După ce am văzut reacţia Marilor Puteri faţă de situaţia din Grecia, cred că am găsit şi răspunsul la o întrebare care mă frămînta de mult timp: cum este posibil ca tocmai pe canale diplomatice să fie atacat sistematic Parlamentul României, în ansamblul lui, deşi peste tot în lume, această instituţie se confundă cu ideea de democraţie?
Fără Parlament, adică fără instituţia care adună reprezentanţii tuturor partidelor care au obţinut un vot popular, democraţia nu există. Toate celelalte instituţii ale oricărui stat, Guvern, Preşedinţie, Servicii secrete, Justiţie, Poliţie, reprezintă fie partidul cîştigător, fie se raportează la politică prin interdicţia membrilor lor de a face parte dintr-un partid. Doar Parlamentul este instituţia care defineşte Democraţia unui stat, căci, aşa cum se ştie, doar acolo se întîlnesc TOATE forţele politice ale unei ţări!
Şi atunci, cum este posibil ca Marile Puteri să atace, prin reprezentanţii lor diplomatici, tocmai Parlamentul? Am senzaţia că toţi cunoaştem dintotdeauna răspunsul, dar ne este teamă să-l rostim, ca nu cumva să supărăm aceste Mari Puteri ale lumii, sau, mai exact, pe cei care, la un moment dat, le reprezintă.
Principalul argument pe care l-aş aduce în formularea răspunsului la întrebarea din titlu ar fi unul foarte simplu: e mai uşor să convingi un om, cum ar fi preşedintele unei ţări, decît să te oboseşti să obţii consensul a 4-500 de parlamentari! O spunea nu demult un vicepreşedinte al SUA într-o întrebare cu tîlc: dacă vreau să vorbesc cu Europa, eu pe cine trebuie să sun?
Mulţi au rîs ca la o glumă reuşită, însă politicianul american exprima transparent dificultatea de comunicare a intereselor ţării sale în faţa unei Europe care nu este o entitate, oricît de mari ar fi eforturile unora de a face din Bătrîna Doamnă un fel Statele Unite ale Europei (SUE). Europa adună în ea o istorie bogată care are, totuşi, tradiţii diferite, culturi radical personalizate, limbi care topesc în ele şi alte sensuri decît cele necesare banalei comunicări între oameni. Între acestea din urmă, greaca veche, deşi azi e considerată o limbă moartă, este fundamentul fără de care europenii ar vorbi prin semne!
Europa nu este ca Statele Unite ale Americii pentru că nu s-a construit pe acelaşi calapod. Aici n-au venit nemţii, francezii, italienii sau englezii să-i facă sclavi pe „europeni”, căci şi ei erau europenii! De fapt, ne poate spune cineva care dintre aceste Mari Puteri de azi existau cînd Homer scria „Iliada” şi „Odiseea”? Răspunsul este la fel de dificil dacă l-am întreba pe un american ce se întîmpla la New York cînd Mihai Viteazul intra în Alba Iulia!
Din aceste motive, vicepreşedintele american pe care l-am citat mai sus era în încurcătură pentru că nu avea un singur om care să reprezinte Europa şi cu care să fie suficientă o înţelegere asupra unor probleme, fără îndoială importante, ale omenirii. Cînd cineva vrea să vorbească cu Europa, e musai să ia în calcul în aceeaşi măsură şi Germania, şi Franţa, şi Anglia, dar şi Grecia, România, Bulgaria sau Liechtenstein!
Absolut acelaşi raţionament îl au Marile Puteri cînd vor să discute cu o ţară ca România. Un Parlament care adună toate opţiunile politice exprimate prin vot face dialogul foarte dificil, căci o idee, o sugestie sau chiar un „ordin” trebuie să fie validat de toate partidele. Nu poţi să îndrepţi democratic o ţară spre stînga, de pildă, dacă locuitorii ei preferă s-o ia la dreapta! N-au reuşit ruşii timp de 50 de ani, nu vor reuşi nici alţii în următorii 50, chiar dacă, pentru un timp, reuşita ar părea garantată. Istoria este neiertătoare cu Marile Imperii, a căror soartă este ştiută: să cadă! Şi asta pentru că toate au ignorat exact lucrul acela simplu de care trebuiau să ţină cont: memoria genetică a fiecărui popor, oricît de mic ar fi el!
Iată de ce Parlamentul este instituţia care salvează, oriunde în lume, nu numai Democraţia, ci chiar Ţara, cu tot ce presupune acest concept. Dar acest Parlament are cîteva sute de oameni, cîteva orientări politice diferite, mai mulţi lideri de opinie şi este greu pentru cineva care vrea să impună repede o politică din afara ţării să încerce o subordonare a acestei instituţii.
E mult mai confortabil să susţii un preşedinte care să declare, fie şi la o cîrciumă, aşa cum a făcut Traian Băsescu în primele luni de cînd a fost ales, că preferă să sugă P… licuriciului cel mare, în loc să le-o sugă zecilor de licurici mai mici! Şi s-a ţinut de cuvînt, rezistînd astfel celor două tentative de suspendare cu sprijinul nemijlocit al Marilor Puteri, care s-au înţeles bine cu preşedintele nostru chiar şi atunci cînd aici, în ţară, l-au dispreţuit 7,4 milioane de români! Cînd opţiunea oamenilor n-a mai fost pe placul Marilor Puteri, imediat a fost transmis mesajul că în România a fost o„lovitură de stat”!
