Politică

“Căderea în timp” a “ţării mele”

iorga„Nu este deloc comod să te fi născut într-o ţară de a doua mînă” unde nu există decît „două categorii de oameni: cei sărmani, din care era (şi continuă să fie – n.m.) alcătuită mai toată ţara, şi cîţiva şarlatani, cîţiva paraziţi care exploatau (şi continuă să exploateze- n.m.) mizeria celor dintîi”.

O ţară unde moartea se trăieşte cu anticipare prin ratare latentă şi dureroasă; prin inexistenţa perspectivelor de la noul născut în „maternitatea groazei” la pensionarul lăsat să se stingă într-o singurătate cumplită. Şi toate acestea în ritmul sinistrelor arpegii manelisto-hindustaneze.

Într-o astfel de ţară unde „luciditatea devine tragedie”, se înscrie „destinul tragic al scriitorilor români cînd, începînd cu deceniul al 8-lea al secolului al XIX-lea, mulţi reprezentanţi ai generaţiei, Bolintineanu, Boliac, Eliade, Alexandrescu pier în mizerie, sub ochii indiferenţi ai autorităţilor”(Ileana Manole). În primul deceniu al secolului XXI, aflăm despre „confraţii mari sau mici” că „o duc foarte greu”(Geo Dumitrescu). Este de ştiut că numai „în marile culturi individul se salvează. Mai mult, el este salvat întotdeauna. Numai culturile mici te pierd”(Emil Cioran).

În anii interbelici, „generaţia furioasă”, a descoperit că „nu ştim ce este România, dar ştim perfect ce nu este”. Dar iată ce spunea Ulysse de Marsillac (Bucureştiul în veacul al XIX-lea) către 1870, cititorilor săi francezi: „Dar parcă vă aud spunîndu-mi: «Ce este în realitate România?» Iată un nume care nu figurează în nici un dicţionar, pe nici o hartă geografică şi pe care limbajul diplomatic nu şi l-a însuşit încă”. Dar oare l-a însuşit? Suntem obişnuiţi cu tandemul «Budapesta-Bucureşti» – nu ar trebui să fie supărare căci la cum arată Budapesta, nici nu se putea mai bine; problema este să nu devenim un echivalent cu Karachi sau New Delhi. Departe nu prea am fi deoarece elevii belgieni au convingerea că Bucureştiul este „invadat de turme de porci pe străzi” (Evenimentul Zilei, 3634, p.11). Suferim în materie de geografie simbolică. Geografia fizică ne plasează, desigur, pe continentul numit Europa, însă latura simbolică a geografiei care compune şi defineşte umanul ne plasează în afara ei. Geografia europeană încurgitează cu greu reperele elementare care ne reprezintă. „România e geografie, nu e istorie. Înţelege cineva acest tragic?” (Emil Cioran).

Latura umană, calitatea şi nu numărul ei, decide integrarea prin acceptare universal valabilă. Eforturi au existat şi generaţii întregi s-au pus în slujba lor ca din ceva nedefinit nici pe hartă la 1870 să apară treptat o ţară nouă, o Europă insulară în mijlocul unui ocean turco-slav. Astfel în timp ce Ulysse de Marsillac ducea muncă de convingere cu concetăţenii săi privind „ce este în realitate România”, Regele Carol I purta greul „într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită, sau cel puţin de rapidă plictiseală”. El a reuşit să aducă „o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastîmpăr, el a dus răbdarea care ştie să pregătească şi astîmpărul care ştie să-şi menţină seninătatea (…), într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental în vremea tocmai cînd acea ţară se străduia să se avînte în marea vîltoare a civilizaţiunii occidentale (…), într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai” (I.G. Duca).

Chiar şi în mult visata perioadă interbelică, „mulţi români mărturiseau zilnic că România este ultima ţară din lume”, discutau „la nesfîrşit de soarta unei ţări fără de soartă” şi „sortiţi eşecului”, „trăiau în Nebunie”. Se simţeau “dispreţuiţi sau ignoraţi de întreaga lume” şi de aceea „voiam să facem să se vorbească despre noi” şi altceva sau mai mult „decît o ficţiune”.

Situaţia ar putea fi salvată din nepăsarea şi ignoranţa greţoasă a oficialităţilor, de către popor sau cum ne simţim bine să spunem uneori, naţiunea română. Dar cum „un popor devine naţiune numai cînd ia un contur original şi îşi impune valorile lui particulare ca valabile universal” ne întrebăm care sunt particularităţile care ne mai definesc ca naţiune? Numărul de locuitori? Modul de viaţă, nivelul de cultură, igiena, preocupările culturale sau subculturale? Emil Cioran, şi nu a fost singurul, a afirmat că „n-am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul. De cînd există România nici un intelectual n-a murit pe o idee, nici unul nu s-a substituit vreunei idei”. Sau cum a afirmat mai simplu Constantin Beldie: „N-ai înţeles pînă acum din cît ai trăit că rumânului nu-i trebuieşte editură şi cultură, fiindcă n-are ce face cu ele? Lui îi trebuie băutură, mîncare şi trai bun!” Şi aceasta era o realitate a anilor ’30 cînd, de pildă, editura «Cartea Românească» era una de referinţă pe cînd astăzi este falimentară dacă nu dispărută. Pe cînd cartea şi cultura este înlocuită de vorbărie, „frenezia imitaţiei a dat ţării un ritm pe care în zadar îl vom căuta în «fondul» ei de o mie de ani. În setea ei de a imita, ţara şi-a simţit instinctiv golurile… am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizaţii, de la haina de fiecare zi pînă la speculaţii metafizice. (…)Fără forme, adică fără Europa (minus substanţa ei), toată România n-ar fi decît o sumă de presimţiri de cultură” (Emil Cioran). Astăzi, suma acestor presimţiri se simte de-a dreptul: manele, pagode, baroni, „omul care este” majoritar şi coabitarea valaho-hindustaneză nu şi-a aruncat ultima strigare peste ruinele unei lumi prăbuşite. Cei puţini rămaşi cu speranţe iluzorii legate de o speranţă, indiferent de vîrstă, etnie sau confesiune, continuă subterfugiul interbelic, acela de a ne „improviza destinul” căci destinul nostru este previzibil: „Vom recadela nivelul ţării noastre”. (I.D. Sîrbu).

Autor: Adrian Majuru

Sursa: Cotidianul

Foto: Nicolae Iorga intre alegatori, 1931, Istorie Romaneasca in Fotografii

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • Romania se descopera celor care nu sunt ca sa faca de rusine pe cei care sunt sau care se pretind a fi niste oameni de cultura si formatori de opinie, si care socotesc ca ceea ce zic ei ar trebui sapat in piatra.

    Eu, cel care nu sunt, va spun un singur lucru despre Romania. In samanta noastra vor fi binecuvantate toate neamurile.
    Si sa va mai spun ceva, in aceasta consta viata vesnica, sa cunoastem Romania si pe fii ei pe care i-a dat pe parcursul istoriei, si mai ales pe cel care il va da in viitor.

  • Acest colaj de aprecieri negative nu poate sa fie amprenta unui neam care este cel mai vechi din Europa. Suntem la o rascruce asa cum de multe ori de-a lungul istoriei am fost si intodeauna un spirit al neamului s-a ridicat si a readus pe fagasul normal acest neam. Sunt sigur ca vom reusii sa depasim aceste vremuri aspre pentru romanii de rand.

Abonează-te la newsletter