Câteva precizări cu privire la relaţia dintre Biserică şi stat

Recenta semnare a unui protocol secret (între timp, înţeleg că a fost făcut public) între BOR şi statul român a stârnit o avalanşă de indignare din partea diverşilor partizani ai secularismului. Dacă în unele cazuri sfânta şi hazlia indignare are ca obiect întâi de toate cerbicia cu care BOR refuză să se adapteze aşa ziselor progrese în materie de moravuri sexuale, în principiu, scandalul a fost cauzat de faptul că, în conformitate cu noul protocol, ierarhi ai BOR pot dispune, în mod indirect, încetarea contractului de muncă al unui profesor de religie, prin retragerea părinteştii binecuvântări. Faptul cu pricina a fost considerat de către persoane din categoria mai sus menţionată drept o imixtiune inacceptabilă a instituţiei religioase dominante din această ţară în funcţionarea statului secular, imixtiune care, mai mult, poate produce o serie de abuzuri cărora ar putea să le cadă victimă bugetarii din sistemul de învăţământ care se ocupă cu predarea religiei. În treacăt fie spus, este destul de amuzant să-i vezi preocupaţi de posibila concediere abuzivă a unor profesori de religie pe nişte oameni care altminteri îşi doresc eliminarea disciplinei religie din şcoli şi deci, concedierea automată a tuturor profesorilor de religie. Deşi, dacă e să ţinem cont de faptul că, aşa cum am menţionat în începutul articolului, în multe cazuri, indignarea faţă de autoritatea conferită de către stat Bisericii asupra profesorilor de religie merge mână în mână cu indignarea faţă de excesiv de reacţionara învăţătură dogmatică şi morală a creştinismului răsăritean, un exerciţiu de imaginaţie, ce-i drept îndrăzneţ, i-ar putea, în mod teoretic, transforma pe profesorii de religie în apostolii unei revoluţii culturale la care tânjeşte de fapt marea majoritate a preopinenţilor. Iar revoluţiile, după cum bine ştim din istorie, şi după cum bine spune şi acel personaj al lui Dostoievski, pornesc de la libertatea absolută pentru a sfârşi în dictatura absolută.

Din start ţin să fac o precizare. Ştiu, din auzite, că mulţi profesori de religie, ca de altfel şi mulţi preoţi, sunt departe de a-şi face datoria aşa cum ar trebui. De aceea, ca şi creştin ortodox, îmi pot imagina cu uşurinţă situaţia în care, dacă aş avea un copil înscris în sistemul şcolar românesc, aş putea să mă folosesc de dreptul de obiecţie pe motiv de conştiinţă pentru a-l retrage de la ora de religie. Pentru simplul motiv că există posibilitatea ca, departe de a consolida educaţia religioasă primită în familie şi parohie, un profesor de religie de proastă calitate, dimpotrivă, să dărâme ceea ce alţii se chinuie să zidească. Acestea fiind spuse, actuala dezbatere necesită cred eu o serie de clarificări. Iar întâi de toate ar trebui clarificat ce anume presupune educaţia religioasă ortodoxă, sau cateheza ortodoxă ce se face acum în şcoli, şi care, evident, este cu totul altceva decât istoria religiilor cu care mare parte din secularişti ar vrea să o înlocuiască.

Biserica Ortodoxă este o comunitate care are la bază o mărturisire de credinţă a cărei sursă este revelaţia divină (cel puţin asta cred membrii ei, printre care mă număr şi eu). Cu alte cuvinte, Biserica mărturiseşte ceea ce i-a poruncit ei Dumnezeu, odată pentru totdeauna, să mărturisească, indiferent dacă mărturisirea cu pricina nu este bine primită de diverse epoci sau de diverşi oameni care, că d-aia li se spune liber cugetători, preferă să judece după cum îi duce pe ei mintea lor cea limitată (de altfel, e dreptul lor). În virtutea succesiunii apostolice, Biserica este păstorită de episcopi, iar unul dintre rolurile acestora este acela de a veghea că în Biserică se predică învăţătura de credinţă apostolică şi patristică, consfiinţită de Sfintele Sinoade, şi nu ce îl taie capul (şi îl mână patimile) pe fiecare, fie el mirean, cleric, ierarh sau chiar şi sinod întreg, care nu poate să stabilească noi dogme sau învăţături morale care să le contrazică pe cele mărturisite de Biserica din toate timpurile şi din toate locurile. Aşadar, binecuvântarea arhierească sau retragerea ei vizează (sau cel puţin ar trebui să vizeze) tocmai asigurarea că profesorul de religie predă cu adevărat învăţătura Bisericii şi nu o altă învăţătură şi că are o atitudine conformă cu misiunea încredinţată lui.

Odată stabilită normalitatea acestei proceduri instituţionale care este altminteri valabilă în toate instituţiile statului unde, prin firea lucrurilor, există o fişă a postului şi o autoritate împuternicită cu supravegherea respectării atribuţiilor prevăzute în ea, se ridică întrebarea dacă autoritatea arhierească nu se poate manifesta şi abuziv. Răspunsul e la mintea cocoşului. Evident, ca orice autoritate şi autoritatea arhierească se poate manifesta în mod abuziv şi deseori chiar aşa se întâmplă. Măcar de-ar fi singura autoritate din România care s-ar manifesta aşa! Pentru că la Biserică nu te obligă nimeni să mergi, dar la tribunal poţi ajunge prin forţa lucrurilor, iar sănătate şi educaţie private îşi permit doar ăia cu bani. Însă, la fel cum nu poate exista justiţie fără judecători, spital fără autoritate medicală, sau şcoală fără autoritate profesorală, în ciuda faptului că aceste autorităţi se dovedesc deseori a fi corupte şi incompetente, tot aşa, nu poate exista nici Biserică fără ierarhie, în ciuda faptului că aceasta nu se ridică întotdeauna la înălţimea misiunii ei. Pe de altă parte, ştim bine că există o confesiune, fondată pe principiul suveranităţii conştiinţei individuale în materie de judecată religioasă, care a eliminat ierarhia din constituţia ei organizatorică: Protestantismul. Rezultatul a fost anarhia, sub forma multiplicării la infinit a sectelor şi credincioşilor neafiliaţi. Pentru a-l parafraza pe Joseph de Maistre, nu există, la limită, Protestantism, ci numai protestanţi, care fiecare protestează în felul lui: unii (conservatorii) susţin că Dumnezeu îi urăşte pe homosexuali, cu toate că el i-a predestinat (chipurile) să săvârşească păcatul cu pricina, alţii (liberalii) susţin genul de teologie gay pe care vor de fapt să o impună (ca substitut eretic sau ateu al credinţei ortodoxe) conştiinţei noilor generaţii seculariştii noştri. În acest sens, trebuie menţionat că atunci când nu pot să dărâme direct credinţa, seculariştii caută să o submineze din interior prin cultivarea protestantismului liberal (adică înlocuirea credinţei soborniceşti printr-o credinţă făcută după mintea şi patimile fiecărui credincios, sau printr-un decupaj teologic care în mod practic implică eliminarea din corpul de învăţătură creştină a acelor elemente care nu se potrivesc cu ideologia dominantă într-o anumită epocă) sau a condiţiilor de manifestare a acestuia din urmă.

Oricum ar fi, invocarea drepturilor profesorilor de religie de a se sustrage autorităţii ierarhiei implică fie delegarea către autoritatea de stat a dreptului de a defini dogma şi morala ortodoxă, ceea ce, evident, reprezintă un abuz, fie eliberarea profesorului de religie de orice autoritate, ceea ce, evident, reprezintă un fenomen fără precedent la nivelul întregului sistem de învăţământ. În mod concret, în ambele cazuri, li se răpeşte de fapt părinţilor, care îşi doresc pentru copiii lor o educaţie religioasă ortodoxă în şcoală, dreptul de a beneficia de ea. Într-o astfel de situaţie, părintele ortodox şi-ar trimite copilul la ora de religie creştin-ortodoxă, dar acolo acesta nu va învăţa credinţa creştină aşa cum este ea definită de către Biserica Ortodoxă, ci o altă credinţă, definită fie de către stat, fie de către judecata individuală a fiecărui profesor. Într-o astfel de situaţie, unui părinte ortodox nu i-ar mai rămâne decât alternativa de a-şi retrage copilul de la ora de religie, ceea ce ar însemna de fapt şi de drept eliminarea religiei din şcoli, pe care şi-o doresc de fapt seculariştii. Asta dacă nu cumva, între timp, noua religie va deveni obligatorie, sub forma educaţiei întru relativism si permisivitate sexuală, aşa cum se întâmplă de fapt în mai multe state occidentale. Aşadar, pentru o mai bună înţelegere a naturii şi mizelor actualului conflict dintre ierarhia bisericească şi activiştii secularişti, şi a intenţiilor acestora din urmă care, de altfel, nu sunt deloc noi, putem face trimitere la o vorbă a lui Frederic cel Mare cu privire la reprezentanţii iluminismului de secol XVIII, cunoscuţi şi ca les philosophes, consemnată de acelaşi Joseph de Maistre : „De acum înainte, aceşti domni vor guverna Europa în aceeaşi manieră în care papii au supus-o în trecut autorităţii lor”.

