România a intrat încet și sigur în planul acesta al distrugerii ei, al vătămării ei în forul cel mai interior al ei și anume, cum spunea părintele Stăniloae, în structura sau arhitectura ei sufletească…
Pilonii de rezistență ai acestui neam sunt distruși, asta contează mult mai mult decât dacă ai lua teritorii, bogății… României i se confiscă pe zi ce trece felul ei de a fi, i se distorsionează trăirile, i se modifica firea, fibra creștină. Sunt mutații care se văd deja.
Este clar, este o agresare din toate punctele de vedere, o agresiune politică, economică, dar și la nivel de mentalitate, de credință. Este o Românie agonică, crucificată.
România ca stat nu mai există, decât formal. Își mimează penibil competențele, dar dacă vrea să și le manifeste este complet paralizată. Asta s-a și vrut de către cei care au creat UE. Este în fond unda de șoc târzie a comunismului, care ne-a surprins pe toți crezându-l că el a murit. Acum este o altă etapă…
Globalizarea este o altă etapă, a comunismului, iar România este din nou supusă în mod lent unui experiment, letal pentru ea, din nefericire, de aceasta dată. Presiunii ideologice, mutilărilor, maltratărilor, asasinatelor, formelor de tortură, tuturor acestora, noi întotdeauna le-am răspuns prin credință.
Acum însă, asistăm la o diluare a credinței, la o confuzie generală și la faptul că ne-a dispărut capacitatea de a dăinui. Suntem într-o situație tragică, fără precedent în istoria neamului nostru. Avem stat improvizat permanent, cu guverne marionetă care sunt schimbate în funcție de interesele marilor puteri internaționale, deci, în concluzie, nu mai avem stat, căci statul ar trebuie să apere interesele naționale, și nu a unui grup de oameni, așa cum spunea Herder. Și pornind de aici, ce nu mai avem? Ceva foarte grav, nu mai avem intelectuali creștini, care să apere biserica și valorile fundamentale ale acestui neam.
Ce avem în schimb aproape la nivel de inflație? O masă de oportuniști fripturiști, intelectuali ascultători care cântă cu spor pe claviatura dezacordată a noii partituri internaționaliste, fără șansa de a mai scoate o notă adevărată. Poate că există în țara aceasta o intelectualitate ascunsă, de cea mai bună calitate, dar care nu a fost niciodată încurajată să formeze o opinie publică. Între cele două războaie de pildă, intelectualitatea era brațul întins al bisericii. Erau intelectuali creștini care apărau felul de a fi românesc.
Astăzi, avem intelectuali plătiți parcă să asasineze țara, să o lovească în temeliile ei fundamentale pentru a avea, în fond, niște avantaje materiale efemere. Datorită acestora, poporul român nu mai are certitudini, are dileme. Poți să faci exerciții socratice asupra cunoașterii în general, dar nu asupra jertfei unui popor. Emil Cioran se întreba când a apărut licheaua de român, și-și răspundea tot singur, gândindu-se că fibra autentică a fost profund modificată de acea mie de ani de năvăliri barbare, care în timp au dat rodul acesta nefericit de român degenerat, ce a subminat dintotdeauna calitatea de a fi român în lume.
B.P. Hasdeu spunea că: „Viermii cei mai periculoși nu sunt cei din afară, ci aceia care se formează în însuși corpul nostru cangrenat“, iar „bietul“ Eminescu se gândea la acele lovituri date de istoria cruntă în coloana vertebrală a acestui neam: influența fanariotă, elementul alogen: nu străinul în general care ne-a adus și lucruri bune, ci cel care a lucrat premeditat întru degenerarea și exploatarea noastră, precum și acele alte idei nefericite din Occident, și aici nu este vorba de influența profund civilizatoare a Occidentului pe care întotdeauna am recunoscut-o, ci periculoasa corupere a noastră cu anumite idei putrede care nu se potriveau atunci, ca și acum, dacă stăm să ne gândim, deloc cu structura noastră sufletească.
Asimilându-le forțat ne-au creat un proces tragic de îmbătrânire prematură. Așa gândea el, disperat fiind de începutul unei degenerări masive în felul de a fi românesc. Nu este vorba să te vezi pur în fața istoriei, ci este vorba de a vedea că noi, românii, cu păcatele noastre, am avut totuși un fel de a fi nobil în lume, care în timp a primit lovituri substanțiale, ce a împărțit condiția românească în două planuri de existență între care nu există nicio negociere. Și aici mi-aduc aminte de vorba părintelui Steinhardt: „românul are două verbe, din care țâșnesc două atitudini în fața vieții, a răzbate și a te descurca.“ Primul aparține martirului român, cel care trece prin suferință și o transfigurează, iar cel de-al doilea aparține lichelei românești, adaptată totdeauna sublim la mediu, a cărei vocație este supraviețuirea și profitul. Și dacă cea dintâi ne-a creat noblețea firii noastre de a fi urcându-ne spre Dumnezeu, cea de-a doua a subminat și subminează în continuare românitatea noastră.
Să suprapunem peste asta dorința internațională de astăzi de a face o penibilă și falsă horă a unirii, în dublă contradicție, cu noi și cu alții. Noul cosmopolitism reînviat, de tip european, este absurd și pervers, aducându-mi aminte de remarca unui om inteligent față de această propunere colectiv-internaționalistă: „Să înțeleg că eu trebuie să fiu fidel soției mele, pe când dumneata îmi propui să fiu fidel soției dumitale“.
Cât de greu este să fii, în lumea de astăzi, român. Ni s-a indus frica de propria noastră identitate până la paroxismul acestei cumplite stări, care a dus la rușinea de a fi român. Suprapuneți dimensiunea acută a acestei cumplite boli sufletești contemporane cu dimensiunea ei cronică și atunci veți descoperi cât de adevărată a fost expresia acelei tragice conștiințe a neamului nostru, numită Mihai Eminescu, când a spus că „Tara (carența) cea mai mare a poporului român este lipsa încrederii în sine“.
Așezați sub remarca aceasta cutremurător de adevărată, ființa zdrobită în permanență a românului și veți da de izvorul neîncrederii lui permanente în sine. Acest gol fatal care ne putea scoate în istorie, a fost în schimb salvat în veac printr-un singur lucru: incredibila lui consecvență în propria-i credință în Dumnezeu. Și totuși pentru alții astăzi nu mai este oportun să fii român. Numărul lor se mărește tacit pe zi ce trece. Nu este o noutate. Aceste devieri de la propria condiție s-au mai întâmplat în istoria noastră. Îmi aduc aminte tot de ceea ce spunea într-un discurs al său, B.P. Hașdeu: „Noi am dori a lucra românește, zice oftând cosmopolitul mascat, dar nu e oportun!“. Și tot mai departe genialul român basarabean completează: „Nemic mare în lume n-a prins rădăcină fără să fi avut martiri. Dacă apostolii lui Christ judecau că nu era oportun să se expună la tortură, omenirea ar fi idolatră până astăzi… cine se teme a fi român totdeauna, sub pretext de oportunitate, nu e român niciodată“. Ca apoi, pe cerul confuz și încețoșat al țării să apară expresia lui profetică aducătoare de lumină: ROMÂNUL NU MAI EXISTĂ DE ÎNDATĂ CE ÎNCETEAZĂ SĂ FIE ROMÂN.
Așa erau ei atunci, marii români, radicali și absoluți din dragoste de țară. Din nefericire specia aceasta de român care își declină în mod major condiția, a dispărut astăzi. La nivel de conștiință națională, intelectualii noștri de azi, aliniați cuminți la directivele Noii Ordini Internaționale, sunt, în comparație cu această rasă superioară de români dispărută, niște adevărați pitici morali. Cum să perceapă ei acea maximă intensitate de trăire care l-a făcut pe Eminescu să exclame: „SAU ȚARA ACEASTA SĂ FIE ÎN ADEVĂR ROMÂNEASCĂ, SAU NICI NU MERITĂ SĂ FIE!“. Acesta este actul de naștere al conștiinței noastre de sine. De la acest strigăt al firii noastre către absolut, toți românii mari care au urmat și-au declinat firesc în termeni majori condiția de a fi români.
Autor: Dan PURIC
Sursa: Revista „CERTITUDINEA”
…fibra crestina…
Mutatia asupra materialului genetic ancestral – PERICOLUL EXTREM!
Mutatii=incrucisari=hibridizari (materiale genetice – ADN, produse, servicii, alimente, culturi, medicamente, vaccinuri, dezinfectante, tehnologii (climatice!) echipamente, tehnici militare, ideologii, programe secrete, de top X, Y, Z)