La ora actuală, începând cu prostul naţional, trecând apoi prin influencerii guranişti, cartienişti, etc. şi terminând cu ultimul tefelist, subiectul la modă este cel al pensiilor, mai precis al „luptei” prostovănimii pentru ceea ce se numeşte „pensie privată”.
În mai multe articole(unul recent îl puteţi citi aici), am explicat că, în realitate, pensia privată este o şmecherie care nu face altceva decât să împingă nişte bani ai statului în buzunare private. Dar să încercăm să privim dincolo de personaje pentru a înţelege de ce calea tefelistă este greşită şi de ce totul se va întoarce, până la urmă, fix împotriva prostovanilor care mestecă nişte slogane fără a înţelege despre ce e vorba.
Sistemul pensiilor de stat e un sistem bazat pe extinderea unui sistem natural – în care copiii au grijă de părinţi atunci când aceştia nu mai sunt în putere – la nivel de stat. Tradus, pentru asigurarea pensiilor bătrânilor, contribuie cei care sunt activi, printr-o contribuţie proporţională cu salariul încasat. Aşadar, un prim aspect al sistemului pensiilor de stat este acela că acest sistem nu este unul „de acumulare”, ci unul „de solidaritate”. E bine să înţelegem acest aspect deoarece de aici pornesc toate confuziile speculate de ticăloşii din spatele sloganelor chioare.
Aşadar, prin pensiile de stat nu strângem bani pentru pensie, ci contribuim, din solidaritate între generaţii, la pensia celor care, la rândul lor, au contribuit la pensia înaintaşilor lor. Disperarea – care vine nu de la tefelişti, ci, culmea, de la cei cu care se luptă acerb tefeliştii, anume decreţeii – apare atunci când unui val demografic major îi urmează un gol demografic. În cazul nostru e vorba, aşa cum am amintit, de decreţeii lui Ceauşescu care se tem că, după ieşirea lor masivă la pensie, „golul demografic” al generaţiei următoare nu va rezista „plăţii facturii pensiilor”. Este o teamă justificată, însă aceasta nu se combate cu făcături propagandistice, ci cu logică. E bine ca fiecare să ştie că nivelul pensiei este, până la urmă, un indicator al nivelului general al bunăstării unei ţări. În cazul în care ţara funcţionează bine, se găsesc bani pentru pensii, în caz contrar nu. E ca în orice familie: în cazul în care au copii care se descurcă bine, părinţii pot fi liniştiţi că nu vor fi lăsaţi de izbelişte la bătrâneţe. În caz contrar, e mai complicat.
Fix la fel e şi cu pensiile de stat. Decreţeii au fost cei care l-au omorât pe Ceauşescu, cel căruia, dacă e să fim corecţi, îi datorau propria existenţă. Mai mult, s-au ridicat vehement, asemeni tefeliştilor actuali, împotriva principiilor acestuia, unul esenţial fiind rata natalităţii. Golul demografic este cauzat fix de comportamentul lor, aşadar factura o vor plăti tot ei. Dacă e să spunem lucrurilor pe nume, e cât se poate de clar că generaţia decreţeilor nu va avea o bătrâneţe foarte uşoară. Cel puţin acestea sunt premisele. Există însă şi o speranţă: în cazul în care România îşi va croi un destin economic solid, se va putea trece cu uşurinţă peste provocarea pensionării valului decreţeilor. Mai mult, trebuie înţeles că o mare parte a decreţeilor nu-şi vor încasa pensia de aici, ci de prin statele UE prin care-au lucrat, astfel încât stresul sistemului naţional de pensii nu va fi atât de mare precum cel prognozat de trompetele propagandiste.
Partea hilară începe însă abia de-aici. Preluând pe nemestecate temerile decreţeilor, tefeliştii îşi cam sapă singuri groapa. Cu cât criticile la adresa sistemului public de pensii sunt mai mari, cu atât creşte presiunea asupra înlocuirii acestuia. Ce înseamnă înlocuire? Înseamnă trecerea de la un sistem bazat pe solidaritate intergeneraţională la unul bazat pe acumulare. Adică, în loc să ţi se plătească pensia de către generaţia actuală, ea ţi se va plăti din ce ai strâns de-a lungul vieţii. Este însă „dorinţa” de care, din prostie, generaţia tefelistă s-ar putea să aibă parte. Şi-o să vă explic în continuare de ce nu e bine pentru ei.
Banul nu e o unitate stabilă. Cu trecerea timpului valoarea sa este mâncată de inflaţie. A-ţi păstra banii prin acumulare este o provocare care necesită experienţă. Pe această „experienţă” se bazează fondurile de pensii, cele care au ca şi specializare „conservarea” valorii depunerilor efectuate de către contributori. Însă această „expertiză” vine la pachet cu un preţ, anume comisionul de administrare pe care-l plăteşti din propriul buzunar. Nimeni însă, într-un sistem pur privat, nu-ţi poate garanta că administratorul fondurilor tale de pensii nu e un prostovan care-ţi plasează banii aiurea şi-i pierde. S-a văzut asta în ultima criză din SUA, unde mulţi au rămas cu buza umflată fix în prag de pensionare, fiind lăsaţi să se descurce cum pot. E unul dintre riscurile majore ale sistemului pur privat de pensii. În cazul statului, chiar şi-n vremuri dificile, se găsesc bani sau soluţii pentru plata pensiilor. Cel puţin, până acum, nu s-au văzut state rămase întregi care să nu-şi asume plata pensiilor.
O altă necunoscută este durata vieţii fiecăruia. Poţi trăi mai puţin decât media, neîncasând mare lucru din pensie sau poţi trăi foarte mult. În cazul pensiei private ţi se spune limpede: ăştia-s banii tăi, cu ei te descurci. Ai trăit mai mult decât ai strâns, Dumnezeu cu mila! În cazul sistemului public, cel puţin această grijă nu există.
Sunt doar câteva elemente care arată că sistemul public de pensii nu e chiar dracu’ gol, ci un sistem oarecum natural de gestionare a îmbătrânirii. Este, în acelaşi timp, un sistem care nu-ţi dă bătăi de cap şi al cărui scop nu e profitul unora pe spatele.
Un alt sistem similar celui de pensii este cel public de sănătate. La fel, acesta se bazează pe solidaritate: contribuie toţi pentru întreţinerea celor care-s bolnavi. Aceasta are ca avantaj esenţial faptul că, atunci când un bolnav necesită un tratament extrem de scump, probabilitatea de a se găsi banii necesari e mai mare. Până la urmă nimeni nu vrea să fie bolnav, astfel încât n-ar trebui să-ţi doreşti să-ţi cheltui contribuţia la sănătate. Lucrurile stau relativ normal acolo unde sănătatea este o afacere de stat. Când însă intră pe fir componenta privată, totul se transformă în dezastru. De ce e simplu de înţeles: dorinţa de profit duce la existenţa excluderilor şi a condiţiilor scrise cu litere mărunte. Asiguratului nu-i este permis decât un număr limitat de intervenţii, iar în cazul în care, chiar şi accidental, nu este asigurat, e lăsat de izbelişte.
Ca o răzbunare hazlie a istoriei, s-ar putea ca fix generaţia cea mai vehementă, anume tefeliştii, să încaseze direct în barbă cele două experimente nefaste, cu efecte devastatoare asupra lor. E o altă punere în scenă a zicerii „ai grijă ce-ţi doreşti pentru că s-ar putea să se îndeplinească”.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice
Ce mizerie… Cum adica “decreteii l-au omorat pe Ceausescu” ??? Nu esti la curent cu ce porcarii au facut Iliescu & Co. ?