Acestea fiind spuse, pentru că, din motive lesne de înţeles şi reflectate altminteri în presă în decursul ultimelor zile, nu mă omor cu încrederea nici atunci când vine vorba de unii reprezentanţi ai ierarhiei BOR, precizez că sunt de acord să se stabilească clar faptul că profesorii de religie nu pot fi daţi afară din sistem, la cererea ierarhilor, decât pentru motivele legitime indicate mai sus (lipsa conformităţii cu învăţătura şi morala creştină), la fel cum sunt de acord cu orice măsuri menite să prevină eventualele abuzuri arhiereşti, nu să le înlocuiască pe acestea cu un abuz sistematic al unui stat încăput pe mâna unei minorităţi ce înţelege democraţia în manieră bolşevică. Pentru că în ultimă instanţă, atitudinea activiştilor secularişti, promotori ai liberalismului cultural, este antidemocratică. Mai mult, la fel cum promotorii liberalismului economic zbiară împotriva „tiraniei majorităţii” atunci când individul este taxat în interes social, promotorii liberalismului cultural zbiară şi ei tot împotriva tiraniei majorităţi, atunci când membrii diferitelor minorităţi se simt lezaţi de manifestarea publică a identităţii culturale a poporului român. Cum „indivizii” sunt foarte sensibili de felul lor, tiranie a majorităţii nu înseamnă, cum ar putea să-şi închipuie unii, deprivarea unor cetăţeni de drepturile civile, politice şi sociale de care are parte majoritatea, ci însăşi existenţa unui sistem public de învăţământ, sau includerea religiei în cadrul acestuia ca disciplină facultativă, predată în conformitate cu concepţiile şi rânduielile fiecărui cult recunoscut de stat. Aşadar, în ambele cazuri, sub pretextul luptei împotriva tiraniei majorităţii se caută impunerea unei tiranii care, la fel ca toate tiraniile din istorie, este o tiranie a minorităţii.

În definitiv, BOR îşi justifică prezenţa ei în sistemul de învăţământ, precum şi finanţarea ei din bani publici, ambele contestate de către activiştii secularişti, prin argumentul democratic, confirmat de procentajul celor care se declară ortodocşi la recensământ. Am putea să mergem şi mai departe, şi să vorbim chiar de acea „democraţie a morţilor”, sau fidelitate faţă de tradiţie a unui şir întreg de generaţii, pe care Burke o opunea deciziei unei generaţii de a rupe cu tradiţia şi de a refonda comunitatea politică pe baze noi. Chiar dacă BOR îşi legitimează statutul ei public nu doar în virtutea sondajelor prezente, ci şi în virtutea acestui argument istoric, este irealist să credem că, în eventualitatea în care BOR ar pierde decisiv bătălia cu prezentul, va mai putea să-şi menţină statutul public doar în virtutea trecutului – dacă ar încerca să o facă, în astfel de condiţii, cu siguranţă nu ar reuşi decât să-şi grăbească ieşirea din istorie (în acelaşi timp, seculariştii nu se jenează de prezenta lor lipsă de relevanţă deoarece sunt ferm convinşi că viitorul e de partea lor). Am să mă limitez aşadar la a discuta justificarea prezenţei publice a BOR pe baza sondajelor curente, conform cărora peste 80% dintre români se declară creştini ortodocşi. În mod evident, trasarea graniţei dintre public şi privat, precum şi definirea noţiunii de interes public care legitimează cheltuirea banului public, trimite în ultimă instanţă la nişte judecăţi de valoare care, tocmai pentru că nu se pot impune ca evidente conştiinţei individuale, generează eterogenitatea axiologică a corpului social. Unii vor să dea bani la stadion, alţii la catedrală, alţii la ambele, iar susţinătorii statului minimal nu vor să dea bani la mai nimic. Diferitele opţiuni se explică fie prin faptul că acelaşi lucru poate fi socotit folositor de unii şi nefolositor sau chiar dăunător de alţii (spre exemplu, dacă pentru unii religia este calea către mântuire şi către desăvârşirea morală de pe urma căreia profită şi societatea în ansamblul ei, pentru alţii religia este „opiu pentru popor” şi generatoare de nevroze freudiene), fie prin faptul că, deşi ambele părţi cad de acord asupra utilităţii unui bun sau serviciu, diferă atunci când vine vorba de natura publică sau privată a utilităţii în cauză (spre exemplu, atât susţinătorii statului minimal cât şi susţinătorii statului social consideră sănătatea un bun, cu deosebirea că unii îl consideră un bun privat, pe care fiecare trebuie să şi-l procure singur după cum poate, în timp ce ceilalţi îl conisderă un bun social, pe care statul trebuie să-l garanteze tuturor). În ultimă instanţă, la nivelul deciziei politice (care poate corespunde sau nu cu adevăratul bine, care rămâne acelaşi indiferent de cum se poziţionează indivizii sau popoarele în raport cu el), utilitatea publică a BOR şi a activităţii ei misionare poate fi stabilită fie în conformitate cu ceea ce crede şi simte majoritatea din ţara asta, fie împotriva a ceea ce crede şi simte majoritatea din ţara asta, adică, de facto, în mod dictatorial. Dacă tupeismele bolşevice pot fi trimise la plimbare, cel puţin pentru moment, cu relativă uşurinţă, mult mai interesantă este problema traducerii, în opţiuni politice concrete, a identităţii declarate în sondaje de marea majoritate a românilor. Într-un fel, oarecum pe linia raţionamentului pe care l-am expus în paragraful precedent, ierarhia BOR îşi justifică la rândul ei solicitările publice în virtutea unui raţionament care nu este formulat niciodată în mod explicit. Anume, se merge pe ideea că apartenenţa la Ortodoxie presupune în mod implicit ascultarea faţă de ierarhie, drept pentru care, atunci când solicită bani de la stat pentru catedrală, PF Daniel ar avea în spate voinţa cvasimajorităţii românilor. Dincolo de faptul că extinderea autorităţii episcopale (altminteri circumscrisă de tradiţia Bisericii) de la sfera dogmatică şi morală la opţiunile concrete ale cetăţenilor cu privire la organizarea învăţământului public şi cheltuirea banului public, reprezintă, după părerea mea, o încălcarea a liniei care separă cele ale lui Dumnezeu de cele ale Cezarului, în mod concret, nu ştim cum se traduce de fapt apartenenţa formal-declarativă la Ortodoxie a românilor în opţiuni politice concrete. Nu ştim câţi dintre românii care se declară ortodocşi sunt şi de acord cu finanţarea Bisericii de către stat, cu predarea religiei în şcoli, cu construirea din bani publici a Catedralei Mântuirii Neamului, etc. Or, impresia mea este că nici activiştii secularişti şi nici ierarhia BOR nu vor de fapt să afle ce gândesc românii, în mod concret, despre problemele menţionate mai sus. După părerea mea, în urma unei consultări cetăţeneşti pe astfel de teme, dacă lipsa de reprezentativitate a primilor ar fi probabil confirmată în mod cât se poate de clar, mă tem că şi triumfalismul BOR ar avea de suferit destul de mult în urma unui astfel de test. În orice caz, pentru a rezolva, ca şi comunitate politică, în mod decent problema finanţării Bisericii de către stat şi a învăţământului religios, avem nevoie nu doar de respectarea procedurilor democratice (adică de respectul reciproc al diferitelor grupuri din societatea civilă) ci şi de democraţie participativă. În absenţa acesteia din urmă, capitalul BOR, în virtutea căruia ierarhia negociază, peste capul poporului, cu o clasă politică validată de maxim 40% din electorat (în general, în funcţie de criterii care n-au nimic în comun cu orientarea ideologică), rămâne, în mare parte, un capital speculativ.

Note

Alţi protestanţi au din multe puncte de vedere o viziune rezonabilă, însă rămâne problema de fond, anume înlocuirea judecăţii soborniceşti cu judecata individuală.

George Orwell spunea că deşi cunoaşte multe forme de dictatură exercitate de o minoritate, „dictatura proletariatului” n-a văzut-o nicăieri niciodată. În cel mai bun caz, există dictatură asupra proletariatului exercitată în numele proletariatului. Dar nu dictatură a proletariatului.

Autor: Alexandru Racu
Sursa: Calea de mijloc