Odată cu refuzul final privind planurile confederației Dunărene și odată cu respingerea încercărilor de a realiza un bloc al statelor agrare format din statele est și sud-est europene, din anul 1932, cele mai periculoase proiecte prin care Germania avea să își asigure o zonă economică suplimentară au eșuat.
În această perioadă guvernul german începe scoaterea țărilor din sud-estul Europei de sub influența Franței prin strategiile sale constând în contracte bilaterale de preferință, aceste state devenind legate de Germania din punct de vedere economic (și în cele din urmă, și din punct de vedere politic) și pune bazele unei mari zone economice germane, incluzând estul și sudestul Europei.
În august 1932, Biroul Internațional a anunțat că cea mai importantă sarcină pentru deceniile următoare va fi deschiderea pieței din Iugoslavia și România către Germania. Acum existau șanse mari de creștere a Germaniei, după ce creditele din Franța au încetat în timpul crizei economice mondiale. În ciuda reducerii comerțului exterior al Germaniei în timpul crizei economice mondiale și în ciuda faptului că micile posibilități de importare a produselor agricole au fost reduse datorită protecționismului agricol în creștere, receptivitatea pieței Germane s-a îndreptat către obținerea mijlocului prin care supremația Franței să fie limitată la piețele de capital din sud-estul Europei. Din anul 1932 membrii consiliului grupului german Mitteleuropäischer și a trustului de produse chimice IG Farben în cooperare cu guvernul german au făcut investigații și călătorii în scop de negociere în Iugoslavia, România și Bulgaria. Informațiile obținute în urma acestor călătorii au fost utilizate în scopul contractelor economice, semnate cu guvernele sud-est europene în anii următori.
Preluarea acestui concept de către NSDAP verifică o înregistrare elaborată cu strictă confidențialitate de către departamentul din sud-est al biroului de afaceri externe (APA) al NSDAP din 27 octombrie 1934. Aici erau enumerate aspecte care garantau succesul luptei Germaniei în zona sud-estică. Documentul trebuie interpretat ca un program de urgență, precum și un „program de perspectivă”. Aspectul principal consta în faptul că Europa ar trebui să fie sub sfera de influență a Germaniei și că așa numitul „pact nefiresc dintre Franța și Italia” ar trebui distrus printr-o politică externă activă a Germaniei. Europa de sud-est ar trebui să reprezinte, mai presus de toate o zonă de ocupație economică a imperiului german. Autorii au dezvoltat câte un plan de acțiune al Germaniei pentru fiecare țară sud-est europeană, în parte.
În România, afacerile externe ale Germanie ar trebui să vizeze întărirea poziției regelui și cooperarea cu cercurile militare. Țara trebuie scoasă din orice fel de alianță. Un punct de plecare promițător ar fi constat în intensificarea comerțului german, deoarece România era în căutarea unei piețe, datorită abundenței produselor agricole ale acesteia. Imperiul German ar asigura desfacere nu numai pentru producția de cereale din România, ci și materia primă, obținută altfel, numai prin „metoda nesigură de peste ocean”, și anume: petrolul. România va furniza de asemenea, pe baza garanției Germaniei de achiziționare a produselor agricole, și această materie primă, prin metoda de schimb fără bani. Achiziționarea de petrol fără bani era de o mare importanță pentru Imperiul German, deoarece acesta cu greu putea acționa pe piața valutară în anul 1930. În ceea ce privește perspectiva generală asupra politicii germane din sud-estul Europei, aceasta a fost avertizată să nu încerce să își atingă obiectivele printr-un atac frontal. Acest concept ar fi favorabil într-o perspectivă largă, deoarece „timpul curge în favoarea Germaniei”. În sprijinul acestei politici sud-est europene, autorii textului au menționat politica privind comerțul extern și „o politică culturală cu un scop precis”. Rezumatul acestora:
Dacă aceste metode vor fi utilizate în mod corespunzător și dacă se va reuși orientarea politicii externe a Germaniei în sud-est în urma acestor directive, atunci cea care va deține puterea politică în zona sud-estică nu va fi nici Franța și nici Italia, ci Germania. (Ibid.).
În iulie 1934 rezervele germane de aur și valută au scăzut la 78 milioane mărci imperiale. Guvernul german a reacționat la această schimbare prin așa numitul Plan Nou. Planul Nou a fost anunțat la data de 24 septembrie 1934 de către ministrul economiei, Hjalmar Schacht. Planul implica un control direct al statului și un sistem de manevrare a comerțului extern.
Noul plan a fost conceput nu numai ca o reacție pe termen scurt la reducerea valutei, ci și ca un instrument de „schimbare sistematică” în ceea ce privește activitatea de import a Germaniei. Acesta a îndreptat comerțul extern al Germaniei către armament și priorități de război. În practică, noul plan avea scopul de a reduce pe o gamă largă importul de produse finite și bunuri de consum și de a le înlocui cu importul pe termen lung, controlat, de alimente și materii prime care nu erau disponibile în cantități suficiente în Imperiul German. Noul plan făcea parte dintr-un program amplu de pregătiri pentru războiul economic. Guvernul era singurul care decidea asupra cererii și ofertei. Statul reglementa importul printr-o listă de priorități pentru materii prime, alimente și nutrețuri și statul dispunea de acestea.
Noul plan a îndreptat comerțul străin către acordurile bilaterale și către contractele de schimb fără bani. Principiul esențial al noii politici comerciale externe consta în faptul că Imperiul German trebuia să cumpere cât mai mult posibil de la statele care furnizau materii prime și produse agricole, care acceptau ca formă de plată, în loc de valută, produse germane. Cu aceste state trebuiau încheiate acorduri de clearing. Țările sud-est europene cu acces la drum de țară erau foarte importante pentru Imperiul German și pentru planurile de război ale Germaniei, din punct de vedere al localizării geografice și a resurselor acesteia de materii prime și produse agricole. În scopul noului plan, trebuie cercetați partenerii comerciali, în ceea ce privește situația acestora referitor la deținerea de arme, în cazul implicării într-un război. ”
Deși politica noului plan a fost inițiată înainte de apariția problemei privind valuta, la care și alte guverne au reacționat prin controlul schimbului valutar și prin semnarea acordurilor de clearing, guvernul național-socialist a avut succes prin aplicarea unor metode economice dure, totalitare și planificate și prin exploatarea nevoilor de export ale statelor sud-est europene, prin utilizarea acordurilor de clearing fără bani, fără afectarea conceptului general al marii zone economice.
Contractele de clearing taxau cererea comună pe hârtie, astfel că numai surplusul cererilor privind obligațiile (sau vice-versa) trebuia achitat prin plată sau credit. Prin urmare, clearingul forțat, pentru încasarea datoriilor, putea fi acoperit numai de către statele mai puternice, care aveau un bilanț pasiv în comerțul cu Imperiul German, deoarece cererile vechi ale statelor străine puteau fi satisfăcute numai prin profitul cererii Germaniei în statele respective.
La scurt timp după anul 1934, când primele măsuri privind clearing-ul au fost îndeplinite, Ministrul Economiei, Schahct a ordonat asociațiilor industriei germane, printr-o circulară confidențială, să mărească importul din țările cu care avea contracte de clearing și să reducă exportul către aceste țări. Dacă țările care au încheiat contracte de clearing ar fi vrut să rețină profitul Germaniei, acestea s-ar fi confruntat cu datorii neplătite ale Germaniei, prin urmare comerțul prin clearing a generat împrumuturi ascunse pentru economia germană. La sfârșitul lunii decembrie 1934, datoriile Germaniei, în urma contractelor de clearing ajunseseră deja la suma de 450 milioane de mărci imperiale, cea mai mare parte fiind datorată țărilor din Europa Centrală și din Europa de Sud – Est. În martie 1935, suma s-a ridicat la 567 milioane mărci imperiale. Deși avea aceste datorii, Imperiul German a obținut, în urma comerțului cu statele care au încheiat contracte de clearing, în calitate de cumpărător de produse agricole en gros, o apreciere mai mare a mărcilor imperiale, decât cea justificată prin puterea de cumpărare locală. Acest lucru a determinat o depreciere relativă a celorlalte valute și prețuri de import mai scăzute în Germania.
Supraevaluarea mărcilor imperiale a influențat nu numai comerțul în statele care aveau contracte de clearing, cu Imperiul German, ci și prețurile interne ale acestora și comerțul extern în general. Prețurile ridicate pe care partea germană le garanta în scris, prin contractele de clearing pentru produse agricole și materii prime au influențat nivelul prețurilor interne în țările sud-est europene și au determinat creșterea prețurilor pentru bunurile exportate atât de mult încât celelalte state nu putea achiziționa aceste produse. De asemenea, deprecierea valutelor sud-est europene față de mărcile imperiale au complicat comerțul Iugoslaviei, Bulgariei și României cu alte state. Posibilitățile de plată ale acestora pentru importurile care nu proveneau din Germania au scăzut.
Politica noului plan, privind comerțul extern s-a dovedit a fi de succes în ceea ce privește măsurile de urgență pe termen scurt, precum și în ceea ce privește obiectivele de bază, pe termen lung. Pe termen scurt, se putea asigura importul necesar, în ciuda situației limitate privind valuta străină. Pe termen lung, noul plan și contractele de clearing au inițiat schimbările structurale vizate și concentrația geografică a comerțului extern al Germaniei în sud-estul Europei. Importul de produse finite și produse semifabricate a fost redus în mod considerabil, pe măsură ce exportul de materii prime și influența comerțului extern al Germaniei s-a îndreptat către estul și sud-estul Europei. Importul german de produse prelucrate a scăzut între 1934 și 1937 cu 63%, în timp ce importul de minereuri a crescut cu aproximativ 132%, importul de petrol cu aproximativ 116% și cel de cereale cu 102%. Țările din sud-estul Europei au devenit, prin intermediul noului plan, cea mai importantă sursă de materii prime și produse agricole pentru economia Germaniei. În același timp, acestora li sa luat orice posibilitate de a cumpăra sau vinde fără restricții, pe teritoriul Imperiului German. Comerțul extern era controlat și reglementat de către Imperiul German pe orice plan.
Acestea au trebuit să adapteze și să subordoneze producția, în mod considerabil, pentru furnizarea către economia germană. Prin sistemul raționalizat și prin sistemul de clearing fixat, partea germană putea amenința cu ultima ratio, prin oprirea parțială sau totală a importului de produse individuale sau prin „examinarea” relațiilor economice. Prin forțarea artificială a majorării prețurilor, în contextul comerțului fără bani, țările din sud-estul Europei erau eliminate treptat din sistemul pieței mondiale, partea germană putând, prin urmare, stabili cursul valutar pentru aceste state. În consecință, acestea au decăzut treptat, fiind reduse la rangul de colonii germane neoficiale.
În martie 1935, guvernul român s-a angajat să furnizeze 150.000 t de carne și 500.000 t de nutrețuri. O altă parte din livrările efectuate de România, stabilite conform contractului de clearing, o reprezenta petrolul. Aceste livrări au fost formalizate sub forma unui contract de afaceri, a unui contract comercial și a unui contract de livrare, încheiat în primăvara anului 1935. Acest contract conținea garanții reciproce cu privire la cele mai avantajoase măsuri privind comercializarea, livrarea și afacerile, precum și numeroase obligații privind mărfurile.
În plus, acest lucru a dus la formarea comitetelor germane ale Guvernului României, care s-au întrunit pentru prima dată în septembrie, 1935. La adunările generale care aveau loc anual, începând cu acea dată, erau stabilite frecvența anuală și structura comerțului. Companiile private sau autoritățile de stat puteau administra numai anumite livrări, în acest context. Contractul de compensare încheiat între Germania și România în mai, 1935 a stabilit desfășurarea schimbului de produse între cele două țări, prin metoda de clearing.
Deplasarea importului de alimente și materii prime de peste ocean, în sud-estul Europei s-a realizat în mare măsură prin contractele de clearing. În timp ce comparând primul trimestru al anului 1934 cu primul trimestru al anului 1935, importurile Germaniei de peste ocean au scăzut cu aproximativ 28 la sută, importurile Germaniei din sud-estul Europei au crescut, prin comparație, cu 43 la sută.
În același timp, toate statele sud-est europene au acumulat credite de clearing. În cazul Iugoslaviei, cererile neachitate de către Imperiul German au ajuns în 1935 la suma de 35 milioane mărci imperiale, în România la suma de 18 milioane și în Bulgaria, la suma de 10 milioane mărci imperiale. În timp ce Imperiul German nu mai primea împrumuturi de la SUA, Franța și Marea Britanie, țările subdezvoltate din sud-estul Europei au devenit împrumutătorii Germaniei, în contextul Comerțului prin Clearing. În total, obiectivele politicii germane privind contractele cu statele din sud-estul Europei erau menționate într-un slogan dintr-o circulară a Biroului Internațional, din 30 aprilie 1937, care stipula: cu cât se va reuși mai mult „subordonarea fiecărui stat din sud-est, din punct de vedere economic”, va fi și mai puțin posibilă „chiar și în cazul unei schimbări a situației politice actuale” formarea unei asocieri economice în spațiul dunărean, care să fie împotriva Germaniei” (circulara AA, Ritter, 30.04.1937, zit.n. Seckendorf 1980: 215).
După ce scopul politicii Germaniei, de a îndepărta complet sud-estul Europei de piața mondială și de a subordona aceste state definitiv, prin așa numita mare sferă economică germană, a devenit clar în mijlocul anilor 1930 și după ce guvernele din sud-estul Europei au depistat această strategie a Germaniei, politica comercială bilaterală a Imperiului German s-a lovit de opoziții din ce în ce mai numeroase. Mai presus de toate, Iugoslavia și România au încercat reducerea creditelor blocate ale acestora, din contractele de clearing și au refuzat să furnizeze produse în cantități mari în Imperiul German, pe care sperau să le poată vinde pe piața mondială, pentru valută străină. România a limitat în anul 1937 exportul de petrol și produse petroliere către Imperiul German, conform contractelor de clearing, cu 20 la sută. Guvernul iugoslav a refuzat să furnizeze cupru prin comerț de tip clearing în Imperiul German și a cerut plata în valută străină.
Guvernul român a încercat, în decembrie 1937, în timpul negocierilor cu guvernul german, să oprească expansiunea comerțului dintre Germania și România. Aceasta a dorit să înghețe volumul comercial din stat, în 1937. Cu toate acestea, influența germană asupra comerțului extern al României devenise deja atât de mare în această perioadă, încât guvernul român nu a putut prevala împotriva intereselor Germaniei. Prin urmare, conducătorul negocierilor din Germania, Helmut Wohthat l-a putut informa, în cele din urmă, pe șeful său, Göring că „în urma unor lungi și dificile negocieri”, s-a stabilit un nou nivel comercial, care reprezenta o treime din cel din anul anterior.
Guvernul german a reacționat la încercările statelor sud-est europene de a se revolta, prin majorarea prețurilor și printr-o nouă reducere a ratelor vamale, pentru produsele agricole. În acest timp, guvernele Marii Britanii și Franței nu au făcut eforturi semnificative pentru creșterea substanțială a importului din țările din sud-estul Europei. De asemenea s-au abținut în ceea ce privește presarea Imperiului German, pentru a se întoarce la sistemul comercial multilateral.
În România, trustul de produse chimice IG Farben și asociația pentru benzen au început, încă de la mijlocul anilor 1930, împreună cu Dresdner Bank, lupta capitală pentru petrol, „una dintre cele mai importante Deziderate ale personalului general” (Sohn-Rethel 1992: 105). În timp ce în 1934 numai 16% din importul german de petrol provenea din România, acest procent a crescut, în urma contractelor de clearing din 1935, până la 37%.
Biroul pentru formarea economică a guvernului Germaniei a prezentat la începutul lunii august, 1938, un plan pentru nevoile de mobilizare pe timp de război și pentru măsurile de bază privind țițeiul. În acest plan, era subliniată importanța zonei economice sud-est europene, pentru conducerea unui război. Autorii au scris: „Singura modalitate pentru acoperirea imediată a lipsurilor privind mobilizarea, în perioada 1938/39, care să permită în același timp libertatea de mișcare în ceea ce privește cantitățile produse și calitatea producției, este, în caz de mobilizare: Menținerea zonei economice sud-est europene, deschisă pentru Germania și revendicarea unui procent de 50% din profitul obținut în urma exportului de țiței din România, în alte țări” (RWA – Aufzeichnung: Nevoi privind mobilizarea și situația furnizării de țiței, 8 august 1938, zit.n.Kube, 1986:263f ).
După acordul de la Munich, regii României, respectiv Bulgariei și șeful guvernului iugoslav au călătorit la Londra. Acolo, au semnalat faptul că statele lor erau constrânse de către Imperiul German din punct de vedere economic și au solicitat sprijinul guvernului britanic, în ceea ce privește eliberarea din aceste lanțuri. Cu toate acestea, guvernul londonez nu era pregătit să asigure achiziționarea produselor sud-est europene la un nivel comparabil cu importurile Germaniei. În acest timp, ministrul de externe al Franței, George Bonnet a ordonat guvernului să evite orice mișcare ce ar putea da impresia de restricționare a activităților comerciale ale Germaniei, în sud-estul Europei.
După ce regele României, Carol al II-lea a fost compensat în Londra și Paris cu declarații de întârziere, acesta a contactat imediat guvernul german, deoarece nu mai vedea nicio alternativă, decât o puternică legătură între România și Imperiul German. La finalul lunii noiembrie, 1938 acesta s-a întâlnit la Leipzig cu Hermann Göring, care și-a exprimat intenția de a intensifica comerțul dintre România și Germania. În cadrul acestei relații comerciale, „Furnizările de petrol din România, în cea mai mare măsură” și „exploatarea zăcămintelor de minereuri din România” aveau un rol foarte important. Carol s-a oferit, practic, voluntar să îndeplinească cerințele Germaniei. În schimb, acesta a solicitat Germaniei să înceteze sprijinul grupului fascist, garda de fier (1) și a sporit furnizarea de materiale de război. Aceasta din urmă nu a fost greu de îndeplinit de către guvernul german, deoarece România era planificată să reprezinte un post est-european extern, în timpul războiului împotriva Uniunii Sovietice.
La începutul lunii februarie 1939, cel mai important emisar al lui Göring în ceea ce privește activitățile economice din sudul Europei, Helmut Wohlthat, a călătorit la București pentru a negocia. Guvernul român a refuzat să accepte, mai întâi, aspectul principal al unui contract bilateral cu guvernul german, numit „cooperarea industrială printr-un comitet industrial mixt”, deoarece aceasta se temea, pe bună dreptate că Imperiul German avea să îi nege României „dreptul de decizie în ceea ce privește industrializarea” (Raportul lui Wohlthat către Göring, privind negocierile din București, 10.- 23.03.1939, 27.03.1939). Guvernul român a acceptat semnarea unui acord economic complet, numai în urma presiunilor din partea Germaniei și în urma intervenției Germaniei în Cehoslovacia.
Acordul economic dintre Germania și România, semnat la data de 23 martie 1939 a devenit modelul pentru integrarea de durată a Europei de sud-est în marea zonă economică germană. Pe baza contractului, întreaga economie română trebuia transformată și inclusă pe termen lung în zona germană. România trebuia să furnizeze materii prime și produse agricole și să renunțe la dezvoltarea unei industrii proprii de produse finite, care să merite a fi menționată. Contractul reprezenta cea mai mare transformare constituțională de până atunci, în ceea ce privește conceptul de economie subordonată Germaniei, pe termen lung. Contractul, fixat pe o perioadă de cinci ani, viza creșterea procentului aferent Germaniei, din comerțul extern al României, până la 45 la sută. Pentru aceasta, producția română de produse agricole și materii prime trebuia să răspundă cerințelor economiei Germaniei. Aceasta implica o capacitate forțată de producție și de prelucrare a petrolului, magneziului, cuprului, bauxitei, cromului și a altor materii prime. Contractul includea, printre altele, următoarele aspecte:
Extinderea și controlul producției agricole române, având în vedere și cultivarea sporită a nutrețurilor, a petrolului și a plantelor pentru fibre textile.
Intensificarea industriei forestiere și industriei lemnului din România
O exploatare forțată a resurselor minerale ale României, prin societăți comune româno-germane
Realizarea unui program generos pentru petrol, de asemenea de către o societate româno-germană
Eliminarea rețelei și a sistemului de transport din România, în mare măsură pentru evacuarea fără probleme a bunurilor destinate Imperiului German
Echiparea forțelor armate române cu arme nemțești, în schimbul petrolului din România.
În ceea ce privește produsele agricole, 700.000 t de grâu, 200.000 t de porumb, 300.000 t de nutrețuri pentru animale și 200.000 t de porci vii și morți trebuiau să fie livrați, numai în anul 1939 din România către Imperiul German. Un acord special, semnat la 20 iulie 1939, de asemenea pentru o perioadă de cinci ani, prevedea ca România să asigure un export de cel puțin 75 la sută din totalul exportului anual de cereale, către Imperiul German. Pentru anii 1939/40, s-a asigurat un contingent de cel puțin 1,5 milioane de tone de cereale. Autoritățile germane hotărau asupra tipului de cereale.
O importanță deosebită pentru economia Germaniei pe timp de război o reprezenta obligația României, prevăzută în contractul din martie 1939, care consta în creșterea exportului către Imperiul German, de la 20 la 25 la sută din volumul total stipulat în contractul de clearing.
Contractul intenționa mai presus de toate echiparea zonelor de comerț liber pentru companiile germane și cele de transport din România. În aceste zone ar trebui stabilite întreprinderi industriale și comerciale precum și magazine și locuri de transport pentru mărfurile germane. În zonele libere comerciale scutirea de impozit trebuia garantată pentru producători, comerț și procesatorii de bunuri. Pentru a garanta respectarea transportului, zonele de comerț liber au fost instalate în porturile la Dunăre și la Marea Neagră, deoarece companiile germane sperau să deschidă noi puncte de desfacere în Orientul Mijlociu. Al treilea articol al contractului obliga guvernul român să îndepărteze sau să schimbe legile care erau împotriva expansiunii de capital german în România. Aceasta mai ales în domeniile industriei petroliere și a mineritului. O lege românească de la 1920 complica dezvoltarea și exploatarea noilor puțuri de extracție a petrolului și a materiilor brute de către capitalul străin.
Imediat după finalizarea contractului echipe de experți au fost trimise în România pentru dezvoltarea tehnică a economiei agrare, a exploatării pădurilor a populației de pești și a materiilor brute. Înainte de creșterea mare a comerțului cu grâu din aprilie 1939 până în 1943, existau un total de cincisprezece companii germano-române care se ocupau exclusiv cu exportul de cereale către imperiul german. În aceeași perioadă încă alte opt companii germano-române au fost fondate care se ocupau de cumpărarea și procesarea fructelor, legumelor și oleaginoaselor. Aceste noi companii și comerțul controlat cu produse agricole au fost posibile doar prin regulamente ale contractului economic care admitea exporturi directe de capital către România. Pe baza contractului s-a ajuns și mai departe la fondarea a trei companii germano-române care ar fi trebuit să forțeze cultivarea fibrelor pentru textile.
Planificatorii germani economici au observat cu satisfacție că acordul economic germanoromân depășea de departe orice alt acord economic care fusese încheiat până în acel moment între state independente, deoarece conținea o coordonare a patru părți importante în domeniul producției de bunuri și de transport. „Specificul și în istoria economică modernă momentul absolut nou al contractului” stă în „ajustarea a aproape tuturor puterilor de producție ale unei țări pentru capacitatea de producție a celeilalte”. Caracterul obligatoriu și de restructurare a economiei românești doar printr-un acord și fără ocupație directă militară a țării a fost considerată de mare interes de către economiștii din Germania. Guvernul german a sperat la un efect de semnal asupra României. Liderul negociatorilor Helmut Wohlthat a adăugat în plus: „Toate țările din sud-estul Europei ar trebui să vadă cine deține adevărata supremație susținută de date economice a țărmurilor râului Dunărea; Germania prin forme de contract moderne sau Anglia și Franța prin vechi revendicări și propagandă”. (Raportat de Wolhthats, 27 martie 1939). Prin arma sa principală a anilor 1930, contractele de tip clearing și cele bilaterale de preferință ale imperiului german au câștigat pentru prima oară o poziție dominantă înainte de începerea celui de al doilea război mondial în Iugoslavia, România și Bulgaria. Importul de tipul jocului de monopoly și aproape fără valută străină realizat din aceste state a format o componentă esențială a pregătirilor germane pentru război. Exportul neacoperit în mare măsura a arătat livrări lipsă către Iugoslavia, Bulgaria și România, degradând aceste trei state sud-estice la Dunăre și le-a făcut să crediteze involuntar economia germană ce se pregătea de război. Deja în 1936 a fost aprobată o cincime din întreaga datorie înghețată a imperiului german către cinci state sud-europene Bulgaria, România, Iugoslavia, Ungaria și Grecia. Spațiul suplimentar al Europei de sud-est ar trebui să devină rezervorul sigur de materii prime și de hrană pentru economia germană, baza lumii germane în război pentru „spațiul de viață”.
(1) Garda de fier a fost formată drept rezultat al crizei economice internaționale în contextul unei radicalizări a dreptei românești. Cu susținere germană, aceasta s-a dezvoltat în ciuda multiplelor opreliști din anii 1930, devenind o putere importantă pe plan local și a fost implicată în mai multe încercări de lovituri de stat și în pogromuri față de populația evreiască.
sursa: scribd.com
Adauga comentariu