Coborâţi pe pământ, domnilor!

“Orice om care a cunoscut foamea, frica ori munca forţată începe să înţeleagă că ocrotirea naturii îl interesează în mod direct” – spunea Romain Gary în “Rădăcinile cerului”, romanul ecologic cu care, în 1956, lua Premiul Goncourt. Memorabila frază conţine un adevăr pe care, cu un mic efort imaginativ, îl putem verifica. Tabloul unui om înfometat, urmărit sau lucrând cu biciul pe spinare în fierbinţeala unui deşert, pare a fi, în filme, secvenţa consacrată ce induce spectatorului senzaţia acută de chin. Foamea, setea sunt cumplite acolo, frica poate deveni strivitoare, iar efortul fizic premerge moartea.

Să ne închipuim însă că toate se întâmplă undeva în decorul generos al pădurii carpatine: un fir de apă limpede printre brusturi uriaşi, poieni cu ciuperci, freamăt de molizi. Foamea nu mai e foame, setea nu mai e sete fiindcă pârâul e acolo, cu păstrăvii lui. Frica celui urmărit nu mai e copleşitoare fiindcă adăposturile codrului sunt nenumărate şi si­gure. Nici epuizarea muncii silnice nu mai aduce moarte: acolo e umbra, răcoarea, viaţa.

Mă întorc la fraza omului Gary ori de câte ori îi în­tâl­nesc, în viaţă sau pe ecranele televizoarelor, pe marii oameni ai naţiunii române. Ei formează ceea ce, sec, numim “profesioniştii”. Au chipuri familiare, în­dră­gite. Sunt persoane publice şi la opiniile, gesturile, maşinile şi amorurile lor se uită tot poporul. În interviuri profesioniştii se arată cu generozitate: marii actori deplâng soarta teatrului şi filmului românesc şi au dreptate. Mari scriitori vorbesc despre condeie demne de Premiul Nobel, trăind aici la limita subzistenţei şi iar au dreptate. Medici de primă mână pomenesc despre dotările sanitare precare şi despre salarii mizere, balerini care electrizează scenele lumii arată acuzator spre destinul tragic al dansului românesc şi toţi rostesc adevăruri. Lista ar putea continua cu sportivi, jucători de şah, vedete tv şi creatori de modă, fără a putea fi epuizată. Toţi afirmă că, dacă ar lua viaţa de la capăt, ar face aceeaşi muncă, dar îngrijorările lor se limitează la domeniul breslei. Îi privesc depănând amintiri, arătând cupe, medalii, afişe îngălbenite. Fermecători, nimic mai mult. Şi fraza lui Gary mi se în­fi­ge în minte: “Orice om care…”. Văd bine că le este ne­cunoscută şi nici esenţa adevărului său n-au descope­rit-o prin meditaţii, experienţe personale, din familie sau dinăuntrul ADN-ului strămoşesc.

Ei sunt doar “mari”. Sunt performeri ai unui “turn de fildeş”, recunoscuţi de modă, aninaţi undeva în lungul lanţ al progresului, fericiţi de clipa de veşnicie proprie, consfinţită prin diplome şi titluri, în timp ce, în jurul lor templele vieţii se prăbuşesc unul câte unul, sub pasul isteric al contemporanilor. Rar, la ei în “turnul de fildeş” mai străbate câte o veste despre moartea unui râu, a unui ţărm de mare poluat cu pe­trol, a unei păduri, despre otrăvirea aerului unei me­tro­pole. Vestea, acolo “sus”, are nuanţa unei curio­zi­tăţi, a unui mărunt fapt divers, petrecut parcă pe altă pla­netă cu care el, locuitorul “turnului de fildeş”, co­piii săi, nu au nimic în comun. “Alţii trebuie să se ocu­pe de aceste rele” – îşi spune grăbit, aplecându-se asu­pra computerului, asupra planşetei pe care se contu­rea­ză caroseria unui nou automobil sau urcând pe vreo scenă, atent la intonaţia acelui “A fi sau a nu fi?”, a cărui actualitate tragică, acum mai mare decât ori­când, nu o înţelege.

Din când în când însă mă uit dincolo de frontierele ţării. Şi văd chipul înlăcrimat al Ju­liei Roberts, îngrijorată de soarta urangutanilor, al lui Brad Pitt, cel îndrăgostit de urşii Grizzly, al lui Har­ri­son Ford care şi-a făcut şi el din apărarea naturii un crez, al lui Ralph Fiennes, înnegurat de tradiţiile “medi­ci­nei” chineze care ucide tigrul, al distinsei Sigourney Wea­wer, iubind gorila de munte, ca să nu mai vorbesc de Brigitte Bardot sau de vicepreşedintele american Al Gore. Toţi au părăsit “turnul de fildeş”, urcând într-un “turn” de pământ, ape şi cer, mult mai înalt. Şi mă în­­treb atunci, unde sunt VIP-urile noastre? Care ar fi soar­ta pădurilor, a râurilor, a urşilor asasinaţi inutil ori a Roşiei Montane dacă ele, VIP-urile, ar ridica glasul pen­tru adevărurile locului şi timpului. Rândurile acestea fiind şi o modestă explicaţie pentru cei care – ci­tind în Jurnalul Naţional textele mele – s-au întrebat de ce un medic, în loc “să redea sănătatea semenilor”, scrie cu nădejde încă despre moartea pădurii carpatine, a râurilor, despre braconieri, gatere şi ignoranţi cu pretenţii.

Eco-fabulă din “Inocenții marii terori” de Nicolae R. Dărămuș

NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în luna octombrie. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).

Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.