C O N T R A P R O P A G A N D Ă

De ce intelectualii susţin încă socialismul

Intelectualii, în special cei din domeniul academic, au tendinţa de a favoriza socialismul şi intervenţionismul. Cum se face că universităţile americane s-au transformat, din centre ale educaţiei superioare în avanposturi ale unor culturi şi politici de inspiraţie socialistă? Până nu demult, la începutul anilor 1950, profesorul universitar american tipic avea convingeri sociale şi politice destul de similare cu cele ale majorităţii populaţiei. Ei bine, cu toţii am auzit astăzi despre glumele care se făceau după colapsul planificării centralizate în Europa de Est şi în fosta URSS, cum că singurul loc din lume unde marxisiştii încă prosperă este departamentul de ştiinţe politice al Harvardului.

În sens general, sistemul educaţional superior al Statelor Unite se aseamănă adesea cu un azil în care cei care fac legea sunt chiar deţinuţii. Adică studenţii care aveau idei radicale în anii ’60 ocupă acum poziţii influente în cadrul colegiilor şi universităţilor. Este de ajuns să observăm urmărirea disperată a „diversităţii” la admitere şi la angajare, abandonul curriculei tradiţionale în favoarea „studiilor” înalt politizate bazate pe identitatea grupurilor, atelierele obligatorii despre antrenarea sensibilităţii şi aşa mai departe.

Un studiu din anul 1989 pentru Fundaţia Carnegie pentru Avansul în Educaţie (Carnegie Foundation for the Advancement of Teaching) a folosit categoriile „liberal” şi „conservator”. S-a descoperit că 70% dintre profesori din marile colegii şi universităţi de cercetare ale artelor liberale se considerau liberali sau moderat liberali, iar mai puţin de 20% dintre ei se considerau conservatori sau moderat conservatori[1]. (Bineînţeles, termenul „liberal” aici înseamnă liberal de stânga sau socialist, nu liberal clasic.)
Christopher Cardiff şi Daniel Klein au examinat recent afilierile doctrinare ale membrilor comunităţii academice folosind arhivele voturilor din perioadele de probă pentru asistenţii universitari de la 11 dintre universităţile din California. Au găsit o medie de rată de vot pentru Democrat: Republican de 5 la 1, variind de la 9 la 1 la Berkley la 1 la 1 la Pepperdine. Pentru departamentele umaniste, media este de 10 la 1, în timp ce şcolile de business au o medie de doar 1,3 la 1 (fără să mai fie nevoie să spunem, chiar şi în cea mai fără de inimă, „care pe care” şcoală de business, rata nu coboară sub 1 la 1). Cum Republicanii de astăzi nu sunt nici pe departe anti-socialişti – în special în ceea ce priveşte politica externă, aceste cifre sunt în conformitate cu o percepţie răspândită conform căreia facultăţile sunt din ce în ce mai nereprezentative pentru comunităţile pe care ar trebui să le servească.

Acum vine surpriza: chiar şi în cadrul disciplinei mele, economia, 63% dintre personalul facultăţii din studiul Carnegie se consideră liberali, în comparaţie cu 72% în cadrul departamentului de antropologie, ştiinţe umane şi sociologie, 76% în studii etnice, istorie şi filozofie şi 88% în administraţie publică. Studiul lui Cardiff şi Klein găseşte o medie a ratei D:R în departamentul de economie – mai mică decât cea din departamentul de sociologie de 44:1, bineînţeles, dar mai mare decât cea a departamentelor de inginerie biologică şi chimică, electrică, informatică, management, marketing, contabilitate şi finanţe.

Un studiu statistic al membrilor American Economic Association, examinat de Daniel Klein şi Carlotta Stern arată că majoritatea economiştilor sunt pentru reglementările cu privire la securitate, controlul armelor, redistribuire, învăţământ public şi legi anti-discriminare. Un alt sondaj, amintit în Southern Economic Journal, relevă că „71% dintre economiştii americani cred că repartiţia veniturilor în SUA ar trebui să fie mai echitabilă, iar 81% cred că acesta este rolul legitim al guvernului. Susţinerea acestei poziţii este încă mai fermă printre economiştii cu afililieri academice, şi încă şi mai fermă printre economiştii cu afilieri economice de elită.”[2]

Cum se face că atâţia profesori universitari – şi intelectuali în general – sunt în favoarea socialismului şi intervenţionismului? F. A. Hayek a oferit o explicaţie parţială în eseul său din 1949 „Intelectualii şi socialismul”. Hayek se întreba de ce „cei mai activi, inteligenţi şi originali intelectuali [americani]… au cel mai adesea o aplecare spre socialism.” Răspunsul său se bazează pe oportunităţile disponibile oamenilor cu talente schimbătoare.

Cadrele universitare sunt, de obicei, oameni foarte inteligenţi. Date fiind preferinţele lor stângiste, am putea fi tentaţi să deducem din aceasta că oamenii inteligenţi preferă socialismul. Totuşi, concluzia suferă de ceea ce empiriştii numesc „eroare în alegerea eşantionului”. Oamenii inteligenţi au o varietate de viziuni. Unii sunt iubitori de libertate, apărători ai proprietăţii şi susţinători ai „ordinii naturale”- i.e. apărători ai pieţei. Alţii sunt reformişti, doritori să reconstruiască lumea în conformitate cu propriile lor viziuni ale societăţii ideale.

Hayek susţine că oamenii foarte inteligenţi care preferă piaţa au tendinţa de a găsi oportunităţi pentru succes profesional şi financiar în afara universităţii sau academiei (i.e., în lumea profesională sau a business-ului). Cei care sunt foarte inteligenţi dar care nu agreează piaţa au mai multe şanse de a alege o carieră academică. Pentru acest motiv, universităţile ajung să fie populate de acei intelectuali care aveau o înclinaţie favorabilă pentru socialism a priori.

Aceasta este de asemenea o cauză pentru care membrii corpului academic nu ştiu foarte multe despre cum funcţionează piaţa, de vreme ce au atât de puţină experienţă în ceea ce o priveşte, pentru că trăiesc în turnurile lor de fildeş subvenţionate şi protejaţi de funcţia academică. După cum explica Joseph Schumpeter în „Capitalism, socialism şi democraţie”, „absenţa responsabilităţii directe pentru afaceri practice” este cea care face diferenţa între un intelectual academician şi alţii, care „exercită puterea cuvântului scris şi rostit.” Absenţa acestei responsabilităţi conduce la absenţa unor cunoştinţe de primă mână ale practicii. Atitudinea critică a intelectualului provine, spune Schumpeter, „nu mai puţin din starea de simplu martor al intelectualului – în majoritatea cazurilor, totodată, ca neparticipant,- decât din faptul că marea lui şansă de a se face remarcat stă în potenţialul său dovedit sau nu de a fi o pacoste.”[3]

Raţionamentul lui Hayek este însă incomplet, totuşi, pentru că nu explică de ce membrii corpului academic au devenit din ce în ce mai intervenţionişti de-a lungul secolului al XXI-lea. După cum am menţionat mai sus, pe parcursul primei jumătăţi a secolului al XX-lea, cadrele universitare aveau viziuni politice care corespondeau, în mare parte cu populaţia generală. Ce a determinat schimbarea?

Pentru a răspunde, trebuie să conştientizăm că aceste persoane obţin multe beneficii directe din partea statului bunăstării şi că aceste beneficii au devenit din ce în ce mai mari de-a lungul timpului.

În afara ajutorului financiar pentru studenţi, universităţile publice primesc aproximativ 50% din fonduri din partea guvernelor federale şi statale, cele 18 procente care le revin din taxe părând infime. Chiar şi universităţile „private” precum Harvard sau Stanford au în jur de 20% din buget asigurat de granturi şi contracte federale[4]. Dacă includem ajutorul financiar pentru studenţi, procentajul se ridică până la aproape 50%. Conform Departamentului SUA pentru educaţie, aproximativ o treime dintre studenţii care urmează cursuri de patru ani la colegii şi universităţi publice şi aproximativ jumătate dintre studenţii colegiilor şi universităţilor private primesc ajutor financiar din partea guvernului federal.

În acest sens, cel mai dramatic exemplu de „bunăstare corporativă” în SUA este GI Bill, care subvenţionează sectorul academic, umflându-l cu mult peste nivelul pe care piaţa i l-ar fi oferit. GI Bill, semnată de preşedintele Roosevelt în 1944 cu scopul de a-i înscrie pe soldaţii întorşi de pe câmpul de luptă la colegii şi universităţi, i-a costat pe cei care plătesc taxe 14,5 miliarde de dolari între 1944 şi 1956[5]. Cheltuielile federale cu ultima versiune, Montgomery GI Bill sunt aşteptate să atingă 3,2 miliarde de dolari numai în anul 2006.

Pentru a vedea de ce acest ajutor guvernamental este atât de important pentru învăţământul superior, trebuie doar să încetăm a lua considerare ceea ce membrii corpului academic ar face într-o societate pur liberă. Mulţi dintre aceştia, pur şi simplu, nu sunt atât de importanţi. Într-o societate liberă, ar exista mai puţini decât există astăzi. Vizibilitatea lor publică ar fi, fără îndoială, mică. Majoritatea ar fi prost plătiţi. Deşi câţiva s-ar ocupa de cercetare, majoritatea ar fi profesori. Slujba lor ar consta în transmiterea cunoştinţelor lor următoarei generaţii.

Este foarte probabil că ar exista, de asemenea, mai puţini studenţi. Anumiţi studenţi ar frecventa cursurile unor colegii tradiţionale sau ale unor universităţi, însă mult mai mulţi ar urma şcoli tehnice şi vocaţionale, unde instructorii lor ar fi femei şi bărbaţi care ar poseda cunoştinţe practice.

Astăzi, mulţi profesori din centre universitare mari de cercetare predau puţin. Activitatea lor primară este cercetarea, deşi de o mare parte din aceasta ne putem îndoi că ar fi cu adevărat academică. Trebuie numai să răsfoim ultimele jurnale de specialitate pentru a vedea ce trece drept cercetare scolastică în majoritatea disciplinelor. Există mari şanse ca, în ceea ce priveşte ştiinţele sociale şi umane, să găsim numai limbaj pretenţios postmodern; în şcolile profesionale, rapoarte tehnice cu privire la orientările vocaţionale.

O mare parte a acestei cercetări este finanţată de Statele Unite prin intermediul agenţiilor guvernamentale, precum National Science Foundation, National Institute of Health, The National Endowment fot the Humanities, USDA şi altele. Universităţile mari au zeci de mii de studenţi, ei înşişi susţinuţi de granturi şi împrumuturi subvenţionate de stat.

În afara vieţii universitare, membrii corpului academic concurează, de asemenea, pentru posturi prestigioase în agenţiile guvernamentale. Să luăm spre exemplu domeniul meu, economia. Guvernul federal SUA angajează în medie 3000 de economişti – dintre care aproximativ 15% membri ai American Economic Association. Sistemul Federal de Rezerve are numai el câteva sute de angajaţi. Există de asemenea posturi de consultanţi, afiliaţi ai agenţiilor guvernamentale importante, membri ai comisiilor federale numite şi alţii care prestează activităţi care le lărgesc orizontul carierei.

Aceste beneficii nu sunt pur financiare, ci şi psihologice. După cum spune Dwight Lee, ca oricărui altui grup, acestora le place să exercite influenţă şi să se simtă importanţi. Puţine figuri scolastice în ştiinţele sociale şi umane se mulţumesc doar cu a observa, descrie sau explica societatea; majoritatea vor să îmbunătăţească societatea şi sunt destul de naivi pentru a crede că ar putea face asta numai dacă ar avea suficientă influenţă. Existenţa unui guvern enorm le oferă celor din corpul academic posibilitatea reală de a-şi trăi fanteziile reformiste[6].

Este clar, atunci, că a trăi într-o societate puternic intervenţionistă le aduce multe beneficii acestora. Nu ar trebui să fie de mirare, atunci, că au tendinţa de a susţine aceste intervenţii. Economiştii, mai ales, joacă un rol activ în calitate de consilieri guvernamentali, creând şi susţinând statul bunăstării care acum ne înconjoară. În mod natural, când guvernul le finanţează cercetarea, nu sunt puţine şanse ca economiştii din domenii aplicate cum ar fi economia agricolă şi economia monetară să ceară reforme regulatoare în domeniile lor de specialitate.

Murray Rothbard dedică un capitol interesant din Man, Economy and State rolului tradiţional al economistului în sfera publică. Rothbard notează că funcţiile economistului pe piaţa liberă diferă foarte mult de cele ale economistului pe piaţa împovărată de reglementări. „Ce poate face economistul pe piaţa pur liberă?” întreabă Rothbard. „Poate explica modul de funcţionare al economiei de piaţă (o sarcină viatală, în special pentru că persoanele neinstruite au tendinţa de a vedea economia de piaţă ca pe un haos pur), dar nu poate face mult mai mult de atât.”

Mai mult de atât, economiştii nu sunt în mod tradiţional cunoscuţi drept consilieri politici. Economia ne învaţă că resursele sunt limitate, că opţiunile implică oportunităţi la care renunţăm, că acţiunile noastre au efecte neintenţionate. De obicei, acestea sunt lucruri pe care guvernele NU vor să le audă. Când ei propun o barieră la import pentru a ajuta producătorii locali, noi, economiştii, le explicăm că acestă protecţie nu poate să aibă loc decât în detrimentul consumatorilor locali. Când amintesc nevoia unui salariu minim pe economie pentru a ridica nivelul venitului muncitorilor cu salariu mic, le arătăm că o astfel de lege loveşte chiar în oamenii pe care îşi propune să îi ajute prin faptul că îi aduce în pragul şomajului. Şi aşa mai departe. Cum fiecare nouă generaţie de reformatori utopici îşi propune să creeze o societate mai bună, prin intermediul intervenţionismului guvernamental, economistul se pune de-a curmezişul în istorie, strigând „Nu uitaţi de costurile de oportunitate!”.

Pe parcursul ultimelor decade, totuşi, rolul economiştilor a crescut dramatic. În parte, pentru motivele discutate mai devreme, statul bunăstării a cooptat profesia de economist. Aşa cum o rată mai mare de criminalitate creşte cererea de criminologi, aşa şi creşterea statului bunăstării/intervenţionist creşte cererea pentru analişti politici, consultanţi antitrust, experţi în taxare şi reglementare şi pentru o multitudine de experţi în previziune.

Într-o anumită măsură, profesionalizarea crescândă a business-ului numit „economics” are o parte din vină pentru această schimbare. Prima societate profesională a economiştilor, The American Economic Association, a fost ea însăşi creată ca o organizaţie explicit „progresistă”. Fondatorul său, reformatorul religios şi social Richard T. Ely, a planificat o organizaţie, după cum i-a mărturist unui coleg, „de economişti cărora le repugnă laissez-faire-ul ca doctrină ştiinţifică.[7]”

Ceilalţi membrii fondatori, toţi antrenaţi în Germania sub Gustav Schmoller şi alţi membri ai mai tinerei Şcoli de Istorie Germane – aşa-numiţii Socialişti ai Scaunului – erau de asemenea plini de zel reformist. Constituirea AEA încă mai conţine referinţe la „rolul pozitiv al bisericii, al statului şi al ştiinţelor în soluţionarea problemelor sociale prin dezvoltarea politicii legislative”[8].

Din fericire, AEA s-a distanţat apoi de ţintele fondatorilor, deşi conferinţa sa anuală distinsă încă se mai numeşte „Conferinţa Richard T. Ely”[9].

Dacă mi s-ar cere să aleg un singur eveniment care a încurajat cel mai mult transformarea economistului mediu dintr-un critic al intervenţionismului într-un apărător al statului bunăstării, aş alege al Doilea Război Mondial. Pentru a fi sigur, Era Progresistă a fost cea care a asistat la introducere permanentă a taxei pe venit şi la înfiinţarea Sistemului de Rezerve Federale. Şi în timpul Marii Depresiuni, Washingtonul a început pentru prima oară să angajeze un număr substanţial de economişti care să se alăture unor organizaţii ale planificării centrale precum The National Resources Planning Bill. Totuşi, chiar şi atunci, economistul obişnuit era în favoarea comerţului liber, al taxelor scăzute şi al monedei puternice.

Al Doilea Război Mondial, totuşi, a fost un punct de cotitură pentru această profesie. Pentru prima oară, economiştii profesionişti au intrat masiv în rândul birourilor de planificare guvernamentală:

1. Pentru a controla preţurile, începând cu Office of Price Administration, condus de Leon Henderson şi mai apoi de John Kenneth Galbraith. Acest grup a inclus economişti proeminenţi ai pieţei libere precum Herbert Stein şi George Stigler.

2. Pentru a studia achiziţiile militare (ceea ce mai târziu a devenit cunoscut sub numele de „cercetări operaţionale”ş, cu Grupul de Cercetare Statistic al Universităţii Columbia (incluzându-i pe Stigler, Milton Friedman, Harold Hotelling, Abraham Wald, Leonard Savage), sau odată cu Grupul de Control Statistic al Armatei, care a fost condus de Tex Thornton, mai târziu devenit preşedinte al Litton Industries, şi de ai săi „Whiz Kids” (copii-minune). Cel mai faimos Whiz Kid a fost Robert McNamara, protejatul favorit al lui Thornton, care mai târziu a aplicat aceleaşi tehnici de management războiului din Vietnam.

Înainte de al Doilea Război Mondial, limba cea mai utilizată a economiei era engleza. De atunci, totuşi, teoria economică a ajuns să fie exprimată în jargon matematic obscur, în timp ce istoria economiei a devenit o ramură a statisticii aplicate.

