Politică

Cum am decis să devin infractor

Cioran era poet cînd spunea că acest stat nu merită nimic notabil din partea istoriei. Sensul actual al sentinţei e mult mai prozaic, asemeni timpurilor: statul ăsta nu merită nimic în sens financiar. Îmi voi dedica, deci, timpul şi energia pe care le mai am de irosit în această ţară nefericită, “a oamenilor atenuaţi”, evaziunii fiscale.

Voi munci la negru, voi munci mai mult. Voi fuma la negru, mai puţin. Voi încerca să mănînc sănătos, la negru, de trei ori pe zi. În ultimă instanţă, voi trăi la negru, ca o fantomă de hîrtie în casele alea vechi şi înspăimîntătoare, cu ghişee, dosare şi bibliorafturi. Voi desfiinţa instituţia facturierului şi organul corectitudinii. Voi pîrjoli holdele, voi otrăvi fîntînile şi netul în calea cotropitorilor de la Ministerul Finanţelor. Îmi voi perpeli singur hamburgherii de vită pe grătar, în balcon, sfidînd gălbeaza Mioriţei şi asociaţia de pensionari. Stiu că e greu: îmi voi toca singur carnea.

Nu mai există soluţii civilizate, de compromis. Le-am epuizat, sărăcind. Voi face, în fine, ceea ce oricum era înscris, cu litere de aur, în codulul genetic al românului: voi fura statul. {i asta nu e tot: o s-o fac cu plăcere şi în mod repetat. O să-mi fie greu, la început, întrucît – o ştiu de la filosofi – cele mai dureroase deprinderi sînt cele de ordin economic. Dar măcar nu intenţionez să rivalizez cu cei mai hoţi dintre români: politicienii. Mă voi mulţumi cu puţin. Vreau doar să trăiesc bine. Probabil voi angaja, la negru, un specialist care să-mi îndrume paşii. În definitiv, românul s-a născut poet şi contabil.

Am să fac tot ce-mi stă în putinţă ca statul ăsta infestat cu paraziţi, care funcţionează cu cinism, la adîncime, ca o celulă cancerigenă pe un organ muribund, să nu mai încaseze nici un gologan din puţinul cîştigat de mine. {tiu, e cazul ideal, de o inaccesibilitate aproape cosmică. Si mai ştiu că sînt prea multe lucruri de plătit pe lumea asta (curentul, apa caldă, viciile, simpla calitate de cetăţean) ca să pot năzui la perfecţiunea frustă a ţăranului ancestral, care nu dădea socoteală decît în faţa stelelor.

Dar acum, cît sînt încă tînăr, sînt dator să încerc. În afară de frumuseţea naturii, România m-a învăţat un lucru: de oriunde se poate fura ca-n codru. Haiducia n-a murit odată cu Toma Alimoş şi n-a înviat odată cu Parlamentul. A fost dintotdeauna acolo, cuibărită clandestin, româneşte, la căldurică, printre cromozomi şi patalamale.

Dacă-mi mai pasă ce se-ntîmplă cu bugetul, cu sănătatea, cu pensionarii, cu profesorii şi strategia guvernului pe termen mediu? Nu. Dacă mai vreau să îmi fac datoria de cetăţean, să pun umărul la permanenta, iluzoria reconstrucţie a ţării? Nu. Dacă am regrete ştiind că şi din cauza unora ca mine o să se-aleagă praful? Nici pomeneală.

Falimentul ăsta iminent, al statului parazitar, care produce taxe, nicidecum bunuri, nu mi se datorează mie. Cetăţeanului obişnuit, care şi-a plătit în neştire dările, făcîndu-şi, în mod repetat, datoria faţă de ţară. {i-n ce fel? Vegetînd, ca flora tradiţional românească din poezia înaintaşilor, la cozi interminabile, care costau la fel de mulţi bani. Cetăţeanului îmbuibat cu procente, care a înghiţit dimineaţa, la prînz şi seara impozite, TVA-uri şi colosalul tupeu al unor instituţii care funcţionau cu un singur scop: să-şi conserve fondul natural de incompetenţă şi p-ăla de salarii. Nu, mulţumesc. Falimentul ăsta tipic românesc li se datorează lor. Ca şi cohortele de infractori care or să-l preceadă.


sursa: voxpublica.realitatea.net

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • Chiar ar trebui undeva un “ghid” de trucuri, smecherii si sugestii pentru a evita prezenta dezgustatoare a statului.

  • Confunzi furtul cu evaziunea. Furtul e atunci cand iei de la cineva ceva. Evaziunea e cand nu dai la un talhar banii pe care ti-i pretinde, desi ii ai.
    Nici macar legislatia nu face confuzia asta. Pana si politrucii nostri cunosc diferenta dintre a lua ceva, si a nu da ceva.

Abonează-te la newsletter