Ne confruntam cu un paradox aparent. Pe de o parte, avem un stat slab, in care institutiile functioneaza prost sau chiar contrar scopurilor cu care au fost create, iar pe de alta, avem un guvernamant mult prea extins, cu un aparat greoi si suprapopulat, care are ambitia sa controleze si sa reglementeze aspecte fundamentale ale vietii individuale, de la optiunile in privinta sanatatii si educatiei cetatenilor pana la obiceiurile de consum. In pofida faptului ca o buna parte a economiei este privata, statul pastreaza parghii constand in constrangeri si stimulente care ii permit sa controleze in buna masura cine, ce si cum produce in Romania, cine, ce, cum si unde vinde. Aceasta prapastie dintre incapacitatea statului de a-si indeplini functiunile constitutionale si pretentia de a patrunde pana in cele mai ascunse colturi ale societatii, mascata pana acum fie cu bani, fie, pur si simplu, prin abuz, a devenit, dupa declansarea crizei economice, vizibila in profunzimea ei inspaimantatoare.
(Auto)intitulat “institutie fundamentala” a democratiei romanesti, Parlamentul este, in realitate, un simplu mecanism de supervizare si/sau de trafic de influenta. Legislativul nostru legifereaza prost si prolix atunci cand nu se rezuma la statutul de supervizor al legislatiei, reglementarilor si normelor care se fac in cu totul alta parte. Parlamentul Romaniei accepta, de exemplu, practica aprobarii tacite, prin care daca un text de lege nu intra in dezbaterea plenului pana la o anumita data este considerat “din oficiu” adoptat.
Problema este ca, din punct de vedere constitutional, un asemenea oficiu nu exista. O lege adoptata in acest fel este conceputa de un grup de birocrati ai Guvernului, validata de un numar minim de parlamentari in comisiile de specialitate, care de obicei nici macar nu o citesc daca nu au un interes personal, dupa care se intoarce la Guvern unde aceiasi birocrati redacteaza o serie de norme de aplicare care, de regula, sunt mai voluminoase decat legea insasi care reprezinta, de fapt, legea in esenta ei functionala.
In felul acesta, Parlamentul se sustrage principalei sale functii constitutionale, lasand actul fundamental al legiferarii in sarcina unei elite birocratice necunoscute care scapa oricarui control democratic. Starea Justitiei este alarmanta. Nu numai ca nu isi indeplineste functia pentru care a fost creata – sa imparta dreptatea – dar, in realitate s-a transformat in opusul sau. Sistemul este o casta inchisa, virtual nereformabila, care si-a asumat puteri discretionare, executive – distributia veniturilor bugetare – si legislative – modificarea prin hotarari judecatoresti a fondului legilor in baza carora ar trebui sa judece. Justitia a ajuns pamant sfant pentru infractori, azil si industrie a spalarii de pacate penale pentru interlopi si corupti.
Dupa cum s-a vazut in timpul grevei magistratilor, celelalte puteri ale statului au fost tinute prizoniere de acest sistem de tip mafiot, fara vreo putere asupra lui si fara mijloace de reactie. Nici in privinta raporturilor dintre celelalte puteri lucrurile nu stau deloc mai bine. Ce stim pana acum este ca o majoritate parlamentara poate demite un guvern pentru ca s-a intamplat. Tot ceea ce vine insa dupa aceea este o nebuloasa, dupa cum ne-a aratat criza politica de dinaintea prezidentialelor, cand, practic, nu a existat nici o institutie capabila se rezolve disputa constitutionala dintre Parlament si presedinte. Aici nu este importanta nici persoana lui Basescu, nici a celorlalti protagonisti. Important este ca avem o problema institutionala si ca asemenea blocaje pot aparea oricand cu oricare alti actori, iar Constitutia nu ofera iesiri.
Adrian Nastase a crezut ca a rezolvat problema raporturilor dintre presedinte si prim-ministru cand a introdus in Constitutia modificata un text explicit care spune ca prim-ministrul nu poate fi revocat de presedinte, asa cum patise Radu Vasile. Ceea ce a iesit a fost chiar mai rau. Administratia – centrala si locala – este supradimensionata, ineficienta si, adesea, izvor de coruptie. Administratia nu este capabila sa indeplineasca una dintre functiile ei de baza – colectarea taxelor si impozitelor –, Banca Mondiala estimand nivelul economiei subterane undeva intre 20 si 40%. Aproape niciodata statul nu strange banii pe care ii prevede in proiectul de buget si este nevoit sa vina cu rectificari. Cand economia produce, banii se iau din alta parte, cand nu, cresc deficitele. De altfel, Executivul nostru nu executa, de fapt, nimic: programul de guvernare ramane de obicei litera moarta, desi este votat in Parlament, pentru ca nu este corelat cu o proiectie bugetara prin care sa se asocieze politicile si resursele.
Ce avem in schimb: sunt o puzderie de agentii si institutii care au pretentia sa controleze pana si cel mai insignifiant aspect al vietii, de la igiena personala la practicile alimentare
. De aici, nevoia de reforma a statului. Daca unii, precum presedintele Basescu, considera ca reforma statului trebuie sa inceapa cu reforma politica a Legislativului, altii indica spre reforma Justitiei, a administratiei sau a sistemului de pensii. Societatea Academica Romana sustine, bunaoara, ca nu putem decat sa ne fixam obiective politice modeste de regandire a ciclurilor electorale si recomanda un pact national pentru transparenta si impartialitate. Acesta ar elimina pe cat posibil arbitrariul in alocarea resurselor bugetare. Toate aceste initiative de reforma sunt legitime in masura in care domeniile vizate sunt, cum am vazut, in suferinta. Orice reforma a statului va esua insa daca nu porneste de la o intrebare simpla si fundamentala pe care ar trebui sa ne-o punem cu totii si pe care, in mod straniu, nu si-a pus-o nimeni pana acum: “Ce ar trebui sa faca statul cu banii mei?”.
Daca cele de mai sus nu sunt suficiente pentru a starni anxietate, atunci sa amintim ca in Romania nici Constitutia, nici vreo alta lege nu impun statului vreo limitare in privinta taxarii si impozitarii, nu fixeaza vreo obligatie in privinta domeniilor in care acesti bani sunt cheltuiti si nici vreo constrangere privind modul cum sunt cheltuiti. Puterea de taxare a statului roman este virtual absoluta si acest lucru este cu atat mai inspaimantator cu cat este un stat slab si supradimensionat.
Cristian Campeanu
sursa: romanialibera.ro
Adauga comentariu