Încep puţin mai de departe în timp spre a fi explicit în legătură cu ce vreau să spun în continuare. La finele anilor ’90 mă aflam în Irak, invitat la Festivalul de la Babilon, milenara localitate a Mesopotamiei, care a cunoscut un avânt ieşit din comun pe vremea lui Nabucodonosor, când devenise şi capitală. În pofida crâncenului embargou impus Irakului, întrucât ar fi produs arme chimice letale, acuzaţie nedovedită niciodată, autorităţile au organizat acel festival spre a omagia măreţia Babilonului, la care, din România, veniseră două ansambluri folclorice – unul din Muntenia, celălalt din Transilvania. După vreo trei zile petrecute la Bagdad şi participări la spectacolele din Babilon, am ajuns şi la Ambasada română, unde am găsit doi „celoveci” în adevăratul sens al cuvântului, care nu ştiau nici măcar că acolo se află cele două ansambluri ale noastre. Până la urmă, Ambasada a organizat un superb spectacol în onoarea membrilor corpului diplomatic desfăşurat în grădina vilei unuia dintre fiii lui Saddam, la care am ajuns cu ajutorul unui român aflat cu treburi prin Bagdad.
De cum m-a văzut, în loc de răspuns la salut, acesta a început să-mi recite impecabil toate datele biografice şi profesionale, pe cele de stare civilă etc., ceea ce m-a surprins până la amuţire. În final, mi s-a prezentat, precizând că a lucrat la celebra Direcţie a 5-a a Securităţii şi adăugând că trebuia să cunoască la perfecţie atare date atunci când ne dădea viză mie sau colegilor pentru a fi ataşaţi pe lângă diverse delegaţii străine, cu prilejul unor manifestări oficiale de anvergură. Ce făcea la Bagdad? Era reprezentantul unei firme româno-britanice de import-export petrol, asta în condiţiile în care exista un embargou antiirakian, căruia Londra trebuia să i se supună, dar pe care-l eluda în acest mod.
La un moment dat, în Ambasadă mi-au căzut ochii pe un ziar de mâna a doua abia sosit din ţară, în care, pe prima pagină, o mare fotografie arăta un ins cu cătuşe la mâini, fapt destul de rar pe atunci. În text se preciza că fusese reţinut întrucât încălcase embargoul antiiugoslav, firma înfiinţată de el şi un francez de origină română livrând păcură belgrădenilor. Mi-am exprimat surprinderea, întrucât trecuseră destui ani de la eveniment şi nu se ţinea seama de partea umanitară a embargoului. „Stai liniştit!, mi-a răspuns acela. Când ajungi în ţară?” „Păi, poimâine sunt la Amman, iar de acolo plec imediat la Bucureşti.” „În chiar ziua aceea va fi eliberat!” M-am blocat auzind aceste detalii tocmai la Bagdad. „NU MOR CAII CÂND VOR CÂINII. AVEM ŞI NOI OAMENII NOŞTRI, IAR EI NU SUNT DE PAIE!” Luat cu diverse treburi legate de plecarea din Bagdad, aproape uitasem aceste cuvinte rostite de fostul de la Direcţia a 5-a. Revenit în Bucureşti, am aflat de la TV că acel om fotografiat încătuşat într-un fel de prefaţă a ceea ce aveau să fie show-urile DNA de azi tocmai fusese eliberat. O precizare care trebuie făcută imediat: ulterior, niciodată, el nu a mai fost întrebat în legătură cu acele fapte, care, după cum se pare, ar fi fost încuviinţate şi stimulate chiar de vestici.
Cele de mai sus mi le-am reamintit zilele acestea, în plin meaga-show făcut de Gabi şi de mass-media pe seama declaraţiilor ei. De la bun început mă întreb, aşa cum mă îndemna un om cu o minte foarte ascuţită: dacă cele spuse de ea sunt adevărate? Dacă acei oameni incriminaţi atât de exact, dar şi dur, sunt victime ale propriilor obsesii? Dacă parlamentarii puşi să controleze legalitatea şi corectitudinea activităţii acestor sereişti rinocerizaţi şi îmbolnăviţi de putere sunt şi ei un fel clone ale acestora, dar cu alt ştaif? Dacă tot acest mega-show nu face decât să ne adoarmă, pentru ca, în final, să ne trezim că se invocă statul de drept, independenţa justiţiei şi respectarea drepturilor omului, aşa încât, până la urmă, să avem de-a face cu acel elefant care s-a scremut şi a născut o căcărează? De unde rezultă unanimitatea totală, ce l-ar face invidios pe Ceauşescu, cu care comisia parlamentară l-a încoronat Rege al corectitudinii pe nu ştiu ce mahăr al sereiului, dacă nu din resorturile unui stat mafiot consolidat, în care prima grijă este aceea de a spune public că totul merge bine în ţară, iar structurile ei de forţă sunt tari şi mari?
Se va vorbi şi scrie mult despre gestul de sorginte mafiotă al Găbiţei, de luni seara, din Parlament. Indiferent ce explicaţii va da ea, inclusiv de natură… sentimentală, cunoaşterea şi folosirea unui atare gest presupun existenţa unui receptor şi a unui emiţător şi a unui cod de comunicare între ei. Unde şi când se puteau asimila bine acestea decât în exerciţiul funcţiunii, adică în interiorul relaţiilor mafiote? Sunt ele folosite în premieră? Exclus. Oricum, sunt atâtea întrebări articulate apărute după ce Gabi şi-a încheiat apoteotic, aş spune, recitalul de luni seara, din Parlament. La capătul lui, vulgul va crede că ea urmează să primească ce i se cuvine.
În vară, ea şi-a început campania electorală, binecuvântată şi susţinută (ilegal, dar ce mai conta pentru el când era vorba despre Ea?) de preşedintele în funcţie, recurgând la sloganul „Bună pentru România!”, cu evidente conotaţii sexuale, desigur la adăpostul avertismentului potrivit căruia „honni soit qui mal y pense!”. La sfârşitul toamnei, depre aceeaşi insă au apărut zvonurile că va fi inclusă în lotul DNA, urmându-şi fostul soţ precum în acel jurământ: „şi la bine şi la rău”. Acum, ca pe vremuri peste Ocean, de unde ne-au venit destule, şi mai bune şi mai rele, vorba poetului, ea vrea să ne avertizeze că nu mor caii când vor câinii? Personal, am obiecţii la o atare nădejde. Totuşi, vă rog să recitiţi începutul acestui articol, neuitând traseul ei: de la „Bună pentru România” şi bună de arestat, la bună pentru statul mafiot, al cărei produs este sută la sută.
Autor: Dumitru Constantin
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu