Analize și opinii Politică

Criza societăţii civile

Criza generalizată – economică, socială, şi politică – nu putea ocoli tocmai societatea civilă românească. Şi asta deoarece în cele două decenii de postcomunism societatea civilă nu a reuşit să depăşească ambiguitatea sa originară, în egală măsură teoretică şi practică. Căci atunci când a început să fie utilizat în România la începutul anilor 90 termenul „societate civilă” presupunea atât relaţia cu spaţiul politic al statului cât şi cu spaţiul economic al societăţii şi economiei de piaţă. Această dublă dimensiune făcea ca pentru unii societatea civilă să se precizeze în opoziţie cu statul şi instituţiile politice, accentuând mai degrabă asupra rolului economiei în emanciparea de sub dominaţia etatică, în vreme ce pentru alţii societatea civilă nu era un simplu invers al statului, ci, din contră, locul unde publicul şi privatul se întrepătrund. Această ambiguitate a făcut ca ceea ce a devenit în înţelesul opiniei publice româneşti societatea civilă să nu se preocupe de dimensiunea socială a democraţiei. şi aceasta, în condiţiile în care, democratizarea se afla în centrul demersului societăţii civile. Democraţia a fost, astfel, separată dintru-nceput de fundamentul său social.

Privită doar ca o consecinţă a mecanismelor de piaţă, democraţia a fost abandonată spaţiului economic. Credinţa oarecum naivă că economia va rezolva toate inegalităţile istorice este însă, astăzi, contrazisă de realitatea socială. Nu doar că inegalităţile sociale şi economic nu doar că nu au scăzut odată ce modelul neoliberal de societate a fost pus în aplicare, ci s-au amplificat, pentru ca odată cu criza economică situaţia să devină critică. Iar inegalităţile politice sunt din ce în ce mai evidente, dând naştere unor frustrări ce legitimează discursul extremist şi rasist. În aceste condiţii, societatea civilă, incapabilă să se adapteze situaţiei, s-a plafonat.

Ieşirea societăţii civile din blocajul în care a fost surprinsă de criză ar putea consta în promovarea dialogului civic ca mijloc de conciliere a intereselor divergente. Însă, rolul acestuia, ca şi al organizaţiilor ce-l facilitează, poate fi determinant doar în ipoteza continuării evoluţiilor democratice. Doar că şi vechile democraţii, cu tot eşafodajul lor social, ies greu din criză, darmite o democraţie de faţadă precum cea românească! Situaţia este cu atât mai dificilă cu cât dialogul civic, ca şi cel social, nu poate funcţiona decât în democraţiile consensualiste, nu şi în cele majoritariste. Ori, în România, aşa zisul model majoritarist al democraţiei (care favorizează majorităţi mecanice şi artificiale, precum cea parlamentară), şi care a devenit reperul aşa zisei reforme politice, nu lasă loc niciunei deschideri către compromis. Fără speranţa unui compromis nu poate, însă, exista nici un dialog, iar fără dialog nu poate exista legitimitate.

Dovedind inadecvarea retoricii şi acţiunii „societăţii civile” criza economică a pus în evidenţă un tip de blocaj intelectual care paralizează atât gândirea cât şi acţiunea critică şi care afectează, în final, calitatea democraţiei româneşti. Discursurile paralele – politice, civice sau sociale – oricare ar fi explicaţia lor, nu pot decât să accentueze criza generală a societăţii româneşti. Iar ieşirea din criză, nu doar din faza economică acută, fără ca societatea civilă să se mobilizeze, va fi mult mai dificilă şi traumatizantă.

sursa: romanialibera.ro

Abonează-te la newsletter