România este azi polarizată politic ca pe vremea lui Traian Băsescu. Juma’ de țară hăis, juma’ de țară cea. PSD și aliații săi nu scad sub 40% în sondaje oricât ar aresta DNA la ei și i-ar marca în piața publică cu fierul roșu, sfârâitor și infamant al corupției; PNL și PDL, în noul maglavais vopsit ca gardul, în culori tărcate de dreapta (galben – portocaliu), nu sar nici moarte de 30%, oricât le-ar umfla foalele instituțiile de forță interne și cancelariile externe.
Necazul nu este distribuția echilibrată a preferințelor populare. Dimpotrivă, aceasta ar putea reprezenta un avantaj, dacă înfruntarea pe care o generează nu ar fi una isterică, distructivă. Avem de-a face, însă, cu o ciomăgeală publică pe hoție și minciună, caracterizată, ca toate răfuielile mafiote, pe gură mare, dat în gât și pus furăciunile la fereală.
Tartorul acestei antagonizări pe toate axele rozei – vânturilor socială (activi – pensionari, privați – bugetari, civili – militari, trăitori în țară – diasporeni, educați – needucați, tineri – maturi, bogați – săraci etc.), instigatorul la această hărmălaie generalizată, cel care prin fiecare ieșire publică exhala gaze incendiare care să dezbine societatea și să-i consolideze lui supremația toxică, a fost și încă este Traian Băsescu.
S-a creat o adevărată mitologie a răului în jurul lui. După groaza acestui popor de securitatea comunistă, pe care o credeam vindecată de Crăciunul lui `89, iată că, după 20 de ani, Traian Băsescu a reușit să provoace românilor o recidivă a fricii generalizate de sistem.
Telefoane ascultate fără număr și fără temeinicie legală, intimități filmate pe ascuns cu o frenezie voyeristică, scurgeri compromițătoare în presă, ridicarea șantajului la rang de artă a înduplecării și, mai ales, constituirea unui comando de deținători de cătușe și robe amintind de dubele negre ale Securității ce sălta discreționar, în miez de noapte, materie primă de calitate, proteină pură pentru închisorile politice. Iată prin ce va rămâne în istorie nefastul regim Băsescu. Prin practicarea unei poliții politice deșănțate ca și inițiatorul ei și prin legenda de impunitate a acestuia.
Mesajul răcnit din toți bojocii de ambele tabere ale gâlcevii politice, este: celălalt a furat și a mințit.
O primă constatare ar fi că ambele au dreptate.
În acest vacarm de târg de vite medieval, de lupte ilegale de cocoși cu pariuri pe mulți bani, a fost pogorât un arbitru: trinomul SRI – DNA – ÎCCJ. Nu însă din ceruri, cu nimbul sfințeniei ca o bandană în jurul capului, ci dintr-o pasarelă imaginară legând sediul CIA de Palatul Cotroceni.
Astfel a fost declanșat experimentul de care am vorbit în articolul trecut.
Trinomul, pe lângă performanțe de apreciat (a pătruns în multe buboaie, cu câțiva ani in urmă imposibil de a fi atinse, bașca sparte) a reușit și o imensă contraperformanță: să se comporte ca o armă politică în mâna lui Traian Băsescu, având ca muniție oameni fideli acestuia.
Printr-un comportament discriminator și sfidător, acești băsiști fideli, aflați încă pe posturi, au adâncit starea de nervozitate și de contrarietate din rândul populației. Ei se îmbată cu rezultatele favorabile din sondaje (55-60% încredere) privind percepția generală a publicului față de activitatea DNA dar uită că românii s-au pronunțat în procente mult mai mari (70 – 75%) că îl detestă pe Traian Băsescu pentru actele de corupție comise de el, de familia și apropiații lui politici.
Dacă într-un sondaj s-ar pune întrebarea: „credeți că Traian Băsescu a comis fapte pentru care ar trebui cercetat de DNA?” (chiar, de ce nu se pune o astfel de întrebare?), sunt convins că ponderea răspunsurilor afirmative ar fi covârșitoare.
Aceste opțiuni aparent contradictorii ale populației (încrederea în DNA versus convingerea că Traian Băsescu ar trebui cercetat de DNA) pot coexista, încă, fără turbulențe majore, dintr-un singur motiv: lumea speră că, până la urmă, îi va veni și lui rândul. În momentul în care această speranță ar dispărea, probabil că încrederea în DNA s-ar prăbuși dramatic, în pofida tuturor capturilor de „alți pești mari” cu care trinomul ar încerca să umple golul lăsat de marele cașalot făcut scăpat.
A trecut prea mult timp de așteptare și s-au luat prea multe dosare peste rând pentru ca ipoteza protejării lui Traian Băsescu de către unele puteri străine (în conivență cu DNA) să nu capete valențe de certitudine.
La ce i-ar folosi poporului român judecarea și condamnarea lui Traian Băsescu?
În primul rând la reconciliere. Odată dispărut din ringul politic acest mincinos, acest corupt, acest intrigant, acest ațâțător de spirite, oamenii s-ar mai calma. Și-ar putea canaliza energiile spre aspirații mai raționale, proprii unei societăți normale, ar deveni mai reflexivi, mai constructivi, mai uniți.
În al doilea rând la creșterea încrederii și respectului față de justiție. Laura Kovesi se mira că, în ciuda valului fără precedent de arestări, corupția nu scade, ci, dimpotrivă, are tot mai multă vitalitate. Explicația acestei realități constă în lipsa de respect a potențialilor infractori față de justiție. Ei constată că imparțialitatea justiției este doar o gogoriță propagandistică și că soluția de a nu ajunge după gratii nu este să te cumințești ci să te plasezi în tabăra câștigătoare.
În al treilea rând (probabil nu și ultimul) judecarea și condamnarea lui Traian Băsescu ar reprezenta un act de demnitate națională asumată, de înălțare, pe cont propriu, în ochii celorlalți. Deocamdată, ne caracterizează o atitudine de vasali. Nu doar că permitem unor ambasade străine să se amestece în politica noastră internă dar chiar le arătăm recunoștință pentru asta.
A demonstra că avem voința de a inspira respect și că suntem capabili să ne decidem singuri, fără tutori, traseul intern, ar fi o istorică schimbare de macaz politic și de intrare în lumea bună a TGV-urilor ca națiune.
Mai multă viteză, mai multă punctualitate, mai mult atractivitate, chiar că nu ne-ar prinde rău!
Sursa: Contele de Saint Germain
Adauga comentariu