Pe zi ce trece, tot mai mult mă confrunt cu sentimentul că lumea a îmbătrânit. Lumea, în ansamblul ei, îmi pare că şi-a pierdut elasticitatea, voioşia, bucuria de-a trăi, iar asta nu cred să aibă vreo legătură cu faptul că am intrat în mileniul trei. Deşi parcă în ultimii cincisprezece ani lucrurile s-au înrăutăţit simţitor.
Îmi amintesc că, pe la anul 2000, când mă întorceam din străinătate, mă izbea spiritul viu al românilor, o anumită veselie, o deschidere pe care o întâlneai în privirile celor ce treceau pe lângă tine pe stradă, care nu mai era deloc lesne de regăsit în Occident. Desigur, acolo civilizaţia i-a învăţat pe oameni să zâmbească încontinuu, poate ca să creadă mai ușor astfel că lucrurile merg, totuși, bine. De fapt, dincolo de zidurile zâmbetelor cu care te întâmpinau, puteai ghici (dacă stăteai puţin mai mult printre ei) că ar da oricând acel zâmbet pe o bucurie adevărată – însă un asemenea schimb nu are cum să fie la îndemâna tuturor.
Acum am ajuns şi noi cam tot pe-acolo, deşi la noi „lecţia zâmbitului” nu prea ţine, şi uneori mă gândesc că acesta este încă un semn de minimă sănătate spirituală. Dar de îmbătrânit a îmbătrânit foarte mult şi lumea românească. E vorba de o bătrâneţe tristă, lipsită de orice orizont, de o întristare profundă care a pus stăpânire pe oameni ca o boală epidemică, ce nu se uită la vârstă sau la bogăţia omului. Dimpotrivă, la copii şi adolescenţi sindromul parcă este şi mai prezent. Între accesele de râs isteric, induse artificial de cine-ştie-ce distracţie, se poate citi uşor o anumită nelinişte care a intrat în omul zilelor noastre din primii săi ani de viaţă. Parcă ar dori ceva ce nu are încă, esenţial, şi intuieşte că acel ceva nu poate fi dobândit niciodată pe calea pe care a pornit. Sau, dimpotrivă, poate că lipsa unui ideal mai înalt îl face să nu-și mai dorească nimic, să se simtă lipsit de orizont şi de sens? Ori, cine știe, poate că totul se datorează egoismului în spatele căruia s-a baricadat, fără să înţeleagă că astfel se lipsește de bucuria întâlnirii cu celălalt, într-o lume care sublimează pe orice „a fi” într-un „a avea”…
Oricare ar fi însă cauzele, sentimentul general pe care ni-l lasă lumea de astăzi este acela că oamenii acumulează înlăuntrul lor o anumită tristeţe, o încremenire ce-i înrudeşte mai mult cu nemişcarea morţii decât cu viaţa. Să fie violenţa şi distracţia doar simptome, tresăriri spasmodice ale unei lumi ce-şi presimte sfârşitul datorat dependenţei de un stil de viaţă bolnav la care a fost atrasă?
Am cunoscut mulţi bătrâni frumoşi în satele româneşti de la începutul anilor ʼ90. Deşi poate că nu-i mai despărţeau decât câţiva ani de sfârşitul vieţii, îţi lăsau impresia că sunt veşnici şi încă tineri totodată. Se bucurau de întâlnirea cu noi ca şi cum l-ar fi văzut pe Însuşi Dumnezeu, şi-ţi transmiteau cu uşurință senzaţia că acel minut nu ar mai trebui să se termine niciodată. Erau tot timpul luminoşi la chip, deşi viaţa nu le fusese deloc uşoară. Aveau însă pe faţă ceva care-ţi dădea nu numai senzaţia că nu sunt chiar atât de bătrâni, ci şi că aşa vor rămâne totdeauna, chiar şi în veşnicie. Aveau multă pace.
Alipirea minţii de suprafaţa văzută a lucrurilor
Da, poate că aceasta este explicaţia. Lumea parcă şi-a pierdut pacea. Deşi stau ceasuri întregi nemişcaţi în faţa ecranelor de tot felul încă din primii ani de viaţă, copiii şi adolescenţii sunt mai irascibili şi mai neliniştiţi în zilele noastre decât oricând altcândva în istorie – asta poate şi ca o frustrare a faptului că alţii trăiesc în locul lor pe micul ecran.
Adulţii, de asemenea, aleargă sau sunt alergaţi, se împrăştie într-o mulţime de lucruri şi griji sau sunt mânați de tot felul de patimi în capcana cărora i-a atras cultura de consum. Nici nu-şi dau seama cum trece timpul, cum îmbătrânesc. Parcă nu mai este răgaz de un zâmbet neforţat, de a asculta cum cresc copacii, de a simţi timpul care poate să se şi oprească pentru a avea ceva mai multă răbdare cu noi…
Asistăm astfel la o deraiere fără precedent a umanităţii de la sensurile ei, de la modurile ei fundamentale de a fi. Copiii nu mai ştiu să se joace, adolescenţii să zâmbească, să spună ceva frumos sau să scrie o poezie – de candoare nici nu mai vorbim! –, adulţii nu mai găsesc timpul să-şi asculte sau să-şi îmbrăţişeze copiii, sau să-şi spună o vorbă bună unii altora, iar bătrânii, uitaţi în faţa televizoarelor, parcă nu mai ştiu să vorbească şi să simtă altceva decât ceea ce văd acolo.
Copiii şi adolescenţii, adulţii sau bătrânii se aseamănă din ce în ce mai mult între ei, și asta pentru că toţi suferă de aceeaşi patologie a alipirii minţii de suprafaţa văzută a lucrurilor, de materia nesimţitoare, de formele fără fond ale lumii virtuale, simulacru aproape perfect al realităţii, dincolo de care însă nu se mai află nimic.
De fapt, impresia mea este că toată tristeţea ce cuprinde lumea noastră românească, ce-i aruncă anual pe mii de tineri în braţele sinuciderii, este întoarcerea feţei noastre de la Dumnezeu către lume. Dar nici măcar către lumea pe care El a zidit-o, ci mai mult la reprezentările alterate ale acesteia, la formele seducătoare ale lucrurilor care imprimă fantasmatic dorinţa de a le poseda.
Am pierdut prospeţimea chipului personal, pentru că, în loc să comunicăm cu Cel care ne-a dat viaţă, ne îmbătăm simţurile din consumul celor îngroşate, pline de mustul plăcerilor pe care le incită şi promite că le satisface totodată. Şi nu ne referim aici la cei care-şi mărturisesc sau nu credinţa, la cei care au fost sau nu botezaţi, la cei care merg sau nu merg la biserică. Ci mai curând la faptul că timpul în care ne împărtăşim cu bucuria contemplării creaţiei lui Dumnezeu, a întregii Sale zidiri, a naturii şi a omului, s-a împuţinat înfricoşător de mult. Prizonieri ai ecranelor, ai tot felul de device-uri și ai grijilor de toată vremea, un duh de nelinişte a pus stăpânire pe întreaga lume, duh ce nu ne mai lasă să comunicăm prin toată viaţa noastră cu Cel care este Însăşi Viaţa.
Astfel ne gândim că se explică tristeţea oamenilor, care, fără să-şi dea seama de ce, suferă pentru că au rămas orfani. Au rămas fără acea Mână protectoare care îţi dă sentimentul de linişte şi siguranţă, sentimentul că totul este în ordine, sub control, că nu ţi se mai poate întâmpla nimic rău atâta timp cât El este cu tine. Paradoxal, copiii străzii, cei care locuiesc în canale, sunt simbolul cel mai potrivit al situaţiei în care se află omenirea astăzi. Lumea virtuală nu poate fi o casă, în nici un caz casă pentru sufletele noastre, ci mai curând un imens canal, în care, dacă se stinge lumina, ai senzaţia că ai fost înghiţit de nimic. Iar băncile, corporaţiile, specialiştii şi chiar doctorii nu pot fi ceva în care să te poţi încrede până la capăt, indiferent câte asigurări de sănătate şi de viaţă ai avea. Şi chiar dacă ne lăsăm înşelaţi să credem că lucrurile sunt „în ordine”, oricât ne-am minţi, undeva în adânc, cât de secularizat ar fi omul, simte că nu se poate încrede în aceste instanţe străine sufletului său şi astfel devine neliniştit şi, lăuntric, foarte trist. Nu are soluţie, nu vede nici o ieşire. Acesta trebuie să fie diagnosticul cel mai probabil al omului modern.
Pacea şi bucuria creştinilor primelor veacuri
În acest context, ce altceva vă putem dori, acum, la început de an, decât să reînvăţăm să ne bucurăm de viaţă, de viaţa petrecută cât mai mult între oameni, în contact cu natura, să ne bucurăm de întâmplările simple ale vieţii noastre, să ne bucurăm de zâmbetul unui copil, de fiecare răsărit de soare, de un înţeles mai înalt, de orice am primit ca dar prin venirea noastră în această lume. Căci, prin toate acestea, nu facem altceva decât să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să rămânem împreună cu El şi să-I oferim un loc de cinste în cămara cea mai de taină a inimii noastre.
Atunci, chiar dacă peste lume ar veni războaie şi mari tulburări (cum, de altfel, se și anunţă), vom rămâne liniştiţi în pacea şi bucuria pe care creştinii primelor veacuri le trăiau chiar şi atunci când erau duşi la moarte. Dacă nu vom câştiga însă înlăuntrul nostru credinţa că viaţa nu se termină aici pe pământ, nu vom putea dobândi nici liniştea, nici pacea şi nici bucuria la care sufletul nostru tânjeşte atât de mult. Căci, până la urmă, întristarea omului modern nu este altceva decât presimţirea faptului că va pierde veşnicia. Dacă nouă ne-a fost dat să înţelegem acestea, nu ne rămâne decât să ne bucurăm că Dumnezeu este cu noi – numai să nu uităm să ne întoarcem mintea către El, indiferent prin ce am trece, oriunde ne-am afla şi am fi. Acesta este Izvorul acelei bucurii care nu va avea sfârşit.
Autor: Gheorghe Fecioru
Sursa: Familia Ortodoxa
Adauga comentariu