C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Colonialismul Modern


În ultimii ani, tot mai mulţi analişti atrag atenţia că “globalizarea este un colonialism modern” (Riccardo Petrella, Patronii Terrei, în Le Monde diplomatique; Alain Gresh, Recrearea intemaţionalismului; Amitai Etzioni, fostul consilier al preşedintelui Jimmy Carter; Ciive Schmitthoff; Jean-Michel Jacquet; Hans van Houte etc), care se înfăptuieşte mai ales prin mijloace economice (îndeosebi prin fuziuni sau prin “structurarea unor alianţe economice”), fără a fi abandonate total mijloacele politice şi militare. Între aceste mijloace, un loc important revine dictatului politic. În unele cazuri, ambasadorii unor puteri coloniale se comportă în acelaşi mod în care se comportau “guvernatorii fostelor colonii”.

Mondializarea întreprinderilor
Ultimele decenii ale secolului trecut şi primul deceniu al noului secol şi mileniu au cunoscut un proces de “mondializare a întreprinderilor”. În anii din urmă se constată o creştere a ponderii întreprinderilor multinaţionale “familiale”, printr-o structurare “pe orizontală” şi un sistem decizional “pe verticală”. Se produc “delocalizări, fuziuni, alianţe între societăţi”. Delocalizările survin în condiţiile în care lucrătorii dintr-o ţară îşi cer drepturile salariale pe care le merită, iar patronii îşi mută întreprinderea într-o altă ţară în care îşi pot permite să plătească un preţ foarte scăzut pentru forţa de muncă (Riccardo Petrella, Patronii Terrei). Are loc o mondializare a “strategiilor şi a pieţelor”. Se extind investiţiile directe în străinătate care sunt percepute, la început, ca fiind benefice. Intreprinderile în curs de internaţionalizare resimt necesitatea unui acces liber la piaţa financiară mondială, ceea ce a dus la capitalizare bursieră tot mai extinsă. Intreprinderile multinaţionale “familiale” dau naştere unor “forţe” cu o putere incontrolabilă pe “piaţa mondializată”

Preluarea unor metode vechi care au avut succes in instaurarea colonialismului

În anii 1990-2012, ca urmare a unui jaf fără precedent al averilor unor popoare, cu largul concurs al unor guverne aflate în slujba transna­ţionalelor– dependenţa economică s-a accentuat, decizia a încetat treptat să mai fie naţională, fiind aproape total la discreţia “noilor puteri coloniale”. O analiză atentă a fenomenului de colonizare a lumii, prin “cucerirea şi monopolizarea pieţelor” (Jean Ziegler, Refeudalizarea lumii, în L’Empire de la Honte”, Librairie Artheme Fayard, 2005), pune în lumină preluarea unor metode vechi care au avut succes în instaurarea colonialismului. Este cunoscut ca subordonarea politica şi “construirea unor imperii coloniale” s-au înfăptuit prin metode asemănătoare celor de astăzi.

În dezbaterile Comisiei Naţiunilor Unire pentru Drept Comercial Internaţional, pe care am avut şansa să le conduc, a fost evocat modul în care Egiptul a devenit colonie britanică. S-a amintit că, în noiembrie 1875, Marea Britanie a cumpărat majoritatea acţiunilor Companiei Canalului de Suez. Recurgându-se la controlul financiar asupra Suezului (aşa cum, în zilele noastre, se recurge la controlul băncilor preluate de bancherii internaţionali) se urmărea contorolul politic şi militar asupra Egiptului (aşa cum, în zilel noastre, s-a obţinut deja controlul politic asupra ţărilor care şi-au pierdut independenţa financiară. Margaret Thatcher atrăgea atenţia, în ianuarie 1999, asupra faptului că “pierderea controlului asupra propriei monede înseamnă pierderea propriei libertăţi”).

Prim-ministrul brirtanic, în 1875, a dezvăluit opiniei publice scopul real al cumpărării majorităţii acţiunilor Companiei Canalului de Suez: controlul politic şi militar asupra Egiptului, pe teritoriul căruia se afla Canalul de Suez. În februarie 1876, Benjamin Disraeli, în calitate de prim-ministru, a adus la cunoştinţa Parlamentului britanic că tranzacţia a fost concepută nu ca o simplă speculaţie financiară, d ca o tranzacţie politică, calculată “să întărească Imperiul Britanic” (aşa cum, de pildă, în România, au fost înstrăinate bogăţiile petroliere unei puteri străine, mai ales din motive politice, prin acte de corupţie, aducând grave prejudicii economiei naţionale).

Amintim totodată că, “din prudenţă politică, nu s-a proclamat imediat subordonarea Egiptului, ci s-a recurs la a doua inginerie financiară: Egiptul contractase importante împrumuturi pe piaţa financiară străină (aşa cum, în anii 2009-2012 a procedat România). Egiptul avea mari dificultăţi pentru plata datoriilor. Marea Britanie, pretextând “apărarea intereselor creditorilor”, a convenit cu autorităţile franceze instituirea unei Comisii internaţionale care să ancheteze situaţia financiară a Egiptului. Kedivul Ismail al Egiptului, dându-şi seama care era obiectul acelui control financiar, s-a opus cu fermitate. În acele circumstanţe, Marea Britanie a determinat, prin presiuni externe, înlăturarea Kedivului Ismail care îşi apăra ţara. La 26 iunie 1879, Kedivul a fost înlăturat, iar în locul său a fost adus Tewflik, lipsit de personalitate. El a acceptat controlul financiar care s-a dovedit a fi un control politic. Urmarea a fost că Egiptul a devenit o colonie britanică.

În zilele noastre, dependenţa financiară a unor ţări cum este şi România – este tot mai mare, iarplata datoriilor contractate tot mai dificilă, ca urmare a jafului resurselor naturale care a avut loc în ultimii 23 de ani. Aşadar, metodele vechi au fost actualizate şi perfecţionare: astăzi,promovarea colonialismului se face “prin globalizare”, în “numele democraţiei şi progresului în lume”.

Dominarea de noi oligarhii

Globalizarea, în ultimile trei decenii, a dat naştere “unui nou sistem de relaţii economico­ financiare” care se află “sub un control cvasitotal” (Ignacio Ramonet, Stăpânii lumii, în Le Monde diplomatique) efectuat de către o oligarhie economico-financiară care a acumulat puteri discreţionare (Alain Gresh, Recrearea internaţionalismului). ·

Tranzacţiile de pe pieţele financiare ating o cifră de peste 1 000 de miliarde de dolari pe zi, de 50 de ori mai mare decit cifra schimburilor de mărfuri şi servicii. Unii analişti au constatat că, în unele zile, tranzacţiile financiare depăşesc l 200 de miliarde de dolari.

Dacă ar fi să amintim numai fondurile americane de asigurări pentru pensii: Fidelity Investments; Vanguard Group şi Capital Research and Management care controlează peste 500 de miliarde de dolari (Ignacio Ramonet, Stăpânii lumii, loc. cit.), vom înţelege cum s-a structurat oligarhia financiară în domeniu şi prin ce mijloace se consolidează în zilele noastre.

Riccardo Petrella atrage atenţia că “structurile de putere conturează o organizare a lumii care este dominată de noi oligarhii” (Riccardo Petrella, op. cit., loc. cit.). Aceste noi oligarhii se bazează pe “grupuri sociale şi elite care au dobândit putere de decizie şi control, dincolo de formele de reprezentativitate şi legitimare politică şi socială a statelor-naţiune”.

Subordonarea economică şi financiară vizează subordonarea politică

Metodele folosite pentru “implementarea «colonialismului modern» sunt, prin excelenţă economice şi financiare”, prin achiziţionarea- prin sloganul cel mai la modă astăzi, cel al “privatizării” – a tuturor activelor rentabile din diferite ţări.

Se constată cedări evidente din partea factorilor politici de decizie la nivel naţional, cu o motivaţie, de regulă, personală a unor responsabili publici de primă mărime. Aceştia – înţelegând în mai multe cazuri procesele care au loc şi fiind conştienţi de consecinţele grave pe care le implică – nu se opun pentru a nu fi înlăturaţi de la putere. “Arhitecţii noului colonialism” nici nu amintesc despre subordonarea politică, care survine – aşa cum se constată în toate ţările supuse procesului de colonizare – ca urmare a subordonării economico-financiare, cunoscându-se că cei care deţin puterea economică şi financiară “impun puterea politică care le convine”. În ţările căzute victimă colonialismului modern “abdicarea politicii naţionale este aproape totală” (Riccardo Petrella).

Dictatul politic.  Guvernatori ai  ”colonialismului modern”  în haină diplomatică

Promovarea şi implementarea colonialismului modern – în urma adaptării şi perfecţionării vechilor metode coloniale – nu se mai face printr-o subordonare declarată a ţărilor şi popoarelor, ci prinrecurgerea la formule menite să înşele aceste popoare, susţinându-se că:
a. noii colonialişti nu le jefuiesc bogăţiile, ci le “privatizează”, că
b. nu le subordonează, ci îi conectează la un proces de globalizare care, într-un viitor pe care se feresc să-l precizeze, le va fi benefic, şi că
c. cei care se opun măsurilor de promovare a colonialismului modern suntînapoiaţi”, neînţelegând “tendinţele obiective ale progresului omenirii” (Jean Ziegler, Feudele capitaliste, în op. cit., p. 181).

Trei sunt metodele şi mijloacele de implementare a colonialismului modern:
1. preluarea, printr-un jaf organizat, a celor mai importante active economice şi resurse naturale ale ţărilor supuse colonizării;
2. obligarea lor să recurgă la împrumuturi externe înrobitoare, facându-le dependente de capitalul internaţional;
3. promovarea şi menţinerea la putere a unor lideri obedienţi, care – în unele cazuri – au devenit avocaţii unor companii transnaţionale, angajate în jefuirea bogăţiilor naţionale ale ţărilor respective.

Noile puteri coloniale recurg adesea la cele mai abjecte metode pentru a-i defăima şi compromite pe liderii politici care au curajul să apere interesele naţionale ale popoarelor. Aceste puteri îi susţin şi-i promovează pe acei lideri politici dispuşi să le “netezească calea spre subordonarea propriilor popoare”. Nu contează că asemenea lideri sunt corupţi, mincinoşi, imorali până în măduva oaselor. Ceea ce contează este obedienţa lor revoltătoare faţă de transnaţionalele care le jefuiesc ţara şi le transformă poporul – pe care ar trebui să-l apere – într-un “popor de sclavi”.

În implementarea colonialismului modern, diplomaţia ocupă în unele cazuri un loc important.Cu o îngrijorare profundă, constatăm că promotorii colonialismului modern nu mai trimit “guvernatori ai noilor colonii, la vedere”. cum faceau vechile puteri coloniale. Noile puteri coloniale acreditează – în ţările colonizare – “guvernatori” în haină diplomatică. Ei au puteri nelimitate – chiar mai întinse decât cele ale prinţului A. S. Menşikov, care dicta, în 1853, Sultanului Abdul Medjid, în numele imperiului ţarist, ce măsuri să ia în Turcia.

Guvernatorii colonialismului modern în haină diplomatică dictează liderilor obedienţi ai ţărilor colonizate:
1. cui să vândă resursele ţărilor lor;
2. ce decizii să mai adopte pentru sărăcirea în continuare a popoarelor respective;
3. cum să încalce principiile şi normele democratice.

Pentru ei, democraţia reprezintă “Diktatul noilor stăpâni coloniali”, iar popoarele trebuie să li se supună cu orice preţ…

prof. univ. dr. DUMITRU MAZILU
sursa: lorylex.wordpress.com

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss