Pe la începutul secolului XX, Imperiul Otoman – acest uriaş cu picioare de lut – continua să mai existe şi, cel puţin în scripte, ocupa cea mai mare parte a coastelor Mediteranei, întinzându-se din Europa până la Golful Persic şi din actuala Georgie până la ceea ce-a mai rămas azi din teritoriul Libiei. Cu toate acestea, „uriaşul” era parazitat din interior de „partenerii” europeni, transformaţi în consilieri pe diverse probleme. În fapt, europenii erau un adevărat stat paralel, înlocuind treptat autoritatea sultanului. Începuse era hegemoniei care spulbera efectiv vechile metode de conducere.
Imperiul Otoman este un fenomen în sine: o construcţie statală care s-a întins pe şase secole şi care n-a cucerit Europa doar din cauza plictisului unui sultan care, simţind că vine iarna, s-a hotărât să se întoarcă la căldura haremului de-acasă. Acest colos de temut, în faţa căruia a tremurat toată creştinătatea, s-a stins banal, fără să fi pierdut vreun război major, sub presiunea unor evenimente ceva mai puţin cunoscute, dar extrem de util de înţeles pentru noi.
Practic slăbirea marelui Imperiu a început odată cu dezvoltarea marilor puteri comerciale ale Mediteranei. Puternicele oraşe italiene care trăiau din comerţ au intrat în relaţii strict comerciale cu Imperiul Otoman. Europenii erau cumpărători, clienţi de-ai Imperiului, din care acesta îşi trăgea puterea. La un moment dat, pe măsură ce Europa intra în febra revoluţiei industriale, necesarul de materii prime a crescut. Teoretic aceasta era o veste bună pentru otomani întrucât mai mult comerţ înseamnă mai mulţi bani. Numai că întreaga tevatură a avut efecte perverse. Cererea din ce în ce mai mare de materii prime a condus la scumpirea acestora şi la probleme de aprovizionare pentru clasa meşteşugarilor locali. Meşteşugarii otomani rămăseseră blocaţi în istorie, organizaţi la nivel de bresle, cu monopoluri cunoscute şi cu foarte multă muncă manuală adăugată produsului final. În timp ce Europa mergea pe eficientizarea producţiei şi înlocuirea oamenilor cu maşini, economia otomană rămânea în urmă. Astfel, rând pe rând, breslele au început să capituleze în faţa mărfurilor europene mult mai ieftine, mult mai standardizate şi, de ce să n-o spunem, de multe ori mult mai bune.
Din dorinţa de-a recupera, Sultanul a tot angajat consilieri europeni pe diverse probleme. Care consilieri, desigur, şi-au urmărit propriile interese şi-ale statelor din care proveneau, distrugând şi mai mult hălci din Imperiul muribund. S-a ajuns astfel într-o situaţie hilară: cu toate că Imperiul Otoman ocupa o suprafaţă impresionantă, în realitate tot mai puţini îşi puteau explica misterul existenţei în continuare a acestei construcţii gigantice. Devenea vizibilă, de asemenea, noua politică internaţională – hegemonia: în ciuda faptului că puterile europene erau capabile să înfrângă Imperiul Otoman, nimeni nu manifesta această dorinţă în condiţiile în care otomanii oricum erau conduşi prin intermediul structurii paralele a consilierilor, iar ocuparea fizică nu era decât o bătaie suplimentară de cap.
Chiar şi-aşa, atunci când era nevoie, marile puteri îşi luau ceea ce le trebuie de la bolnăviciosul imperiu. Aşa s-a întâmplat în 1881 când francezii au luat Tunisia sau când otomanii au trebuit să cedeze Tesalia grecilor. Un an mai târziu, falimentul Egiptului avea să-i determine pe „protectorii” englezi să aducă trupe aici şi să-l rupă din Imperiu, instalându-se chipurile pentru a-şi proteja „investiţiile”. Era cât se poate de limpede că treburile stau prost.
Acesta e contextul în care societatea otomană începe să fie infectată de importul occidental de doctrină. Dezvoltarea economiei Europei vine la pachet cu un torent de noi idei, dintre care naţionalismul era deja un vector esenţial, fundamentat de filosoful idealist german Johann Gottlieb Fichte. Astfel europenii încep să înţeleagă că oamenii au un set comun de idealuri în funcţie de naţiunea din care fac parte. Astfel „naţiunea” devenea un element primordial, o structură coerentă din punct de vedere al spaţiului fizic, lingvistic, ideatic. În afara acestora, în spaţiul musulman existau discuţii din ce în ce mai serioase de înlocuire a shariei – vechiul set de reglementări derivate din viziunile lui Mahomed – cu constituţii laice care să asigure modernizarea societăţii. Iată aşadar cele trei direcţii care încep să pătrundă în lumea intelectuală musulmană: industrialismul, constituţionalismul şi, culmea, naţionalismul. Mediul intelectual din toate zonele în care consilierii europeni căpuşează economiile musulmane devine infectat de aceşti trei vectori. Încep dezbateri de-a lungul şi de-a latul lumii islamice, se ridică diverşi teoreticieni atât din islamul îndepărtat, din zona Indului, cât şi din Persia, Afganistan, Arabia s.a.m.d. Toţi propuneau diverse metode de restructurare a societăţii în vederea recuperării decalajului dintre musulmani şi europeni.
Dintre toate curentele, de departe cel mai iraţional a apărut în capitala marelui Imperiu Otoman. Venită de nicăieri, mişcarea Junilor Turci contesta autoritatea sultanului alegând dintre toate doctrinele posibile la acea vreme cea mai toxică soluţie pentru Imperiu, anume naţionalismul. E la mintea oricărui copil că tu ca imperiu care înglobează turci, armeni, persani rămaşi în afara Iranului, zeci sau sute de triburi arabe, evrei s.a.m.d. nu ai cum să mergi pe calea naţionalismului turc. Pare că iraţionalul acelor vremuri era mult peste puterea de înţelegere(sau forţele din spatele) Junilor Turci. Aceştia reuşesc să smulgă puterea din mâinile sultanului, iar în scurt timp se fondează Comitetul pentru Uniune şi Progres(CUP) care câştigă puterea. Totul pe fondul unei exacerbări a rolului tineretului care visa la varianta proprie de „Revoluţie Franceză”, exacerbare care-a avut ideologi în întreaga mişcare intelectuală turcă. Figuri precum Ziya Gökalp desfiinţează pan-islamismul şi-i înfundă pe „junii turci” tot mai adânc în tenebrele naţionalismului iraţional şi al anti-imperialismului. Realizaţi cât de ilogic putea fi totul?
Aşa cum era de aşteptat, naţionalismul de la centru se propagă spre periferii, dezvoltându-se astfel diverse curente naţionale de-a lungul Imperiului. Avem astfel de-a face cu un naţionalism armean care-şi doreşte propriul teritoriu, dar şi cu un naţionalism arab care vine la pachet cu wahhabismul, o mişcare islamică ultraconservatoare fondată de Muhammad ibn Abd al-Wahhab în secolul XVIII, influenţat de doctrina din secolul XIII a lui Ibn Taymiyyah. Wahhabismul propune o reîntoarcere radicală la Coran, la valorile iniţiale ale ummei, ca soluţie pentru recâştigarea războiului sfânt.
Este cred limpede pentru oricine că, în urma acestei adeziuni „deştepte” la o doctrină de import, Imperiul Otoman a căzut cu graţie, iar „tinerii turci” şi-au găsit „fericirea” în noul „stat coerent” Turcia, cu o suprafaţă de aproximativ zece ori mai mică decât fostul imperiu şi practic fără resurse naturale. Imaginaţi-vă Imperiul Otoman astăzi, cu acces la atâtea resurse şi mări şi veţi înţelege marea realizare a tembelilor Juni Turci. Mă rog, iniţiaţii vor înţelege că treburile n-au fost întâmplătoare şi că, în fapt, s-a dus la bun sfârşit planul pus la punct încă de pe vremea lui Sabbatai Zevi, iar de ajuns cu adevărat la frâie a ajuns tot omul care trebuia şi care-a distrus în final totul. Doar de-aia a fost răsplătit cu mausoleu şi „în decenii lăudat numele său”.
Pentru ceilalţi, poate că e util să înţeleagă ce s-a ales de „revoluţionarii” juni care s-au căţărat la butoane în „triumviratul” impus de CUP. Întrucât „meseriaşii” au aderat la partea pierzătoare a Războiului Mondial, au reuşit să facă praf întreg Imperiul, au pus la cale un monstruos genocid al armenilor şi, în mare, au modernizat atât de mult încât ţara a intrat într-o crâncenă foamete. Peste noapte s-au trezit cu mandate de arestare, dar au reuşit să scape, fugind care pe unde a văzut cu ochii. Talaat Paşa s-a refugiat la Berlin unde a fost omorât de un armean în 1921. Djemal Paşa a crezut că scapă refugiindu-se în Georgia, dar n-a rezistat răzbunării armeneşti decât până-n 1922, când a fost hăcuit de-un alt armean. Enver Paşa, crezând în destinul său, a şters-o în Asia Centrală unde s-a apucat să agite oamenii în lupta împotriva bolşevicilor. Ca o ironie a sorţii, tot în 1922 a fost omorât de un detaşament bolşevic al cărui conducător era … un armean. Şi-aşa, cercul modernizatorilor s-a închis cu un dezastru şi pentru ei, după ce produseseră un dezastru unui întreg imperiu ale cărei componente nu-şi regăsesc încă locul pe lume.
Observaţi vă rog similarităţile prin care interesele marilor puteri ajung realmente să distrugă construcţii seculare. Prima dată îngenunchere economică, apoi „consiliere”, urmată de import ideologic. Care import se face prin impunerea unei false intelectualităţi şi supra aprecierea tineretului. De ce a tineretului? Din două motive: pe de o parte ca justificare deoarece toată lumea e de acord că, până la urmă, „a lor e lumea” şi, de cealaltă parte, ca forţă uşor de manipulat întrucât e simplu să introduci false idei sub forma sloganelor în minţi neformate. Astfel, bazându-se pe forţa de persuasiune a manipulării şi pe sângele fierbinte al tinerilor, dornici oricând de răsturnări spectaculoase, influencerii reuşesc lovituri mortale acolo unde-şi propun acest lucru.
Priviţă cât de simplu ne-au penetrat pe noi. Ne-au distrus industria obligându-ne să ne vindem resursele primare şi să importăm produse finite. România exportă petrol şi importă benzină şi motorină în timp ce rafinăriile sale au fost vândute la fier vechi din cauză c-ar fi „ineficiente” sau „nerentabile” din punct de vedere economic. Exportăm cherestea şi importăm mobilă. Monopolurile occidentale le vezi la fiecare pas, fie că e vorba de energie, servicii, comerţ, agricultură s.a.m.d. Astfel s-a deschis calea către cel de-al doilea pas, acela al „consilierii”. În fiecare minister avem câte-un detaşat care supervizează activitatea. Imaginaţi-vă că am avut un întreg birou al CIA care superviza treburile la DNA. Ceva de nedescris!
Şi iată-ne acum sub asediul ultimului val: importul ideologic. În ceea ce priveşte România treburile stau chiar mai crunt decât ne-am fi putut imagina. Despărţiţ în 1989 definitiv de comunism(spuneam noi) am ajuns să importăm ideologie marxistă „la palet”. Desigur, nu mai e marxismul ăla clasic, al anilor 70, care avea şi o viguroasă componentă naţională. Nu, acum importăm marxism frumos ambalat, cu afişe bombastice, mascat sub „victoria” definitivă a individualismului. Nu-i mai zice marxism, ci corporatism, tătuc nu mai e statul, ci corporaţia. În rest, aceleaşi idealuri, aceeaşi dorinţă de definitivare a „omului nou”, acelaşi entuziasm muncitoresc, pardon corporatist, aceleaşi linii directoare. Iar treaba merge aplicată ca la carte. Se botează tinerii ca vectori agitatori ai noii mişcări ideologice, alimentaţi de o pseudo-intelectualitate extrem de bine marketată. Şi iată pachetul revoluţionar implementat ca la carte într-o biată ţară care n-are habar ce i se întâmplă.
Citiţi cu toţi, vă rog, şi înţelegeţi ceea ce vi se întâmplă. Iar celor cărora le fierbe sângele-n vine le-aş spune doar să privească la lecţiile trecutului căci nu sunt promiţătoare pentru ei. Ştiu că nu-mi vor lua în seamă avertismentele, dar cel puţin atunci când li se va întâmpla nenorocirea şi rezultatul propriilor prostii li se va sparge-n cap sper să înţeleagă că eu n-am fost profet, ci doar unul dintre cei mulţi cu capul pe umeri şi cu picioarele pe pământ.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice
Adauga comentariu