Această schimbare este atribuită de obicei publicării de către Paul Samuelson a tratatului de matematic „Fundamente ale analizei economice” şi dezvoltării computerelor. Acestea, sunt, fără îndoială, importante. Totuşi, probabil că gustul pentru planificarea centralizată pe care economiştii – chiar şi cei ai pieţei libere – l-au căpătat de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial a schimbat pentru totdeauna direcţia acestei discipline.

Ce se poate spune despre alte figuri publice – ceea ce Hayek numea „dealeri second-hand ai ideilor”- jurnaliştii, editorii, profesorii de liceu şi alţi membri ai clasei care modelează opinii? În primul rând, liberalii inteligenţi şi inteligibili (în sensul clasic) se orientează mai ales către sectorul afacerilor (argumentul de selecţie eronată). În al doilea rând, mulţi jurnalişti dau integritatea pe acces; puţini sunt destul de curajoşi pentru a provoca statul, pentru că au nevoie de informaţii, interviuri şi timp cu oficialii de stat.

Ce rezervă viitorul? Este imposibil de spus cu siguranţă, însă există semne încurajatoare. Principalul motiv este tehnologia. Reţeaua de internet a pus la încercare cartelurile universităţilor publice şi ale media controlată de stat ca niciodată până acum. Nu îţi trebuie un doctorat pentru a scrie pentru Wikipedia. Ce înseamnă apariţia noilor media, noilor metode de partajare a informaţiilor, noilor metode de a crea autoritate şi credibilitate pentru universităţi ca fabrici de diplome?. Mai mult, în vreme ce universităţile devin din ce în ce mai orientate vocaţional, le va fi mai greu să intre în concurenţă cu instituţii specializate, intensive în tehnologie precum Universitatea DeVry sau Universitatea din Phoenix – universităţile cu cea mai rapidă dezvoltare din Statele Unite.

Învăţământul la domiciliu, al cărui cost este mult diminuat datorită tehnologiei, este, de asemenea, din ce în ce mai întâlnit. Iar mijloacele media tradiţionale (ziarele şi reţelele de ştiri) cunosc, desigur, un declin rapid, iar sursele alternative de ştiri prosperă.

Crizele actuale în sistemul educaţional superior şi în media sunt probabil lucruri bune, pe termen lung, dacă forţează o regândire a ţelurilor şi obiectivelor educaţionale şi intelectuale şi iau puterea de la instituţiile care deţin controlul. Atunci, şi numai atunci, vom putea fi martorii unei şcolarizări, comunicări şi educaţii autentice.

Peter G. Klein predă economie la Universitatea din Missouri. Aceasta este o versiune revizuită a unui seminar susţinut, în 2003, la Masa Rotundă a Business-ului din Noua Zeelandă şi a Conferinţei Austrian Student Scholars din 2005.

[1] Citat în Dwight Lee „Go to Harvard and turn left: The Rise of Socialist Ideology in Higher Education”, în T. William Boxx şi Garry M. Quinlivan, eds, The Cultural Context of Economics and Politics (Lanham, MA: University Press of America, 1944), pp. 15-26.

[2] Lee, „Go to Harvard and Turn Left”, p. 21

[3] Joseph A. Schumpeter, „Capitalism, Socialism, and Democracy” (New York: Harper & Row, 1942), p. 147

[4] Statistici ale US Department of Education, National Center for Education Statistics, “Financial Statistics of Institutions of Higher Education”; şi studii ale and Integrated Postsecondary Education Data System (IPEDS), “Finance”, după cum sunt prezentate Digest of Education Statistics (Washington, D.C.: National Center for Education Statistics, 1996)

[5] Theda Skocpol , “Delivering for Young Families: The Resonance of the GI Bill,” American Prospect28 (septembrie- octombrie 1996): pp. 66–72

[6] Lee, „Go to Harvard and Turn Left”, p. 22

[7] A.W. Coats, “The First Two Decades of the American Economic Association,” American Economic Review 50 (September 1960): 555–574, esp. p. 556.

[8] Coats, “The First Two Decades of the American Economic Association,” p. 558

[9] Pentru mai multe detalii despre profesionalizarea economiei, vezi Michael A. Bernstein, A Perilous Progress: Economists and Public Purpose in Twentieth-Century America (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2001).

Peter G. Klein
Traducere de Raluca Nechita
sursa: ecol.ro

Related Posts

One Response “De ce intelectualii susţin încă socialismul”

  1. Probabil dinratiune ca era din multe punte de vedere mult mai bine?!

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss