C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Ce face statul cu banii mei?

http://hillbuzz.files.wordpress.com/2009/03/110.jpgSindicatele comuniste grecesti au ocupat ieri Ministerul de Finante de la Atena, pe care au afisat un banner in care le cereau grecilor sa se ridice la lupta impotriva masurilor de austeritate impuse de guvern sub amenintarea falimentului, i.e. sa forteze statul sa continue sa finanteze programele sociale generoase si sa garanteze locurile de munca si salariile din domeniul bugetar (al 14-lea salariu!). Cu o saptamana in urma, zeci de mii de spanioli au iesit in strada pentru a cere guvernului sa nu extinda varsta de pensionare de la 65 la 67 de ani, o masura prin care cabinetul de la Madrid incearca, la fel ca grecii, sa reduca deficitul bugetar. Proteste prin care li se cerea guvernelor sa continue sa sustina programe sociale si sa garanteze venituri si locuri de munca au avut loc peste tot in Europa in ultimul an, din Letonia pana in Bulgaria.

Romania s-a confruntat deja cu greva magistratilor si, daca sindicatele au posibilitatea sa-si puna amenintarile in practica, vom avea parte, in rastimp, de numai cateva saptamani de miscari de strada. In toate cazurile demonstrantii au cerut statului sa le dea ceva: beneficii, avantaje, asistenta, garantii, la limita – caritate. Protestatarii s-au comportat ca si cum statul ar fi o entitate care are puterea absoluta de a darui aceste beneficii, dar care, dintr-un accident sau din rea-vointa, pastreaza pentru sine intreaga bogatie, privandu-i pe cei in nevoie de bunurile ce le sunt necesare.

In acelasi timp, dincolo de Ocean s-a produs
o miscare de sens opus, asa-numita tea party movement. O miscare care, in loc sa ceara statului sa aline suferintele cauzate de criza economica, contesta dreptul guvernului federal de a interveni in economie
si in viata cetatenilor. Tinta este asa-numitul pachet de stimulare economica, in valoare de 900 miliarde dolari, pe care Administratia Obama l-a prezentat ca necesar pentru pastrarea si/sau crearea locurilor de munca si care, pana acum, a esuat sa faca exact acest lucru – sa creeze si sa pastreze locuri de munca –, somajul depasind 10%. In 1773, cand a avut loc asa-numita “Boston Tea Party”, colonistii au aruncat in mare balotii cu ceai supraimpozitat de guvernul Majestatii Sale, respingand “impozitarea fara reprezentare” politica.

Inca de atunci, in Colonii se considera ca impozitarea este sau ar trebui sa fie expresia unui fel de contract intre guvern si cetateanul contribuabil si ca, in masura in care una dintre parti nu-si respecta angajamentele, cealalta este exonerata de obligatii. Cu alte cuvinte, inca de pe atunci s-a manifestat ideea ca puterea de impozitare a statului trebuie limitata cumva prin mijloace constitutionale. Reprezentantii miscarii tea party de astazi pretind, la randul lor, ca guvernul federal sa dea socoteala pentru modul in care cheltuieste banii pe care ii ia de la cetateni si resping pretentia statului ca, in felul acesta, ii ajuta sa depaseasca vicisitudinile crizei cu argumentul de bun-simt ca nimeni nu i-a solicitat ajutorul.

In primul caz (Grecia), protestatarii se comporta ca supusi ai statului, de la care asteapta alinare si beneficii; in al doilea caz (America), se comporta ca cetateni-contribuabili, care pretind limitarea puterii statului de a impozita si de a cheltui banii pe care ii ia de la ei. Prin urmare, miscarea tea party sustine ca TREBUIE sa existe limite de natura constitutionala ale puterii de a colecta taxe si impozite si ca regulile actuale care prevad ca impozitarea sa fie echitabila si uniforma si ca sumele cheltuite sa nu fie deturnate in alte scopuri sunt insuficiente. Se contureaza in felul acesta ideea de Constitutie fiscala, ceea ce este cu totul remarcabil, avand in vedere ca, abia cu un an in urma, aproape toata lumea vorbea despre necesitatea de a extinde si mai mult puterea statului de reglementare a economiei. Acum, accentul pare sa se fi mutat asupra nevoii de a aseza conduita fiscala a statului in cadre constitutionale mai stricte.

Spre deosebire de celelalte puteri ale statului, fiscalitatea este cel mai putin supusa reglementarii de tip constitutional. In materie de taxe si impozite statul are, aproape peste tot in lume, puteri nelimitate. Impozitarea este ultimul domeniu in care statul se comporta in continuare ca Leviathan sub asumptia enuntata de Alexander Hamilton acum peste 200 de ani ca “puterea trebuie sa fie proportionala cu obiectul ei”. Cum obiectul – cheltuielile publice in vederea binelui public – este nelimitat, rezulta si ca puterea generala de impozitare a statului ar trebui sa fie nelimitata. Dar statul nu este o entitate care face bine poporului, nu este un urias bland si binevoitor care distribuie cu generozitate beneficii supusilor.

Este o constructie artificiala, alcatuita din oameni care tind sa extinda puterea pe care o au la maximum si sa o exploateze in interes personal. Tocmai de aceea, pentru a preveni abuzurile unei constructii imperfecte, avem limite constitutionale ale puterii politice si tocmai de aceea ar trebui sa avem limite constitutionale ale puterii de impozitare. In cazul Romaniei, in care avem un stat slab si supradimensionat – un Leviathan cu picioare de lut –, pericolul este inca si mai mare, ca abuzurile statului sa fie mai mari, in sensul subordonarii politicii fiscale unor grupuri de interese puternice.

Reprezentantii statului au evocat in ultima vreme drept solutii
de ajustare a deficitului trei variante: impozitarea pensiilor, taxa pe fast-food si plata in avans a impozitului pe profit. Asupra unora s-a revenit, ceea ce este o alta greseala, insa nu putem, de exemplu, sa nu remarcam ca Ministerului de Finante i-a trecut prin cap sa impoziteze pensiile de peste 1.000 de lei, dar nu a evocat inca nimeni pana in prezent posibilitatea cresterii impozitului asupra jocurilor de noroc, care a ramas la acelasi nivel ridicol de 25%, desi cazinourile nu dau faliment nici daca platesc impozite de 80%.

Un exemplu limpede al modului in care grupurile de interese controleaza fiscalitatea. Cel mai grav este insa modul in care partidele aflate la putere directioneaza fondurile statului in mod discretionar spre grupuri de interese sustinatoare sau categorii electorale tinta. Din acest punct de vedere, mult asteptata lege a raspunderii fiscale – ceruta de FMI, dar, deloc intamplator, contestata de toate partidele – este insuficienta ca intindere si forta de constrangere.

Daca in constitutiile americana, germana, italiana exista prevederi cu continut fiscal care pot fi extinse si rafinate, in Romania
puterea statului in zona fiscala este necontestata. Nici macar raportul prezidential privind reforma constitutionala nu contine mai mult de trei fraze despre chestiune, desi este de presupus ca intrebarea “Ce face statul cu banii mei?” este mai importanta decat cea privind raportul dintre presedinte si prim-ministru. De aceea, orice reforma serioasa a statului trebuie sa ia in consideratie ideea unei Constitutii fiscale, care sa limiteze actuala orgie a abuzurilor guvernamentale. Deci, ceai cineva?

Cristian Campeanu
sursa: romanialibera.ro

Related Posts

One Response “Ce face statul cu banii mei?”

  1. Dragomir says:

    Si cum face noi, romanii, un Boston Tea Party? Guvernul nu e o entitate de peste ocean, ci un leviathan cu brate in toate localitatile, dupa fiecare colt de bulevard. Cum arati respingerea unui sistem capitalist care a absorbit mostenirea socialista?

    Nu ne putem compara cu situatia americanilor din acea perioada si, implicit, nici cu americanii de acum – cei care au nu au fost incorporati intr-un sistem socialist autoritar si implicit nu au asa mult de pierdut daca abandoneaza statul.

    E un articol romantic… mai sunt multi ani pana la descentralizare si regionalizare pe teritoriul Romanesc. Nu ne lasa baietii destepti sa iesim asa usor.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss