu putem „oferi” solutia pentru ca nu avem pretentii mesianice. Tot ceea ce putem face, si am facut, a fost sa îndrumam privirea cititorilor catre solutie. Principala problema a României în toti acesti ani a fost lipsa de Adevar, si lipsa de onestitate, adica refuzul oamenilor de a se raporta la Adevar si de a-l asuma. Ceea ce am încercat sa oferim în aceasta carte e un mod de a detecta lipsa de onestitate si un îndemn la restaurarea sensului cuvintelor si sensului vietii noastre. Noi am încercat sa oferim un instrument de orientare în realitate, o busola care sa indice, într-adevar, Nordul. Solutia e Nordul. Solutia e destinatia. Tot ceea ce avem noi de facut e sa fim siguri ca suntem pe Cale. Solutia ar fi sa ajutam sa se creeze o masa critica de oameni onesti. Aceasta e miza cartii noastre si „planul” nostru. Ne trebuie, fotbalistic vorbind, jucatori care sa poata pune în aplicare, împreuna cu noi, acest plan de joc.
Aici e rolul scolii: sa descopere si sa antreneze jucatorii. Sc oala trebuie sa antreneze talentele, predispozitiile firesti. Liceul trebuie sa creeze oameni onesti intelectual. Iar universitatea trebuie sa creeze competente. Dar toate acestea nu pot exista fara o economie de piata reala. Competitia e singura care da m asura valorii. Or, în România, singura competitie pare a fi legata de furat, lingusit si adoptat sloganul zilei. Exista tehnocrati ai jafului si ai dezinformarii. Daca oamenii de talent si competenti nu sunt pretuiti în România, e pentru ca în România nu exista înca o piata libera. Monopolul si manipularea creaza false ierarhii valorice: de la cele intelectuale pâna la cele fotbalistice. Valorile autentice sunt silite sa apuce calea exilului interior sau exterior. În aceste conditii, e dificil de identificat adevarata natura a învatamântului din România pentru ca îi lipseste acel poligon de încercare care e o adevarata economie de piata libera.
Învatamântul privat poate fi o solutie. Dar pericolul concentrarii doar pe învatamântul privat este ca, în conditiile în care calitatea învatamântului de stat scade, scade si mobilitatea sociala. Daca nu au si copiii parintilor cu venituri modeste acces la un învatamânt de calitate, atunci ajutam la crearea unui sistem de caste, de elite financiare si intelectuale car e se autoreproduc în lipsa unor criterii meritocratice. În mod paradoxal, degradarea învatamântului de stat la care a dus politica stângista a corectitudinii politice si a distrugerii standardelor educationale a daunat mai degraba decât a slujit familiilor cu venituri modeste care nu-si pot îngadui sa-si trimita copiii la scoli private. De aceea nu trebuie abandonat nici învatamântul de stat, sustinut de impozitele platite de parinti, de cetatenii României. Învatamântul de stat nu e gratuit, deci nu trebuie tratat ca un cal de dar care nu se cauta la dinti. Parintii trebuie sa recapete influenta asupra programei si disciplinei scolare. Învatamântul din România trebuie deci reasezat pe bazele învatamântului clasic, canonic. Copiii nu trebuie socializati în mod politic corect la scoala, ci educati în spiritul valorilor clasice si al moralei crestine. Scoala însa trebuie completata de o economie de piata libera în care valorile sa poata straluci si competentele sa îsi gaseasca o întrebuintare. Altminteri, daca nu exista o piata pentru „produsele” livrate de un sistem educational de calitate, sistemul educational respectiv decade sau îsi livreaza produsele la export, asa cum a facut România în ultimele decenii. Trebuie deci sa ne trezim si sa începem sa cladim de la baza. Nu solutii improvizate peste noapte, ci munca asidua cu un scop precis si dupa criterii ferm stabilite.
Cred ca restaurarea României va începe în familie si în parohie, singurele locuri unde se mai poate auzi cuvântul adevarat. Cartierele si circumscriptiile electorale cred ca sunt moarte. Dar familia si parohia cred ca pot juca un rol în restaurarea României. De ce sa nu propunem, de exemplu, candidati independenti, sustinuti de parohii, oameni cu agende precise si care sa reprezinte interesele României reale, ale României „parohiale”. Oamenii care vor rosti pasurile României reale vor face vizibila si România profunda. Nu ne trebuie „elita”, ci elite: fruntasii tuturor domeniilor de activitate si ai tuturor paturilor sociale. Comunistii au distrus elitele si le-au înlocuit cu „elita (conducerea) de partid si de stat”. Noua ne trebuie elite. Si mai trebuie ca acele elite sa fie lasate sa lucreze, sa aiba mâna libera. Dar elitele nu pot avea mâna libera daca nu sunt elite organice. Actuala elita politica si culturala e ineficienta din cauza nereprezentativitatii ei. De aceea se si teme, si reactioneaza piezis, atunci când voci precum cea a domnului Dan Puric, sau carti precum A Treia Forta: România profunda, sau episcopi precum ÎPS Bartolomeu Anania încearca si chiar reusesc sa trezeasca oamenii din letargie. Din letargie catre liturghie, acesta trebuie sa fie drumul României.

Interviu realizat de PAUL SILADI
Mircea Platon este un talentat scriitor român nascut la 23 iunie 1974 la Iasi. În prezent este doctorand în istorie la Ohio State University at Columbus. A colaborat lamajoritatea publicatiilor culturale din tara, de la Idei în dialog l a Convorbiri literare si de la Cuvântul la 22. A publicat volume de traduceri din teatrul lui Alfred de Vigny si din scrierile filosofului englez T .E .Hulme, culegeri de eseuri si studiide istorie literara si volumele Ortodoxia pe litere (Christiana, 2006), Cine ne scrie istoria (Timpul, 2007) si A treia forta: România profunda (2008, împreuna cu Ovidiu Hurduzeu) .

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss