Ţările bogate din Occident trebuie să reducă presiunea austerităţii şi să ia măsuri serioase de creştere economică. Chiar cu preţul unor accese inflaţioniste. THE ECONOMIST
Cine a reuşit să se rupă de toate grijile obişnuite pe durata vacanţei a avut un şoc teribil la întoarcere. Economia mondială se găseşte într‑o stare mult mai proastă decât era cu doar câteva săptămâni în urmă. Creşterea a încetinit subit, atât în Europa, cât şi în America. Chiar şi lumea emergentă şi‑a pierdut din efervescenţă. Preţurile acţiunilor au scăzut cu 15% la nivel global de la începutul lui iulie. Încrederea consumatorilor s‑a înnămolit.
Agenda potrivită.
Toate acestea au dus la o reconsiderare imediată, sumbră, a previziunilor de creştere, în special în ţările bogate. Estimările pentru 2012 au fost aruncate la coş. Şansele unei recăderi în recesiune au crescut dramatic de ambele maluri ale Atlanticului.
În 2008, economia mondială a fost salvată de la depresiune de un plan îndrăzneţ, coordonat, de sprijinire a băncilor şi de reacţie împotriva prăbuşirii economice prin stimulente fiscale şi monetare. Astăzi, această îndrăzneală a pierit (criza zonei euro este chintesenţa felului în care politicienii fac prea puţin şi prea târziu). Nu există coordonare. Şi, în măsura în care politicile au o temă comună, este una greşită: politicienii din lumea bogată de pretutindeni iau în calcul măsuri de austeritate fiscală pe termen scurt – o avalanşă de tăieri bugetare care nu va face altceva decât să crească riscul altei recesiuni.
Nu e obligatoriu să fie aşa.
Ca un ecou al spiritului anului 2008, decidenţii politici ar putea să adopte o strategie coordonată de impulsionare a creşterii. Două priorităţi ies în evidenţă. Mai întâi, trebuie recalibrată politica fiscală şi (în unele locuri) cea monetară. Apoi, este nevoie de un efort puternic de reformă a mecanismelor de cerere şi ofertă, de la liberalizarea comerţului până la reducerea birocraţiei.
Ajustarea politicilor fiscale nu înseamnă să distribui cu ţârâita mai multe stimulente. Secretul este să impui acum mai multe reforme care vor ameliora finanţele publice în timp, fără să apeşi, astăzi, prea tare pe frână.
Greşeli comune.
America are cea mai mare nevoie de o asemenea schimbare. Practic, nu a făcut nimic ca să‑şi rezolve deficitul pe termen mediu, iar cu politica actuală va ajunge să treacă la anul prin cea mai puternică austeritate economică dintre statele bogate. Asta ar fi o alegere proastă chiar în cazul unei redresări rezonabile. Având în vedere slăbiciunea economiei, pare o alegere zănatică. Dar lucrurile pot fi rezolvate. Supercomitetul Congresului, cel însărcinat cu găsirea de noi căi de reducere a deficitului decenal ca parte a acordului recent de ridicare a plafonului de îndatorare, ar putea să cadă de acord asupra unui pachet mai îndrăzneţ de reduceri de ajutoare sociale, în timp ce Barack Obama şi republicanii ar putea să limiteze austeritatea pe termen scurt extinzând reducerile de personal temporare şi impulsionând cheltuielile în domenii cum ar fi construcţia şi repararea de drumuri şi şcoli.
Şi politica fiscală a Europei trebuie recalibrată. Marea Britanie, care îşi reduce vulnerabilitatea fiscală cu un plan de austeritate bine proiectat, poate să‑şi permită să ajusteze ritmul austerităţii la anul – nu prin abandonarea reducerilor de cheltuieli, ci prin amortizarea lor cu stimulente fiscale pentru investiţii. Ţările lovite de criză din zona euro, aflate sub presiunea Germaniei şi a pieţelor de obligaţiuni, încearcă în prezent să‑şi reducă deficitele cât pot de repede. Dar situaţia din Italia şi Spania ne învaţă că pieţele de obligaţiuni se îngrijorează la fel de mult din cauza abilităţii economiilor de a creşte, nu doar de dimensiunea deficitului lor. Ceea ce sugerează că prioritare ar fi reformele fiscale de încurajare a creşterii, cum este creşterea vârstei de pensionare.
În plus, este un argument împotriva vitezei cu orice preţ – Grecia ar beneficia mult mai mult de pe urma unei privatizări bine făcute decât de pe urma uneia ca o lichidare de stoc, în foame de cash.
Bariere locale.
Şi zona euro are nevoie de o schimbare a politicii monetare. Banca Centrală Europeană adoptă o poziţie ciudată: menţine moneda unică (prin achiziţia de titluri italiene şi spaniole) şi în acelaşi timp îngreunează ajustările din aceste ţări prin creşterea dobânzilor pe termen scurt. Este absurd. BCE ar trebui să le acorde spaţiu de mişcare membrilor săi supraîndatoraţi. Într‑o perioadă de austeritate fiscală, chiar şi în cazul uneia mai bine calibrate, relaxarea monetară este esenţială – aşa cum a arătat admirabil Banca Angliei. Una dintre căile de a ajunge aici fără să iroseşti ani de credibilitate ar putea fi ca băncile centrale să dea mai multă atenţie PIB‑ului nominal, în loc să observe doar inflaţia. Asta ar însemna să tolereze izbucniri ocazionale ale preţurilor.
O agendă de creştere serioasă ar trebui să conţină şi un angajament comun privind reformele de impulsionare a productivităţii. Măsuri ca reducerea barierelor comerciale şi renunţarea la reglementările excesive (de genul celor anunţate recent de administraţia Obama) sunt o idee bună pretutindeni. Alte priorităţi diferă de la ţară la ţară. America are nevoie de reînnoirea programelor sale de pregătire a muncitorilor, în timp ce multe ţări europene ar trebui să‑şi deschidă piaţa anumitor profesii protejate şi să relaxeze regulile de planificare. OCDE, un club al statelor avansate ce măsoară aceste „rigidităţi structurale“, ar putea coordona eforturile în aceste domenii.
O asemenea agendă de creştere nu va transforma perspectivele ţărilor bogate. Redresarea va rămâne tot fragilă şi lentă. Dar are o şansă mult mai bună să ducă la evitarea recesiunii şi stagnării decât actuala combinaţie de politici. Cursul trebuie schimbat urgent.
Obiectiv: PIB nominal
Pentru a adopta ţinta PIB‑ului nominal, guvernatorii băncilor centrale ar trebui să‑şi stabilească un obiectiv privind viteza de creştere a acestuia, cel mai probabil o rată anuală de 4–5%. De la soluţia teoretică la cazul actualei politici a băncii centrale a Marii Britanii.
1 TEORIE. Politicile monetare ar urma să reacţioneze prin destindere atunci când creşterea PIB‑ului nominal devine prea lentă şi asprind condiţiile când pare să devină prea exuberantă. Dacă scade sub ţintă într‑un an, guvernatorii vor căuta să compenseze în anii următori. Diferenţa dintre inflaţie şi creşterea reală va varia de la an la an.
2 EXEMPLU. Banca Angliei a păstrat dobânzile la 0,5% şi ar putea lansa încă o rundă de „destindere cantitativă“ (creând bani pentru achiziţia de obligaţiuni) dacă criza euro se amplifică. Dar atitudinea relaxată a băncii este ciudată, având în vedere că inflaţia a fost de 4,4% în iulie şi a depăşit cu 2% ţinta în cea mai mare parte a ultimilor patru ani.
3 EXPLICAŢIE. Una din interpretările politicii băncii centrale este că vrea să stabilească dobânzi ce vor permite creşterea nominală a PIB‑ului (respectiv, creştere în economia reală plus inflaţie) la o rată ce va fi consistentă cu ţinta de inflaţie, în absenţa unor şocuri neaşteptate cum ar fi o creştere bruscă a preţului petrolului.
4 SURPRIZE. Din această perspectivă, politica de destindere nu mai pare nepotrivită: rata de creştere a PIB‑ului nominal este pe linie cu rata medie din ultimii ani. Vestea proastă pentru Marea Britanie este că prea mult din această valoare a fost inflaţie – din cauza preţurilor mari la petrol, lirei slabe şi a creşterii TVA – şi prea puţin creştere reală.
Traducerea şi adaptarea de Şerban Enescu
sursa: moneyexpress.money.ro
Adauga comentariu