Dan Diaconu: “Lumea mişcându-se”

Îţi dai seama că un imperiu se scufundă atunci când, indiferent de ceea ce face, de deciziile pe care le ia în numele interesului său, până la urmă totul iese prost. Un imperiu are tendinţa de a deveni în timp o maşinărie complicată, cu prea multe rotiţe şi mâncat de prea multe interese pentru a putea supravieţui.


E ceea ce se întâmplă încă de la începuturile istoriei şi nu are cum să nu se întâmple şi acum. „Complicarea mecanismului” a distrus Imperiul Roman, a scufundat Imperiul Otoman, a condus la explozia Austro-Ungariei, a dezintegrat Uniunea Sovietică. E un element pervers care se instaurează în orice societate, un fenomen similar îmbătrânirii care, până la urmă, sclerozează articulaţiile oricărei puteri, dărâmă orice societate, indiferent de principiile care-au făcut-o vreodată puternică.

Este ceea ce vedem petrecându-se cu SUA. Pentru a-şi masca perpetua criză economică au dat semnalul „însănătoşirii”, crescând artificial dobânda de intervenţie. Ceea ce, aşa cum prevăzusem la momentul respectiv, a condus la creşterea dobânzilor propriei datorii şi la un jug financiar crescut pentru o economie care oricum gâfâia, dar care acum, cu datorii de peste 105% din PIB, simte că se sufocă de la o zi la alta.

Din dorinţa „pansării” situaţiei economice, complexul militaro-industrial a adus în discuţie tema intensificării conflictelor pentru „stimularea” industriei interne. Aşa a apărut isteria numită „ruşii sunt de vină”. Culmea e că s-a obţinut fix efectul contrar: ursul care adormise s-a trezit şi a început să le joace feste. Pornind de la vechile cercetări sovietice, Putin a reuşit să-şi doteze impecabil armata, să o reconstruiască, revitalizeze şi reeficientizeze într-o revenire istorică. Apoi, sancţiunile economice aberante impuse Rusiei n-au făcut altceva decât să o întărească, transformând-o din cumpărător înfometat de alimente într-un producător de temut. Tot ca efect al refuzului american de reducere a poluării, Siberia s-a încălzit, devenind un teren propice agriculturii. Vă imaginaţi că-n câţiva ani, din importator net Rusia s-a transformat în cel mai mare producător mondial de cereale? Vă puteţi imagina că tocmai embargoul aberant pus de americani şi UE au condus la saturarea pieţei ruseşti din producţia internă, şi că atunci când oficialii americani se vor trezi şi vor elimina embargoul se vor găsi în faţa unui monstru care nu mai are nevoie să importe nimic, ba, culmea, e capabil să exporte la preţuri mult mai bune decât ceilalţi? Credeţi sau nu, asta-i realitatea: de la o afacere tipică de corupţie din SUA s-a ajuns la reinventarea Rusiei, la o poziţie economică a ţării mai bună decât ar fi fi visat chiar Petru cel Mare.

Tot pentru contracararea şi doborârea Rusiei, SUA a jucat jocul petrolului ieftin. În teorie, birocraţii de peste Ocean spuneau că un preţ mai mic al hidrocarburilor va defecta bugetul Rusiei care, astfel, va capota. Efectul? Şi-au distrus proprii producători interni, la fel cum i-au făcut pe saudiţi, aliaţii tradiţionali, să intre-n budă cu bugetul. Când au realizat asta au sucit-o, forţând scumpirea petrolului, iar existenţa pe piaţă a mult prea fometosului Iran, dornic să vândă petrol pe orice preţ, a condus la demonizarea Iranului şi la împingerea Arabiei Saudite într-o nouă aventură nefastă atât bugetar cât şi militar: previzibila confruntare armată cu Iranul. Retragerea SUA din acordul nuclear, în alte vremuri ar fi însemnat un dezastru pentru regimul de la Teheran. De data aceasta însă s-a ajuns la un dezastru pentru americani, deoarece au forţat Iranul să spargă monopolul petrodolarului şi să-şi vândă resursele ori pe yuani ori pe aur.

De altfel, aurul e un cuvânt care echivalează cu un coşmar pentru oficialii de la Washington. Perspectiva întoarcerii la un etalon aur dă fiori SUA deoarece, din dorinţa de a-şi menţine supremaţia, de mai bine de 70 de ani vinde aur contra dolari şi forţează băncile centrale ale lumii să-şi limiteze deţinerile de aur. Acum nu mai poate împiedica nici Rusia şi nici China să o facă, iar fiecare mărire a rezervei de aur a acestor ţări reprezintă un nou cui înfipt în coşciugul „marelui hegemon”. Ce te faci însă când aliaţi de nădejde intuiesc fenomenul revenirii aurului şi-ţi cer înapoi rezervele pe care promiteai să le stochezi în siguranţă, dar pe care nu prea le mai ai? Nemţilor le-au întins repatrierea pe 10 ani, dar vocalilor turci n-au avut ce le face şi le-au returnat rapid aurul. Altfel ar fi ieşit cu scandal. Şi, pentru că am ajuns la capitolul monetar, ar trebui subliniat că analiştii americani ai serviciilor secrete au intuit încă de-acum mai bine de zece ani actuala situaţie cu aurul şi, pentru a-i contracara efectele, au inventat criptomonedele. Numai că, nici măcar pe acest teritoriu nu reuşesc să-şi menţină supremaţia, cu toţi bitcoinii puşi de-o parte. Tehnologia a prins, dar ceea ce e american e înlocuit de ţările interesate cu propriile tehnologii, cu propriile reţele şi propriile soluţii. Ruşii vor să-şi facă propria criptomonedă, chinezii bagă gaz prin spate în infrastructuri proprii de criptoeconomie s.a.m.d. Totul propriu, totul după alte reguli decât cele pe care americanii le sperau „ale lor”.

Şi pentru c-am ajuns la Turcia, avem şi-aici un semn al eşecului american pe toată linia. Dorind să scape de Erdogan, serviciile secrete americane au încercat o lovitură militară de stat, aşa cum o făcuseră de-atâtea ori în scurta istorie a Turciei. De data aceasta nu le-a mers şi, ieşirea poporului în stradă, în paralel cu serviciile poliţieneşti extrem de bine dotate şi a unei părţi a armatei rămasă loială preşedintelui, lovitura de stat a eşuat. Ca efect al eşecului, Turcia e împinsă prosteşte în afara sferei americane de influenţă, realizându-se o aliniere previzibilă – şi, în acelaşi timp, istorică – a acesteia la interesele ruseşti. V-aţi fi gândit în urmă cu câţiva ani ca Turcia să cumpere tehnică militară rusească? Mai mult, situaţia e atât de încurcată încât SUA efectiv nu mai are curaj să le vândă turcilor tehnică militară avansată. Un alt argument în favoarea celor spuse de mine nici că mai trebuie. Şi, colac peste pupăză, ca o confirmare a noii linii turceşti, vine revitalizarea proiectului conductei de gaze ruseşti prin Turcia. E o detonare suficient de mare a intereselor americane care va conduce atât la scurtcircuitarea influenţei americane în Europa de Vest, cât şi la învingerea definitivă a Americii în Orient. Iar aici principala victimă va fi nu Arabia Saudită, ci Israelul.

Însă schimbarea liniei pe care merge Turcia va fi devastatoare pentru SUA deoarece îi va limita teribil poziţiile din Mediterana şi-i va bloca definitiv accesul în Marea Neagră. Iar asta se va întâmpla indiferent de numărul de cozi de topor gen România pe care SUA le are zonă. „Lac rusesc” ziceaţi? Iată-l în toată splendoarea lui!

Am spus atât de multe şi abia ce-am pomenit de China. A fost intenţionată omisiunea pentru că, în ceea ce priveşte confruntarea dintre cele două super-naţiuni, pot fi scrise volume întregi de analiză. O să le arăt succint aici pe cele mai importante. Tentativa de a scurtcircuita interesele Chinei – de altfel legitime şi justificate istoric – în Marea Chinei de Sud, au condus la o replică chinezească de amploare în ceea ce priveşte cercetările şi dotările forţei navale a ţării. „Revoluţia” care se petrece în domeniul producţiei chineze de portavioane şi nave de luptă spune multe şi, peste câţiva ani, veţi vedea că am avut dreptate. O altă tentativă eşuată a fost cea de „îmblânzire” a Chinei sub presiunea tarifelor vamale. Trump a scos de la naftalină „tehnologia” tarifelor vamale. Ceea ce părea iniţial opţiunea nucleară, care-ar fi băgat pe oricine în sperieţi, s-a dovedit a fi o petardă fâsâită. N-a fost nevoie decât de două acţiuni simetrice ale Chinei: blocarea – prin mărirea taxelor vamale – a importurilor de soia şi întoarcerea câtorva transporturi cu carne de porc. Brusc Trump s-a trezit fix cu bazinul său electoral bulversat şi-a dat înapoi. Ca să nu mai vorbim de perspectiva scumpirilor în lanţ a produselor Walmart care-ar fi dus la o revoluţie în SUA. Şi acestea sunt doar câteva elemente din imensul „dosar chinez” unde, zi de zi, America pierde.

Ceea ce însă e de-a dreptul devastator e scăderea drastică a influenţei americane în rândul micilor puteri şi a naţiunilor – să le spunem – secundare. Cu toată ocupaţia americană pe care-o are pe cap, Afganistanul e sedus de China. La fel şi Pakistanul care face paşi concreţi într-o împăcare cu vecinii de-a dreptul istorică deoarece planul chinezesc al „Noului Drum al Mătăsii” e mult mai tentant decât strategia americană a „războiului perpetuu”. Belicoasa Coree de Nord pare a se juca după propriile reguli de-a şoarecele şi pisica cu SUA. Micul Kim ba se-ntâlneşte, ba nu se-ntâlneşte. Iar în ceea ce priveşte arsenalul nuclear joacă după propria-i conştiinţă. Irakul e cu un pas în afara căruţei americane, sătul de nebuniile „libertăţii şi bunăstării” promise. Reorientarea Georgiei către Rusia, ca şi recuperarea rusească a „Revoluţiei Colorate” din Armenia sunt tot semne ale eşecului american. La fel se întâmplă şi în America de Sud unde, în ciuda propagandei intense şi al intereselor istorice, CIA şi restul „frontului secret” nu mai reuşeşte mare lucru. În Venezuela tot Maduro face cărţile, Mexicul n-a reuşit să fie „domesticit” de către Trump, iar în restul ţărilor sunt mişcări haotice, care nu vor mai putea fi controlabile de către SUA prin intermediul uneltelor internaţionale gen FMI sau Banca Mondială.

Cam atât pentru azi şi o concluzie mult mai scurtă decât acest lung articol: lumea se schimbă, iar noi, din nou, ne aflăm într-o barcă proastă. Nu-i prima dată în istorie când suntem în această situaţie. De fapt, dacă stăm să ne gândim bine, situarea în tabăra greşită e o constantă a politicii noastre. Să sperăm că şi de data aceasta istoria va fi miloasă cu noi.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice