Cartea lui Thomas Piketty, „Capital in the Twenty-First Century” a ajuns un hit: mass media progresistă o aplaudă, analiștii o discută pe forumuri și în conferințe, unii considerând-o chiar cea mai importantă carte a secolului XXI. O carte pe care politicienii socialiști de pretutindeni o așteptau de multă vreme. Pare să fi sosit în sfârșit momentul mult așteptat de unul din profesorii mei din facultate, acela în care un nou Keynes a apărut și ne va trece de mânuță strada problemelor economice.
Cu riscul de a îndepărta din start pe unii dintre cei care s-au apucat să citească acest articol, voi puncta concluzia: cartea lui Piketty este un exercițiu vulgar, a cărui calitate academică este invers proporțională cu celebritatea pe care a dobândit-o pe Amazon, care însă poate marca o etapă serioasă în elaborarea fundamentelor intelectuale pentru politicile confiscatorii care vor urma. Lucrarea a fost efectiv demolată de economiști relevanți de cele mai diverse orientări ideologice; de la socialiștii Bradford DeLong (Berkeley) și James Galbraith (fiul și mai celebrului John Kenneth Galbraith cu ale cărui lucrări studenți erau intoxicați studenții în anii ‘90) la moderații N. G. Mankiw (Harvard), Alan Meltzer, Tyler Cowen (George Mason) și până la exponenții Școlii Austriece – Peter Klein (University of Missouri).
Ce spune Piketty?
Piketty spune că asistăm de decenii la un proces de polarizare socială: bogații obțin venituri din ce în ce mai mari, săracii nu țin pasul. De fapt, această inegalitate în creștere este produsul firesc al capitalismului, fiind caracteristică secolului al XIX-lea și începutului de secol XX (adică perioadei de înflorire a capitalismului). Doar cele două războaie mondiale și politicile socialiste confiscatorii puse în aplicare în timpul și după încheierea lor au stabilizat situația. Ulterior, când măsurile redistribuționiste au fost anulate, polarizarea socială și-a reluat trendul ascendent.
De unde vine această evoluție asimetrică a veniturilor în societate? Din remunerarea diferită a factorilor de producție. Muncitorul trăiește din salariu; capitalistul trăiește din randamentul capitalului. Cei care acumulează capital ajung să își sporească avuția, conform zicalei “Dacă ești sărac, trebuie să muncești pentru bani; dacă ești bogat, atunci banii muncesc pentru tine.”
Cum randamentul capitalului depășește rata creșterii economice, adică a veniturilor (r > g), rezultă că salariile vor crește mereu mai încet decât câștigul posesorilor de capital, iar distribuția avuției în societate va fi din ce în ce mai inegală pe timp ce trece.
Soluția? Întoarcerea la un regim de impozitare puternic progresivă, care să asigure o repartiție mai echitabilă a veniturilor.
Câteva probleme preliminarii
Empiric vorbind, cele două idei principale ale lui Piketty sunt lipsite de fundament, în ciuda noianului de grafice și date prezentate.
În primul rând, inegalitatea de venituri s-a situat pe un trend descendent în lumea dezvoltată după Primul Război Mondial până în 1980. Ponderea sumelor câștigate de cei mai bogați 1% dintre indivizi în veniturile totale a scăzut după 1920 în Europa de Vest și America de Nord, dar contextul instituțional în care s-a produs acest fenoment a variat semnificativ: unele țări (Franța, Marea Britanie) au afectate de război, altele nu; unele state au implementat ample scheme redistribuționiste (Suedia), altele nu. În opinia mea, suntem departe de a putea spune la modul indubitabil că aceasta reducere a polarizării sociale s-a datorat politicilor tip Robin Hood – indiferent de forma pe care au luat-o acestea.
În al doilea rând, ideea lui Piketty că „randamentul capitalului” se situează la un nivel secular de 4,5% (cu excepția situațiilor în care intervine Robin Hood și schimbă povestea) este pur și simplu absurdă. Dacă această cifră ar fi adevărată, atunci ar fi trebuit ca astăzi să fim de un triliard de ori mai bogați decât suntem de fapt. Un simplu calcul matematic arată că un ritm de acumulare de 4,5% pe an de la începutul Creștinătății, perpetuat măcar pe 1800 dacă nu pe 2000 de ani, ar fi dus avuția lumii la un nivel aproape imposibil de conceput. În realitate nu așa stau lucrurile și capitalul nu pare să se fi „reprodus” prea bine înainte de Revoluția Industrială: creșterea avuției societății este un fenomen modern, rezultat al instituțiilor proiectate de liberalismul economic.
De la ipoteze la concluzii, lui Piketty îi lipsește o teorie
În ciuda mediatizării lucrării sale, puțini analiști au observat că Piketty vorbește despre capital fără să aibă o teorie a capitalului. În plus, nu are o teorie a profitului și pe cale de consecință nici una a salariilor! Dar să le luăm pe rând, pentru a nu ne încurca între atâtea lacune.
1. Nu este foarte clar la ce se referă Piketty atunci când vorbește despre capital și în mod cert nu prezintă o teorie despre formarea și rolul capitalului. Autorul comite eroarea de a confunda capitalul cu orice activ tranzacționabil, inclusiv cu activele imobiliare sau financiare. În realitate capitalul nu este o sumă de bani. El se exprimă monetar, ce-i drept, dar nu poate fi confundat cu banii.
Capitalul reprezintă totalitatea bunurilor și echipamentelor care au fost confecționate pentru a servi în procesele de producție. Capitalul este dobândit prin economisire și apoi prin investirea judicioasă a resurselor economisite. La baza formării capitalului stă un sacrificiu: cei care economisesc renunță la satisfacerea unor nevoi imediate în schimbul realizării unor scopuri în viitor. Acest sacrificiu este determinat de preferința de timp – o caracteristică fundamentală a acțiunii umane. Cu toții ne dorim să ne satisfacem cât mai multe dorințe cât mai repede, însă este evident cu unele dintre ele nu pot fi atinse decât în timp – împlicit prin renunțarea la consumul prezent. Preferința de timp, adică importanța relativă pe care un individ o acordă prezentului în defavoarea viitorului se exprimă printr-un concept economic fundamental: dobânda. Cu cât indivizii sunt mai dispuși să sacrifice consumul de bunuri prezente, cu atât rata dobânzii este mai mică, cu atât ei economisesc mai mult, cu atât acumularea de capital este mai intensă. Invers, cu cât oamenii vor „să trăiască clipa” (au o preferință de timp ridicată), cu atât rata dobânzii este mai ridicată, economisirea mai scăzută și acumularea de capital întârzie.
Nu doar că acumularea de capital duce a creștere economică; acumularea de capital este practic singura sursă a creșterii economice. Lăsând la o parte situații cu totul particulare și oricum discutabile, precum posesia unor însemnate resurse naturale sau descoperiri tehnologice extraordinare pentru implementarea cărora este nevoie de puțin capital, o națiune nu își poate crește producția decât prin acumulare de capital. Ba mai mult, un oarecare nivel al economisirii/investirii este necesar măcar pentru a prezerva nivelul capitalului deja acumulat, care altminteri se uzează și trebuie eventual înlocuit. Creșterea viitoare a producției este posibilă, deci, doar printr-o continuă acumulare de capital.
La rândul lor, investițiile de capital sunt efectuate cu gândul creșterii producției; nimeni nu investește cu scopul să producă mai puțin! Nimeni nu este prost să economisească, să investească, să aloce capital într-o afacere dacă aceasta nu este productivă, adică (așa cum spune logica și limba română) dacă ea nu duce la creșterea producției – a cantității de mărfuri livrate pe piață și, implicit, la creșterea standardului de viață. Deci un randament pozitiv al capitalului (r conform lui Piketty) este compatibil doar cu creșterea producției agregate (g>0). Acumularea de capital și creșterea intensității capitaliste a proceselor de producție se face pentru un singur motiv: creșterea producției. Adică a veniturilor. Adică a salariilor reale. În loc să sublinieze acest fapt Piketty pare preocupat de capra vecinului (r>g), de faptul că salariile cresc mai încet decât câștigurile capitaliștilor. Dar de ce ar trebui să ne simțim ofensați de avuția acumulată de vecin în loc să ne uităm la salariul pe care îl câștigăm? De ce ar trebui „să-l eutanasiem pe rentier”? De ce ne transformăm în ingineri sociali și să să îmbrățisăm această filozofie otrăvită a jindului, a ciudei și a invidiei, care nu poate duce decât la frustrări și conflicte?
2. A doua lacună teoretică majoră a lui Piketty este atribuirea unui randament capitalului și numirea acestui randament profit. Aici autorul, scufundat în presupozițiile sale marxiste, sare nu doar peste învățămintele economiștilor clasici dar și peste întreaga literatură modernă dedicată activității antreprenoriale și rolului profitului – de exemplu, omite contribuția lui Israel Kirzner.
Profitul nu e randamentul (recompensa) capitalului, ci rezultatul incert al asumării incertitudinii. După cum explică magistral Ludwig von Mises în lucrarea sa „Profituri și pierderi”,
Dar nu capitalul utilizat este cel care crează profituri sau pierderi. Capitalul nu “produce profit”, cum credea Marx. Bunurile de capital ca atare sunt obiecte inerte şi nu produc singure nimic. Dacă sunt întrebuinţate în conformitate cu o idee bună, va rezulta un profit. Dacă sunt întrebuinţate în conformitate cu o idee greşită nu rezultă nimic, sau rezultă pierderi. Decizia antreprenorială este cea care crează profituri sau pierderi. Originea ultimă a profiturilor se află în actul mental, în mintea antreprenorului. Profitul este un profit al minţii, al succesului în anticiparea configuraţiilor viitoare ale pieţei. Apariţia profitului este un fenomen spiritual şi intelectual.
De parcă ar fi aterizat ieri în știința economică Piketty crede că profitul vine cumva automat, așa, de la sine. De fapt, nici nu putem vorbi stricy despre profit ca rezultat al activității antreprenoriale, ci despre profit și pierdere. Spune Mises,
Activitatea antreprenorului constă în luarea deciziilor. El determină în ce scopuri vor fi utilizaţi factorii de producţie. Acesta este elementul care le scapă de regulă celor neavizaţi. Ei confundă activităţile antreprenoriale cu gestionarea afacerilor tehnologice şi administrative ale unităţilor de producţie. În ochii lor, nu acţionarii, promotorii şi speculatorii sunt adevăraţii antreprenori, ci funcţionarii angajaţi. Cei dintîi n-ar fi decît nişte paraziţi indolenţi, care încasează dividendele.
Există o regulă consacrată, foarte simplă, pentru a-i deosebi pe antreprenori de non-antreprenori. Antreprenorii sunt cei care suportă incidenţa pierderilor pe capitalul utilizat. Economiştii amatori ar putea confunda profiturile cu alte genuri de încasări. Dar este cu neputinţă să nu recunoaştem pierderile pe capitalul investit.
Piketty spune că randamentul capitalului se situează, istoric vorbind, pe la 4,5%. Este mai corect să spunem că acest nivel reflectă rata dobânzii, adică preferința de timp a oamenilor, în nici un caz rata profitului. Capitalistul, adică cel care economisește și investește o parte din resursele de care dispune, face acest lucru deoarece speră să își sporească producția (veniturile) viitoare. Nimeni nu economisește doar ca să recupereze mâine sau peste un an fix aceleași resurse, ci pentru a obține mai mult. „Randamentul capitalului” de care vorbește Piketty este mai degrabă premiul pus de oameni pe prezent în dauna viitorului. Dacă cifrele sale sunt corecte, atunci am putea spune că nimeni nu economisește și nu acumulează capital dacă nu este îndreptățit să primească 4,5% anual.
Evident, dacă judecăm problema în acești termeni ne dăm seama că așa-zisul „randament al capitalului” nu poate fi manipulat prin impozite. Deoarece rata reală a dobânzii ține de preferința de timp a societății, de orientarea către prezent a oamenilor, atunci în nici un caz o măsură confiscatorie nu poate reduce această preferință. De fapt, creșterea fiscalității sau inflația vor produce efecte exact contrare: în loc să-i stimuleze pe oameni să devină mai cumpătați, să economisească și să gândească pe termen lung, confiscările de avuție vor stimula mentalitatea „După noi, potopul” și vor încuraja consumul – inclusiv consumul de capital. Oamenii vor deveni mai puțin interesați de viitor și mai preocupați de cum să supraviețuiească astăzi. Da, oamenii vor lăsa mai puține moșteniri și poate comuniștii vor jubila, dar acest lucru este doar un aspect al faptului că oamenii vor economisi mai puțin ÎN GENERAL și că baza de capital a societății ÎN ANSAMBLU se va duce de râpă.
3. Acum, în absența unei teorii adecvate despre capital și profit, Piketty nu are cum să înțeleagă prea bine nici salariile. Socialiștii cred că salariul este partea din producție care revine forței de muncă și că, mai mult, acesteia i s-ar cuveni poate întreaga producție. Total fals. Salariile sunt plătite de capitaliști, din capitalul de care dispun. Să luăm un exemplu simplu: dacă eu mâine mă hotărăsc să intru în afaceri imobiliare și să construiesc apartamente, atunci forța de muncă pe care o voi angaja (zidari, fierar-betoniști, electricieni, tâmplari ș.a.m.d.) va trebui să fie plătită din bugetul pe care l-am prevăzut în acest sens. Adică din fondurile mele sau din banii pe care alții i-au economist și mi i-au împrumutat. Nici un zidar nu o să aștepte să se termine de construit blocul, să fie vândute apartamentele și încasat integral prețul corespunzător pentru ca el să își primească salariul! Din contră, eu trebuie să plătesc muncitorii lună de lună din propriul capital, urmând ca eventual – dacă anticiparea mea a fost corectă și calculul antreprenorial în întregime just – să îmi recuperez capitalul investit și să obțin un profit abia în anii care urmează. Așadar, salariile sunt plătite din capital, nu din producție! Nu degeaba marele economist de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Eugen von Bohm-Bawerk, se referea la capital folosind expresia „fond de subzistență”; capitalul este tocmai acest lucru: un fond de resurse economisite și investite, care trebuie să asigure traiul celor implicați în producție înainte ca roadele acestui proces (care cere timp pentru a se termina) să fie valorificate.
4. Lucrarea lui Piketty a fost aplaudată și pentru că ar ieși din tiparul tehnicist al cărților de economie standard, dovedind talentul de sociolog al autorului. În realitate, în ciuda abilităților sociologice cu care îl creditează diverși comentatori, prin gravele sale omisiuni Piketty reușește ca în loc de o analiză pertinentă să livreze un veritabil instrument de manipulare pentru decidenții politici. În analiza mecanicistă a lui Piketty individul este precum un pion de șah pe care el, dictatorul luminat, îl poate așeza oriunde vrea pe tablă. Ai vreo problemă, Dorele? Pac! – un impozit și am rezolvat. De parcă proprietarii capitalului sunt proști să stea să fie mulși de guvern conform rețetei tehnocratului favorit. Este clar că într-o lume a mobilității capitalului, acesta va emigra în jurisdicțiile în care este tratat cu îngăduință. Planul lui Piketty nu poate fi pus în aplicare decât într-un stat mondial centralizat. Apoi, impozitarea capitalului este de natură se descurajeze acumularea de capital și, în consecință, rata de creștere economică. Nu putem decât să sperăm că proletarul căruia salariul real îi va crește mai încet sau chiar va stagna se va încălzi cu ideea că bogătașii vor pierde încă și mai mult și că, în consecință, nu se va duce să-i dea cu cartea în cap lui Piketty.
5. Dar problema sociologică cea mai mare este că Piketty nu operează cu o teorie a statului și desconsideră principiile „economiei politice”, fie ele clasice sau moderne. La aproape 30 de ani de la decernarea premiului Nobel lui James Buchanan pentru analiza deciziilor politice și în ciuda unui număr impresionant de gânditori care au disecat funcționarea statului, de la Mancur Olson la Murray Rothbard, Piketty vorbește despre politici publice fără să-l intereseze modul în care acestea sunt de fapt formulate. În același timp mă întreb dacă Piketty conștientizează statutul de vedetă și de guru al politicii publice pe care publicarea unei asemenea cărți i-l asigură. Tocmai de aceea, naivitatea cu care cere statului să-și ducă la îndeplinire un proiect utopic de inginerie socială mă face să cred că demersul său este inițiat fie din postura de idiot util, fie (așa cum ziceam) dintr-un interes complice de a oferi guvernelor un excelent instrument de manipulare a opiniei publice.
Totuși, de unde atâta inegalitate?
Să ne întoarcem la ipotezele lui Piketty, la evidențierea statistică a polarizării sociale. Acest fapt este indubitabil; munca pe care Piketty, Emanuel Saez și alți economiști au depus-o pentru colectarea atâtor informații empirice este, fără îndoială, de apreciat. Inegalitatea nu mai trebuie dovedită, ci doar explicată.
În acest sens mă număr printre susținătorii teoriei care spune că tocmai statul, prin instituțiile sale redistribuționiste, a acutizat diferența dintre săraci și bogați. Fără a intra în prea multe detalii, ideea de bază este aceea că politica redistribuționistă operată prin mijloace monetare (adică prin tiparnița de bani) este cauza decalajuluidintre avuția în creștere a unui număr mic de inițiați – de fapt, clientela politică – și cea a majorității publicului.
Politica de expansiune neîncetată a creditului, pusă în aplicare după ce statele au confiscat aurul cetățenilor și i-au obligat pe aceștia să folosească drept bani simple hârtii pictate, a condus la creșterea prețurilor activelor imobiliare și a celor financiare, la creșterea profiturilor sistemului financiar – care, apropos, reprezintă jumătate din toate profiturile înregistrate în SUA! – și, în consecință, la erodarea nivelului de trai al cetățeanului simplu.
Cui folosește Piketty?
Cartea lui Piketty pică la țanc. Statele dezvoltate sunt înglodate în datorii imposibil de plătit. Politicienii socialiști au promis pensii și au instituit sisteme absurde de pensii, complet nesustenabile. Au promis privilegii și favoruri, dar nota de plată pentru dezmățul populist este uriașă. Au cultivat o clientelă politică formată din bancheri și industriași „prea mari ca să dea faliment”și care au căpușat avuția publică la o scară nemaiîntâlnită. Cineva trebuie să plătească. Ghiciți cine?
Eu cred că cetățenii de rând, proletarul laolaltă cu capitalistul autentic, vor fi chemați să plătească noi biruri. Fiindcă așa funcționează sistemul „democratic” modern, către întreținerea unui regim semi-feudal de către o gloată de votanți servili și docili.
Guvernele au evidentă nevoie de arme propagandistice. Este Piketty un nou Keynes? Nu chiar, Keynes era mai deștept, mai „hoț” cum se spune în popor. El a susținut “eutanasia rentierului” după ce pierduse la bursă în Marea Depresiune o avere importantă. Keynes era un depravat și un om interesat. Spre deosebire de Keynes și de apologeții moderni ai acestuia, precum Paul Krugman, Piketty pare un tip sincer.Dezarmant de sincer. Lui chiar îi stă bine în postura de socialist.
Autor: Bogdan Glavan
Sursa: Anacronic.ro
Adauga comentariu