Cifrele sărăciei din România

Nivelul sărăciei și al excluziunii sociale din România este printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană, în special în rândul copiilor și al romilor, se arată în Raportul de ţară al României pe 2016, elaborate de Comisia Europeană.

Conform acestui document, eficacitatea sistemului de protecție socială și a sistemului de sănătate este limitată. Transferurile sociale au un impact limitat asupra reducerii sărăciei, iar prestarea de servicii sociale este insuficientă. Gradul scăzut de adecvare a prestațiilor sociale este obstrucționat și de lipsa unui mecanism de ajustare coerent.

Progresele înregistrate în ceea ce privește activarea și integrarea pe piața muncii a beneficiarilor de asistență socială au fost limitate. Nu s-a reușit încă egalizarea vârstei de pensionare pentru bărbați și pentru femei. Rezultatele în materie de sănătate rămân nesatisfăcătoare, ca urmare a accesului limitat la serviciile de asistență medicală, a utilizării ineficiente a resurselor publice și a corupției larg răspândite.

Plățile informale reprezintă o practică răspândită și există o dependență excesivă de serviciile medicale spitalicești. Zonele rurale se confruntă cu provocări specifice, cum ar fi utilizarea foarte deficitară a capitalului uman și existența unor „insule” de sărăcie și de excluziune socială adânc înrădăcinate. Agricultura, care este ocupația tipică în zonele rurale, reprezintă 29 % din totalul locurilor de muncă din România, însă numai 5 % din PIB. O mare parte din forța de muncă rurală lucrează în agricultura de subzistență sau de semisubzistență, asociată cu munca informală sau cu munca familială neremunerată, cu o productivitate scăzută și cu sărăcia. Zonele rurale se confruntă cu o multitudine de dificultăți legate de educație, sănătate, incluziune socială, infrastructura de bază, diversificarea locurilor de muncă, emigrație și îmbătrânirea populației. În ciuda creșterii ocupării forței de muncă, în special în sectoarele cu o mare valoare adăugată, persistă probleme structurale pe piața forței de muncă. Rata ocupării forței de muncă a crescut în ultimii ani, însă aceasta este mai mică decât media UE.

Ponderea tinerilor care nu sunt încadrați profesional și nu urmează niciun program educațional sau de formare este de 17 % din populație, ceea ce este cu mult peste media UE, care este de 12 %. Persistă dificultăți în ceea ce privește creșterea nivelului mediu de calificare a forței de muncă, abordarea problemei pe care o reprezintă rata ridicată a părăsirii timpurii a școlii și consolidarea capacității instituțiilor de pe piața muncii. Piața forței de muncă și provocările sociale sunt interconectate și există mari decalaje între zonele rurale și cele urbane. România se confruntă cu riscuri foarte ridicate de sărăcie, de excluziune socială și de inegalități în materie de venituri.

Toți acești factori frânează potențialul de creștere al economiei. Din 2003 şi până în 2014 ponderea persoanelor expouse de sărăcie sau de excluziune social a scăzut de la 45,9% din totalul populaţiei la 40,2%, nivel însă foarte ridicat. În termeni absoluți, 869 000 de persoane au fost scoase din categoria celor expuse riscului de sărăcie sau de excluziune socială în perioada 2008-2014. Obiectivul național era de 580 000 de persoane. Potențialul de ocupare al șomerilor de lungă durată, al lucrătorilor în vârstă, al romilor și al persoanelor cu handicap este în mare măsură nevalorificat. Rata șomajului de lungă durată este de 2,8 %, aproximativ jumătate din media UE.

Ponderea sa în șomajul total a scăzut de la 45 % în 2013 la 41 % în 2014. Cu toate acestea, numai 15 % dintre persoanele care au stat în șomaj între un an și doi ani și-au găsit un loc de muncă în 2014. Rata șomajului în rândul lucrătorilor în vârstă a crescut treptat în perioada 2011-2014. Aceasta a ajuns la nivelul de 43 % de dinainte de criză datorită adoptării unor măsuri de sprijin, dar rămâne sub media UE de 52 %.

Participarea sporită a lucrătorilor în vârstă la piața forței de muncă este esențială având în vedere că se preconizează că rata de dependență a persoanelor vârstnice se va dubla până în 2050 și că rata de înlocuire a pensiilor se va reduce drastic (cu 30 de puncte procentuale pentru bărbați și cu 20 de puncte procentuale pentru femei până în 2050). Legea pentru egalizarea vârstei de pensionare între femei și bărbați a ajuns în Parlament încă din 2013. Fără adoptarea acestei legi, participarea femeilor în vârstă la piața muncii va continua să scadă în mod considerabil, contribuind la diferențele dintre nivelul pensiilor bărbaților și ale femeilor și la creșterea riscului femeilor de a fi afectate de sărăcie la bătrânețe. Rata de ocupare a romilor este estimată la 30 %.

Discriminarea, oportunitățile de angajare limitate, accesibilitatea fizică redusă și măsurile fiscale de descurajare afectează rata de ocupare a persoanelor cu handicap (38,8 % în 2013). Grupurile vulnerabile, cum ar fi romii și elevii din familiile sărace, continuă să se confrunte cu obstacole semnificative în ceea ce privește accesul la educație și finalizarea studiilor, mai ales în zonele rurale. Aceste grupuri se situează pe o poziție semnificativ inferioară față de restul populației în ceea ce privește accesul la educație, ratele de absolvire și performanțele înregistrate.

În ciuda progreselor înregistrate, 27 % din copiii romi continuă să fie școlarizați în unități de învățământ segregate de facto. Microîntreprinderile vor fi supuse unui impozit pe venit regresiv aplicat cifrei lor de afaceri (care variază de la 3 % la 1 %, în funcție de numărul de angajați). În plus, pentru microîntreprinderile nou-create cu cel puțin un salariat se va aplica cea mai redusă cotă timp de două exerciții fiscale. În bugetul pe 2016 se propune alocarea a 3,6 % din PIB pentru educație. Ministerul a raportat că în perioada 2007-2015 au fost puse în aplicare 337 de proiecte axate pe creșterea calității în educație și în învățământul profesional și tehnic inițial și continuu.

Valoarea totală a acestor proiecte era de aproximativ 261,5 milioane euro în 2015. Noul guvern intenționează să se axeze pe grupuri și zone defavorizate, având planuri de a derula un program după orele de clasă (after-school) și de oferire a unei mese calde în 1 000 de școli din mediul rural. Rata de părăsire timpurie a școlii rămâne la un nivel ridicat din cauza acordării unei atenții insuficiente acțiunilor de depistare și prevenire timpurie, a sărăciei și a unui grad scăzut de disponibilitate a programelor corective. În România, rata de părăsire timpurie a școlii a crescut la 18,1 % în 2014, cu aproape 7 puncte procentuale peste media de la nivelul UE și obiectivul național din cadrul Strategiei Europa 2020. Rata de părăsire timpurie a școlii este mult mai ridicată în rândul locuitorilor din mediul rural, al populației de etnie romă și al copiilor cu nevoi speciale.

Sprijinul acordat părinților și profesorilor care lucrează cu elevi aflați în situații de risc ridicat este insuficient. Punerea în aplicare a strategiei privind reducerea părăsirii timpurii a școlii, adoptată în 2015, înregistrează întârzieri. Programele „a doua șansă” nu iau pe deplin în considerare varietatea și amploarea nevoilor. Sistemul informatic integrat pentru educație, care include indicatori specifici pentru părăsirea timpurie a școlii, nu este încă pe deplin funcțional.

Numai 6 % dintre copiii cu vârsta sub trei ani au beneficiat de îngrijire formală timp de peste 30 de ore pe săptămână. În cazul copiilor cu vârsta cuprinsă între trei și șase ani există diferențe majore în ceea ce privește accesul la serviciile de educație și îngrijire adresate copiilor preșcolari.

Legea din octombrie 2015 privind stimularea participării la educația și îngrijirea adresate copiilor preșcolari oferă familiilor defavorizate posibilitatea de a primi cupoane sociale lunare pentru achiziționarea de materiale educaționale în condițiile în care copiii lor cu vârsta cuprinsă între trei și șase ani sunt înscriși și merg la grădiniță sau urmează cursurile clasei pregătitoare. Acest proiect face parte acum dintr-o inițiativă pentru combaterea sărăciei în rândul copiilor. Copiii instituționalizați și persoanele cu handicap sunt expuse unui risc mai ridicat de sărăcie. În iunie 2015, existau aproximativ 58 000 de copii în sistemul de protecție a copilului, dintre care o treime se aflau în instituții rezidențiale.

Sărăcia este principalul motiv al separării de părinți. Prevenirea rămâne o provocare majoră, având în vedere că aproximativ 5 000 de copii intră în sistem în fiecare an. Există planuri de revizuire a standardelor de calitate pentru serviciile de îngrijire a copiilor și de simplificare și accelerare a procedurilor de adopție națională. Autoritățile elaborează un plan de dezinstituționalizare care urmează să se deruleze în perioada 2016-2020. Acesta este menit să acopere închiderea centrelor rezidențiale clasice și dezvoltarea unor servicii de prevenire și de sprijin la nivel de comunitate.

Deși în scădere, rata persoanelor expuse riscului de sărăcie sau de excluziune socială înregistrată în 2014 în România a fost una dintre cele mai mari din UE (40 %). Uun număr mai mare de persoane se confruntă cu o sărăcie monetară (adică încasează mai puțin de 60 % din venitul median disponibil pe adult-echivalent.), în contextul creșterii inegalităților și al unui impact limitat al transferurilor sociale asupra reducerii sărăciei.

Lipsurile materiale grave continuă să reprezinte o provocare: 26 % din populație (de trei ori media UE) și 31 % dintre persoanele cu handicap nu își pot permite să cumpere produse considerate a fi de dorit sau necesare pentru a duce o viață corespunzătoare. Aproape o treime (32 %) din copiii din România trăiesc în condiții de lipsuri materiale grave și unul din doi copii era expus riscului de sărăcie sau de excluziune socială.

Capacitatea sistemului de protecție socială de a reduce sărăcia este limitată. Asistența socială se limitează în principal la prestații în numerar, în timp ce furnizarea de servicii este insuficientă. Pentru furnizarea de servicii, autoritățile locale sunt obligate să înființeze un serviciu public de asistență socială la nivelul comunității.

Cu toate acestea, serviciile publice de asistență socială nu au fost create peste tot și în multe cazuri aceste servicii nu dispun de personal suficient. Serviciile de identificare și de intervenție timpurie, precum și sistemele de orientare pentru grupurile vulnerabile sunt dezvoltate insuficient la nivelul comunităților. Cheltuielile privind protecția socială ca procentaj din PIB și eficacitatea transferurilor sociale se numără printre cele mai scăzute din UE. Indicele social de referință (parametru de bază cu care sunt corelate toate transferurile sociale) a rămas înghețat de la introducerea sa în 2008, în pofida unei inflații cumulate de 28,7 % în perioada 2008-2014. O revizuire periodică a indicelui social de referință a fost evitată în favoarea unor creșteri discreționare ale unora dintre prestații.

În prezent, activarea persoanelor care beneficiază de prestații sociale este scăzută. Deși beneficiarii venitului minim garantat sunt obligați să se înregistreze la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, acestora nu li se oferă măsuri de activare personalizate. Cerințele pentru căutarea unui loc de muncă nu sunt verificate și nu sunt puse în aplicare în mod corespunzător. Aproximativ 80 % din beneficiari se află în zonele rurale, unde șansele de angajare în afara agriculturii de (semi)subzistență sunt destul de limitate. De asemenea, se presupune că beneficiarii venitului minim garantat care sunt apți de muncă vor participa la activitățile în folosul comunității, organizate de municipalitățile locale, dar nu există dovezi că acest lucru sporește capacitatea de inserție profesională.

Activarea efectivă este împiedicată de birocrație și de cooperarea ad-hoc dintre serviciul de asistență socială și serviciul public de ocupare a forței de muncă. Situația romilor este deosebit de problematică. Romii sunt mult mai expuși riscului de sărăcie, înregistrează niveluri de instruire considerabil mai scăzute, o rată de ocupare mult mai redusă, precum și un nivel scăzut de participare la educația și îngrijirea preșcolară. Toți acești factori constituie un obstacol în calea creșterii ratei de participare a romilor pe piața forței de muncă și îngreunează întreruperea ciclului de sărăcie și excluziune (Banca Mondială a estimat că 84% dintre romi sunt expuși riscului de sărăcie, față de 31 % din vecinii lor neromi, 90 % trăiesc în condiții de lipsuri materiale grave și numai 10 % au absolvit o formă de învățământ secundar).

Aproximativ 84 % din romii care au participat la sondaj locuiesc în condiții improprii, faţă de 52 % în cazul vecinilor lor neromi). Incluziunea romilor este, prin urmare, o chestiune economică esențială, având în vedere că acest grup reprezintă o proporție crescândă a persoanelor nou-intrate pe piața forței de muncă, deoarece populația romă crește mai repede decât restul populației. Autoritățile au estimat că există până la 100 000 de romi fără documente de identitate (certificate de naștere sau cărți de identitate).

Accesul la serviciile de sănătate este deosebit de dificil, reducând speranța de viață în rândul romilor cu șapte ani în raport cu populația totală. În 2015, România și-a revizuit strategia de incluziune a romilor pentru a soluționa aspectele menționate mai sus. În România, principalele disparități în materie de dezvoltare sunt între zonele urbane și cele rurale. Întrucât 46 % din populația României trăiește în zonele rurale și având în vedere amploarea anumitor provocări, impactul decalajului dintre mediul rural și cel urban împiedică îndeplinirea obiectivelor naționale de dezvoltare economică și socială. Deși s-au înregistrat progrese în anumite domenii, parțial și cu ajutorul fondurilor europene, zonele rurale rămân mult în urma zonelor urbane în ceea ce privește reducerea sărăciei, ocuparea forței de muncă și educația, accesul la servicii și infrastructura de bază.

Munca în agricultura de semisubzistență este unul dintre principalii factori care stau la baza riscului ridicat cu care se confruntă România în materie de sărăcie sau excluziune socială. 55% dintre locuitorii zonelor rurale sunt expuși riscului de sărăcie sau de excluziune socială (în comparație cu 31 % în orașele mici și suburbii și 28 % în orașele mari). Veniturile reduse asociate cu agricultura de semisubzistență sunt cauza ratei celei mai ridicate a sărăciei persoanelor încadrate în muncă din UE (20 %) și o concentrație a sărăciei monetare în zonele rurale (71%). Ponderea ridicată a sectorului informal și neparticiparea la sistemul de pensii de tip contributiv se traduc prin perspective defavorabile în materie de pensii. În plus, aproximativ 80 % din beneficiarii asistenței sociale trăiesc în zone rurale. Cu ajutorul pachetului național integrat de combatere a sărăciei, care a fost anunțat recent, guvernul intenționează, totodată, să elaboreze o abordare mai bine direcționată în domeniul dezvoltării rurale. Nivelul scăzut de instruire al locuitorilor din mediul rural afectează dezvoltarea economică şi a capitalului uman, precum și incluziunea socială.

Decalajul dintre mediul rural și cel urban debutează la începutul ciclului de învățământ și devine mai vizibil pe măsură ce copiii avansează în cadrul sistemului. Doar 84 % din copiii din mediul rural cu vârsta cuprinsă între trei și cinci ani erau înscriși în sistemul de învățământ preșcolar (90 % în zonele urbane). Rata brută de școlarizare în învățământul primar și în cel secundar inferior a fost de 84 % (97 % în zonele urbane). De asemenea, doar 22 % dintre participanții la programe de tip „a doua șansă” au fost din zonele rurale, chiar dacă rata de părăsire timpurie a școlii este mult mai ridicată în aceste regiuni. Multe școli secundare superioare sunt situate în zonele urbane, ceea ce creează o provocare suplimentară pentru elevii din mediul rural în ceea ce privește distanța, timpul și costurile financiare.

Elevii din zonele rurale au rate de școlarizare în învățământul profesional și tehnic mai ridicate decât cei din zonele urbane, dar lipsa unor licee agricole specializate limitează nivelul de calificare în acest sector. În 2013, numai 5 % din tinerii din mediul rural cu vârsta cuprinsă între 14 și -24 de ani au absolvit o formă de învățământ superior (20 % în zonele urbane). Părăsirea timpurie a școlii este în principal o problemă rurală, adesea legată de sărăcie. Aproape unul din trei copii din zonele rurale părăsește școala înainte de clasa a noua. Printre factorii care contribuie la părăsirea timpurie a școlii, menționați în cadrul strategiei naționale, se numără sărăcia, munca sezonieră prestată de copii, nivelul limitat de instruire a părinților, un grad redus de accesibilitate a serviciilor de educație și infrastructura limitată.

O treime din școlile rurale nu îndeplinesc cerințele sanitare, aproape jumătate nu beneficiază de alimentare corespunzătoare cu apă și o cincime dintre acestea nu sunt conectate la canalizare, cu riscurile aferente pentru sănătate. Mai mult de jumătate nu sunt încălzite suficient. Îmbătrânirea populației și emigrația creează probleme sociale suplimentare. Mulți copii sunt lăsați în țară de către părinții care lucrează în străinătate și au nevoie de îngrijiri specifice, însă furnizarea de servicii de îngrijire a copiilor și de servicii sociale este destul de limitată. Zonele rurale tind să aibă o cotă mai mică din populația în vârstă de muncă, iar îmbătrânirea populației tinde să fie mai pronunțată. Acest lucru exercită o presiune asupra capacității de a lucra terenurile agricole, scade productivitatea sectorului și tinde să limiteze inovarea și utilizarea de tehnici noi. Aproape 60 % dintre beneficiarii plăților directe (care dețin 25 % din totalul terenurilor arabile) au peste 60 de ani.

Accesul limitat la serviciile medicale afectează rezultatele în domeniul sănătății. Asigurarea de sănătate are o acoperire scăzută (76 %, față de 95 % în zonele urbane în 2014, potrivit Casei Naționale de Asigurări de Sănătate). Inegalitățile în materie de sănătate dintre zonele rurale și cele urbane se reflectă în rata mult mai ridicată a mortalității infantile, în speranța de viață mai scăzută și ratele mai reduse de vaccinare a copiilor. Accesul limitat la serviciile de bază are un impact negativ asupra calității vieții. În 2014, 27 % din populația rurală era conectată la sistemul public de alimentare cu apă (92,7 % în zonele urbane) și doar 5,3 % era conectată la sistemul de canalizare (82,8 % în zonele urbane). Doar 34 % din gospodăriile din mediul rural aveau o toaletă în interiorul locuinței. Infrastructura rutieră slab dezvoltată limitează creșterea economică în zonele rurale.

Numai jumătate din toate comunele au acces direct la rețeaua națională de drumuri. Conform Institutului Național de Statistică, drumurile rurale reprezintă 38 % din toate drumurile publice. Cu toate acestea, calitatea drumurilor este mult mai scăzută în zonele rurale: aproximativ 72 % sunt acoperite cu pietre și pământ, ceea ce îngreunează utilizarea lor pe timp de ploaie, și mai puțin de 10 % au fost catalogate ca fiind modernizate în 2014. Mijloacele limitate de transport public și privat, împreună cu un nivel ridicat al cheltuielilor pentru navetă, pot acționa ca un obstacol în calea găsirii unui loc de muncă alternativ în zonele urbane.

Accesul limitat la infrastructura de bandă largă afectează înființarea de întreprinderi și creșterea economică în zonele rurale. În 2015, rețelele fixe în bandă largă aveau o acoperire de 81 % din locuințele din zonele rurale (față de 91 % în UE), dar numai 45 % din locuințele acoperite aveau un abonament (față de 63 % în UE). Lipsa competențelor digitale explică în parte de ce atât de puține gospodării au un abonament. Fragmentarea administrativă ridicată este cuplată cu o capacitate administrativă redusă și cu constrângeri bugetare. România are 2 861 de comune, cuprinzând 12 957 de sate.

Dimensiunea redusă a comunelor și a satelor este cuplată cu o capacitate administrativă redusă a autorităților administrative rurale, cu o slabă cooperare între județe și cu un număr restrâns de proiecte pentru integrarea comunităților rurale și urbane. Prin urmare, este dificil de atins masa critică necesară pentru realizarea de economii de scară în ceea ce privește furnizarea de servicii. Zonele rurale nu sunt omogene, existând diferențe importante între satele aflate în apropierea polilor urbani de creștere și satele îndepărtate, între comunele aflate departe de drumurile europene și cele din apropierea acestora și între comunele situate în centrul județelor și cele de la periferia acestora. În medie, în 2012, veniturile autogenerate reprezentau 22 % din bugetele locale în zonele rurale, față de 42 % în zonele urbane.

Acest fapt reflectă o mare dependență de finanțarea de la nivel central și o dezvoltare economică mai redusă. Numai 135 de comune (dintre care 109 nu sunt nici mici, nici izolate) aveau venituri locale care reprezentau mai mult de 50 % din buget.

Autor: Cosmin Pam Matei

Sursa: Cotidianul