Vrînd-nevrînd, comunicarea se comunică şi pe ea, aşa e piesa. Iar prin ea se transmite istoria vieţii trăite mult mai rapid şi mai sigur decît prin reţelele sociale sau prin mesajele înregistrate de toţi sateliţii. N-am putut scăpa de gîndurile astea după convorbirea cu o bună rubedenie care în urmă cu vreo 6-7 ani avea ca teme de discuţie „lucruri pe care trebuie să le facem” şi „treburi pe care le-a rezolvat”, iar acum mi-a vorbit despre „unele chestiuni care au, aşa, şi nişte aspecte”, lăsîndu-mă perplexă. În cîteva minute, uimirea mi s-a transformat în amărăciune. Căci nu era vorba de degradarea generală a limbajului public deplînsă de toată lumea luminată pe diverse tonuri, înţelegînd prin asta fie că puiuţii scoşi la înaintare îşi etalează puţinătatea educaţiei, compusă din precare competenţe şi abilităţi însuşite după programe aplicate urechist în ultimii 20 de ani, fie trivialitatea, frivolitatea sau de-a dreptul vulgaritatea cu care se împroaşcă oponenţi sau concurenţi în caz de tensiune crescută, asigurînd chipurile proprietarilor de cadru succes, audienţă, rating, publicitate etc. Rubedenia pur şi simplu capitulase. Îi luase în serios pe cei care-i tot administrau public „chestiuni” şi „aspecte”, mimînd secrete, trasee necurate şi explozive, şi deci ştiinţă şi putere, şi se hotărîse să îmbrace şi ea armura ca pe optima soluţie de supravieţuire. Adaptare…
Filologii cei mai serioşi care atacă în vreun studiu sau articol limbajul şi comunicarea din zilele noastre sînt constrînşi de meserie să constate, să descrie şi, eventual, să emită ipoteze despre modificări structurale. Fără să se atingă de raţiunile unor evoluţii, pentru că suputaţiile din această categorie sînt hazardate, neştiinţifice. Aşa e, sînt hazardate şi neştiinţifice, dar există vreo evoluţie fără motiv? Fără motor? Fără condiţionare? Ce e lin, natural, moderat şi într-un „progres continuu” sau măcar pe aceeaşi spirală cu alte civilizaţii în limbajele pe care le folosim noi, românii, de cîteva decenii? Nimic, dacă e să mă uit la ce am auzit şi citit de cînd am devenit foarte atentă la „comunicarea” din jur.
În anii ’80, limbajul administrativ era redus la expresia cea mai simplă. Sever şi scrîşnit, mare amator de negaţii şi ameninţări cu faţă legală, se menţinea însă corect şi făcea uz de un vocabular sobru. Presa deborda de sloganuri şi poncife de tot felul, cea mai mare parte din ea fiind de necitit; se recomandau lecturii tocmai excrescenţele greţoase de pe trunchiul ei propagandistic, acele scriituri „înflorite” de metafore, arhaisme şi regionalisme care se pretindeau jubilaţii ale talentului la jurnalişti ce nu puteau face jurnalism dar erau mînaţi să facă de-a dreptul superjurnalism. Faţă de atari superliteraţi, literaţii adevăraţi păreau nişte şoricei, reinventînd lumea şi limba prin scorburile în care se piteau. Li se cerea o creativitate hidrocefală, o valorificare de laser a lexicului, orice numai pentru a sări cît mai sus şi mai prelung pe deasupra hidoasei realităţi. Unii deveneau experţi în relatarea nebunească în priză directă de la faţa locului, alţii se împleticeau în cadriluri zaharate, estetismul ţîşnea de peste tot – care cu savantlîcuri de inspiraţie străină, care cu academisme locale sau onirisme ghiduşe şi gratuite – ca altădată, în anii ’50-’60, sudoarea din bravul muncitor cu tîrnăcop.
În anii ’90 a început căderea registrului administrativ. Greşeli, bîlbe, mari imprecizii în căutarea unei vorbiri care se chinuia să afle o cale către om. Dar cine mai era omul? Şi din ce manual să se hrănească un funcţionar vechi într-o lume nouă, despre care chiar nu avea cum să aibă habar? Literatura a intrat pe sec şi smuls – o adresare scurtă, un fel de expunere a chinului, cu accente de revanşă în contratipul propagandei ’45-’48 împotriva burgheziei; ici-colo chirăieli euforice, o lăbărţare bahică de amintiri factuale din fosta închisoare sub cerul liber, mai toate verbioase şi inutile altfel decît terapeutic, irigînd sinapsele moarte cu grupuri verbale şi nominale care sărbătoreau la nesfîrşit schimbarea. Cîţiva ani presa a tot căutat miraculosul ton direct şi eficient. Cel puţin asta părea ea să creadă în timp ce, pastişînd presa interbelică, mai degrabă bîjbîia după un biet registru mediu, civil, care să evite prea colocvialul, prea ţăţitul bătut pe burtă din foile care deja îi răcneau consumatorului-victimă luat la pertu „tot ce e nevoie”. În plus, cum grosul noilor presari era, fireşte, compus din vechii presari, oamenii s-ar fi uitat bucuroşi pe ei înşişi, şi-ar fi băgat urgent „stilul” în detergent dacă s-ar fi putut, ar fi luat cu dragă inimă un buletin stilistic în alb. Aşa ceva exista, desigur, dar mult mai încolo, pe drum, nu se afla pe nici un raft la îndemînă.
În anii 2000-2009, sub efectul şcolirii şi întineririi, adminstrativul s-a îmbogăţit şi a început să sune mai întîi neclar pe alocuri. Apoi greşelile de concepţie şi de limbă s-au făcut şi pompoase, căutînd să-şi atribuie forţă şi o imposibilă nobleţe, pe măsură ce statul se ridica din nou deasupra privatului ca un King Kong cu trei neuroni, dar mulţi muşchi. Limba literară a scăpat de chingi şi a luat-o pe arătură. Îmbătată de mii şi mii de descoperiri epidermice cu aer trendy şi naturalia, gata să zvîrle organe în şi prin toate găurile, încurajată de misionari cu treabă să scuipe-n Dumnezeu, să linşeze trecutul, să stoarcă viitorul de promisiuni libertarde, s-a explodat în focuri de artificii, neinventînd nimic dar părînd cel puţin pregătită să se regăsească. Registrul jurnalistic a păţit ceva asemănător. Creiere şi condeie venite de-a valma din toate orizonturile, apte de gigantice incoerenţe cu surîs, au produs stilistici eteroclite în care zăceau zilnic tone de calupuri nedigerate din propaganda ingurgitată în mare viteză, sub presiunea angajării şi cererii de materie de vîrît în furnal. Voci groase, cu ecouri limpezi de spălături cerebrale, voci subţiri de pisi cu lipici la VIP şi modele noi de „puţin şi vesel”, „vacanţă şi distracţie, frate” au propus un eclectism feeric, vecin cu fericirea individuală fără consecinţe.
După 2010, administrativul a păşit solid în lamentabil. Din sintagme copiate şi lipite în ciudate unghiuri ascuţite e adesea greu de înţeles ceva. Textele, în fond, nici nu se vor înţelese. Prezenţa lor e bifarea unei obligaţii de a tasta. Vorbirea îngheţată, adiind uneori pînă şi groaza de a nu greşi, şi deci gafînd din pură hipercorectitudine, aparţine sensibil unor fiinţe dresate mai degrabă să recite la ordin sau să prelucreze la iuţeală o indicaţie primită printr-un SMS. Dorul de a ieşi cît mai repede, cu orice preţ, din nenorocita situaţie obligatorie de comunicare e patent. Puţinul literar care se mai vede se manifestă în doar două chei: una a lui sol, cu vehemenţă şi vituperanţă năucă, repetitivă şi sărăcuţă, făcînd din propriul mizerabilism o figură de stil nu lipsită de har, ca o ultimă ancoră într-o viaţă despre care dă seamă înainte de a se îneca; o cheie a lui fa ca un acompaniament istorist, mărturii despre experienţe şi autentice deschideri frecventate prin minunea călătoriilor, contactelor cu terrieni de la antipozi şi chiar lecturilor care au pus apă relativizantă în vinul neaoş, acela care ardea prea nombrilist. Uluitor, deşi cu prezenţă redusă, acest soi de literar pare să-şi fi luat bac-ul şi să fie apt de a creşte din sine cîndva, undeva. În presă tocmai cade curba care se urcase pe nori cîţiva ani de-a rîndul într-o emfază propagandistică dezlănţuită încopciată tocmai pe fapte economice şi, în general, de business cu care arareori articlerii se puteau lăuda ei înşişi. Atîta paradă de judecăţi politice şi economico-politice greu de explicat pe înţeles şi imposibil de argumentat în faţa unui autentic specialist n-a mai văzut presa românească de la 1914 încoace! Mici talente literare şi mărunte vicii omeneşti au întins pînze de jar pe resturile presei scrise şi pe ieftinul online, centrifugînd tot ce ar fi putut interfera cu deficitul, cu inflaţia bine controlată şi cu cele cîteva chipuri-fetiş din uzatul pachet de cărţi de joc. Şi totuşi, jăratecul se stinge şi el, curba fervorii scade, aproximaţia se găureşte cu absenţi din ce în ce mai mulţi.
Cum nici creşterea, nici decăderea şi stagnarea comunicărilor în aceşti ani nu pot fi botezate „organice”, normale, n-ar trebui să fie vreo surpriză calmul plat de acum, strania linişte dedrôle de guerre în care gurile, încleştate de spaimă, mai bodogăn doar „chestiuni” şi „aspecte”. „Şi totuşi…” (Arghezi)
Text preluat de pe blogul Editurii Compania
autor: Adina Kenereş
Adauga comentariu