Din păcate, aceasta a fost concluzia Marilor Puteri după schimbările politice din Europa în 1989, că este greu să aduni toate ţările la un loc şi toată lumea să vorbească aceeaşi limbă politică! Şi nu ţările mici au creat această dificultate, ci faptul că toţi cancelarii Germaniei au ţinut în mod firesc cu Germania, toţi preşedinţii Franţei au ţinut cu Franţa, toţi premierii Italiei au ţinut cu Italia, toţi premierii Marii Britanii au ţinut cu Anglia şi celelalte componente ale Marii Britanii! Numai „ai noştri” au căutat licurici în altă parte! Aşa a început acel „război” tacit al Marilor Puteri pentru obţinerea unor sfere de influenţă în ţările mici, astfel încît, prin votul parlamentarilor europeni, să deţină Puterea în Parlamentul European! Nu e nevoie de nici o demonstraţie spectaculoasă, căci ne ajută informaţiile deja verificate că toate Marile Puteri se spionează între ele, un exemplu fiind ascultarea telefoanelor Angelei Merkel, cancelarul celei mai puternice ţări din Europa!
Dacă ne uităm atent la ce instituţii din România sînt sprijinite, încurajate şi chiar decorate de reprezentanţii Marilor Puteri, vom găsi alte argumente pentru un răspuns corect la întrebarea din titlu. Iată, de pildă, declaraţia recentă a Victoriei Nuland, adjunct al secretarului de stat american, care spunea cu nonşalanţă că SUA au un parteneriat cu DNA, potrivit căruia sînt pregătiţi nişte procurori care să lupte cu corupţia din România!
Toată lumea a publicat ştirea, dar toată lumea a tăcut, fără să-şi pună banala întrebare: cum, adică, procurorii nu mai anchetează un caz după probele din dosar, respectînd legile statului, ci conform „instructajului” american? Nu cumva în această declaraţie nesăbuită a Victoriei Nuland putem să înţelegem de ce tocmai Laura Codruţa Kovesi şi Livia Stanciu sînt ridicate în slăvi pentru succesele lor, în timp ce românii le cer amîndurora demisiile pentru abuzurile dovedite în anchetarea şi judecarea unor cazuri?
La fel, am putea să găsim răspunsul şi în numirea şi acceptarea rapidă ca ambasador al României în SUA a lui George Maior, imediat ce a plecat din fruntea SRI. Am mai găsi, de asemenea, răspunsul şi dacă vom trece în revistă lista „intelectualilor” care au susţinut teoria „loviturii de stat” din 2009, moment care a pus România pe harta ţărilor nedemocratice, listă care începe cu Vladimir Tismăneanu şi continuă cu Pleşu, Patapievici, Liiceanu, toţi aliniaţi în spatele lui Traian Băsescu, sugătorul principal al Licuriciului.
Crede cineva că întîmplător cărţi precum cele semnate de Sabin Gherman, care declara triumfător că „s-a săturat de România”, sau de Dan Alexe, pentru care romanii au efectuat în 101-102 şi 105-106 nişte acţiuni poliţieneşti împotriva dacilor care erau nişte mafioţi „avant la lettre”, beneficiază de laude deşănţate tocmai din partea grupării „elitiste” conduse de cei menţionaţi mai sus?
Şi, din păcate, astfel de argumente logice pot fi găsite peste tot în spaţiul public românesc, căci, sub protecţia libertăţii de opinie, se ascund tot felul de acţiuni menite să sprijine financiar şi mediatic orice acţiune care să fie pe placul celor Mari. Acesta este motivul pentru care exact acest grup „elitist” a căpătat numele generic „intelectualii lui Băsescu”, toţi fiind încolonaţi în faţa organului întărit al Licuriciului.
Luaţi aşa, unul cîte unul, toţi aceştia formează o adevărată armată de propagandă care beneficiază de burse, de premii, de decoraţii, de spaţiu tipografic, de fonduri. Cu Parlamentul e mai greu de lucrat, căci, aşa cum este el, cu mulţi corupţi în interiorul său, cu mulţi neaveniţi pe funcţii, rămîne, totuşi, organul suprem reprezentativ al poporului român. Din acest motiv, asupra lui se îndreaptă toate săgeţile din afară şi toate sodajele de opinie din interior. Căci, nu-i aşa?, unde-i unul, nu-i putere, dar unde-s mai mulţi…
Autor: Ion Spanu
Sursa: Cotidianul
NU este logic ceva aici. Puterea statlă capitalistăse distribuie în mod egal între cele trei categorii de instituţii statale astfel încât nici un grup de instituţii nu deţine mai multă putere decât vreuna din celelalte două.
A admite că parlamentul deţine cea mai mare putere ar fi o absurditate pentru că nu are decât puterea de a norma. Executarea normei nu mai aparţine parlamentului. Americanul ca imperator nu trebuie să se adreseze parlamentului în treburi executive ci guvernului.
pai in colonia multinationala ce nevoie e da parlament,nu sunt guvernatori,vatafi si argati si asa sunt prea multi si prosti facuti gramada dar hulpavi
Parlamentul Romaniei nu este un parlament adevarat, este o gasca de hoti pusi pe rele, fara nicio grija pentru democratie, draga domnule, nici fata de democratie, nici fata de popor, nici fata de Romania…argumentele dumitale cad, asadar…asa ca las-o asa cum a cazut…dar alta data nu ne mai lua drept prosti…
inperatorul nu vrea vorba zilnica cu executivul,vrea norme si statut legislativ de colonie supusa pe termrn lung,normele fiind de competenta parlamentului. De asta este atacat parlamentul,tocmai pentru a-i obliga pe parlamentari sa emita norme prin care in Romania sa fie ca la aviaoane : imperatorul conduce si restul se tem…!!!