C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Breivik şi globalizarea minciunii

“Am vrut muncitori. Dar ne-am trezit, în schimb, cu oameni”, scria în anii ’70 Max Frisch referindu-se la imigranţii italieni, greci, turci, iugoslavi, sau din Maghreb “invitaţi” să muncească în Europa de Vest. Tragedia de la Oslo şi reacţia establishmentului de (centru-)dreapta din România par să indice încă o dată neputinţa neoliberalismului atunci când vine vorba de oameni. De oameni care nu sunt doar “muncitori”, doar abstractă “forţă de muncă” uşor de “administrat” şi de inclus în sau exclus din ecuaţii sociologice şi modele politologice.

Ca sistem ideologic şi ca reţea instituţională, neoliberalismul susţine globalizarea, adică diviziunea socială globală a muncii, şi libera circulaţie a oamenilor şi a mărfurilor. Pentru neoliberali totul e o piaţă. Şi tot ce e pe piaţă e o marfă: chiar şi oamenii. Valoarea e dată de preţ, iar preţul are doar o legătură vagă cu valoarea.  În aceste condiţii, singura “producătoare” de valori rămâne “piaţa”, care stabileşte preţul şi astfel conferă valoare.

Din punct de vedere neoliberal, în cazul unui conflict între valorile societăţii şi preţul pieţei, ultimul are câştig de cauză, pentru că e singurul “real”. De exemplu, nu contează că noi ştim că lâna sau inul sunt bune, contează, ne va spune neoliberalul, că astăzi piaţa globală e dominată de materiale supraelastice ieftine, care deci ar trebui, în mod “natural”, să ia locul pânzei de in sau al stofelor de lână şi pe piaţa românească. Protecţionismul nu e permis pentru că pentru neoliberali nu există antrenamentul valorii, ci doar competiţia de piaţă. Valorile nu sunt asimilate, adică trăite, ci instrumentalizate, adică folosite. De aceea, nu e încurajată tradiţia ca obişnuinţă cu valorile şi cu virtuţile sau normalitatea ca trăire a binelui, ci normalitatea ca şi consum al bunurilor. Pentru neoliberali, dacă o filarmonică bună dintr-un oraş de provincie nu e “rentabilă”, adică dacă valoarea ei nu poatre fi exprimată în termenii pieţei, atunci acea orchestră simfonică trebuie desfiinţată şi muzicienii îndemnaţi să cânte la nunţi. Profesorii buni, dar care nu “produc”, trebuie recalificaţi ca bucătari. Mica gospodărie ţărănească trebuie rasă cu buldozerul, ţăranii trebuie trimişi în fabrici sau pe şantiere, unde productivitatea muncii lor e multiplicată tehnologic, iar agricultura la scară umană înlocuită cu monoculturi latifundiare de soia.  Consecinţele emigraţiei sau imigraţiei, apărarea sau abandonarea unei culturi, totul e judecat din perspectiva profitului. [1]Acest tip de judecată, deşi prielnic proliferării băncilor, face imposibilă orice societate şi deci subminează temeliile oricărui stat. “Regimul de austeritate” economică cerut şi impus de neoliberali nu înseamna decât epurarea societăţii de “indezirabili”, de persoanele, grupurile, comunităţile sau instituţiile care nu acceptă comodificarea, care nu pot sau nu vor să se comporte ca marfă.

Or, din punct de vedere neoliberal, atât statele-naţiuni cât şi imigranţii reprezintă doar o marfă, care trebuie introdusă cu bun profit în circuitul economiei reale şi simbolice. De exemplu, marile corporaţii şi publicaţii neoconservatoare/neoliberale sunt printre cele mai hotărâte şi eficiente susţinătoare ale imigraţiei. [2] Marile corporaţii “americane” nu mai crează locuri de muncă în S.U.A., nu mai plătesc impozite statului american, dar sunt subvenţionate, direct sau indirect, de statul american. Pentru ele, America e doar o piaţă, iar imigranţii (sau muncitorii din China) doar o forţă de muncă – adică energie – ieftină. Din punct de vedere neoliberal, americanul de rând trebuie stors de bani, iar muncitorul străin, de energie. Asta e valoarea lor de piaţă, dincolo de orice alte considerente antropologice, sociale, culturale sau politice, irelevante din punct de vedere neoliberal atât timp cât nu au impact asupra Bursei, adică a preţurilor. Margaret Thatcher şi-a justificat politicile antisociale afirmând că “nu există societate, ci doar indivizi”.

În aceste condiţii, în care practicile economice şi discursurile neoliberale distrug capitalul social şi bagatelizează importanţa “ţesăturii sociale”, e ipocrit pentru un neoliberal să pretindă că elitele (multi)culturale ale Vestului distrug “ţesătura socială”. La urma urmelor, se poate argumenta că singura vină a elitelor stângist-multiculturale occidentale e aceea că se încăpăţânează să-i considere pe imigranţi oameni, şi nu simple baterii ale sistemului. Relativismul principial e preferabil dogmatismului oportunist, de procuror stalinist, care a luat în stăpânire de ani buni elita neoconservatoare din România. De exemplu, nu văd cum dl Dragoş Paul Aligică, membru în consiliul de administraţie al Institutului de Studii Populare al PD-L, poate deplânge distrugerea “ţesăturii sociale” europene şi poate condamna “elitele” occidentale [3] în condiţiile în care s-a manifestat ca unul din principalii doctrinari neoliberali din România, ca apologet al statului minimal şi ca propovăduitor a ceea ce numea, împreuna cu Valeriu Stoica, un “conservatorism al schimbării”, care “adică incorporează o formă de tradiţie cu totul atipică – cea a experimentului occidental liberal-democaratic-capitalist -, o tradiţie care presupune schimbare socială continuă.” [4] Dl Aligică a afirmat clar în volumul Reconstrucţia dreptei că globalizarea e inevitabilă, o realitate. Dar de ce nu ar fi imigranţii musulmani mai inevitabili şi deci mai reali decât capitalismul global? De ce atunci nu ar fi multiculturalismul un mod legitim de a întelege şi locui această realitate?  De ce trebuie să avem o modernizare occidental-seculară şi nu putem să ne bucurăm de o modernizare multicultural-religioasă? De ce e zaţul de creştinism din capitalism de preferat erzaţului de creştinism din multiculturalism? De ce nu ar fi un Dumnezeu care-i iubeşte pe toţi de preferat unui Dumnezeu care-i binecuvântează doar pe negustorii de succes?

Aceste întrebări sunt cu atât mai legitime cu cât, vorbind despre dreapta, dl Aligică e un nominalist exemplar, declarând: “Nu plecăm de la ideea ca există o doctrină unică, un decalog universal al dreptei, un set de principii care validează in abstracto şi în eternitate un efort ca al nostru. Nu credem că suntem în posesia cheii semantice univoce a termenului dreapta. De fapt, avem o viziune foarte pragmatică: până la urmă, ne place sau nu, dreapta va fi ceea ce mişcarea politică de dreapta va declara că este de dreapta. Testul ultim este cel al uzului şi al practicii. Iar uzul şi practica depind de lupta ideilor. În cazul doctrinelor politice, poate chiar mai mult decât în alte domenii ale vieţii publice, avem de-a face cu o confruntare retorică neîntreruptă pentru a impune public o interpretare sau alta şi pentru a delegitima interpretările alternative.” [5]

Aşadar, pentru domnul Aligică, “dreapta” e ceea ce o mişcare politică autodeclarat de “dreapta” va susţine şi va reuşi să impună şi celorlalţi că e dreapta. Nu există nişte valori sau principii în sine, un mod de viaţă, o identitate a dreptei. Ci doar capacitatea, susţinută de forţă financiară şi ideologică, de a se autodefini. Forţa crează dreptul. Şi dreapta. Piaţa “liberă” – acolo unde, să zicem, proiectul de dreapta al PDL e susţinut de fundaţii germane, iar proiectul unei Românii normale al unor oameni obişnuiţi nu e susţinut de nimeni – şi metafora războiului se suprapun perfect în discursul dlui Aligică. Pentru un nominalist pentru care forţa defineşte realitatea, adevărul, dreptatea şi calitatea, a pierde un război sau a fi eliminat de pe piaţă înseamna a rămâne fără nici un temei al existenţei.

Piaţa/războiul sunt cu atât mai importante cu cât, chiar dacă în general ocoleşte tentaţia “esenţialistă” şi denunţă “etnocentrismul” atunci când vine vorba de “dreapta”, dl Aligică pare a fi convins că există nişte identităţi tari numite “civilizaţii”, care se află în conflict. [6] Civilizaţia Occidentală se află în război nemilos cu civilizaţia (sau cu barbaria) Orientală. Cu alte cuvinte, nominalismul teoretic al dlui Aligică se afundă în mocirla realistă a lui Samuel Huntington, omul care oferit complexului militaro-industrial american o raţiune de a exista chiar şi după sfârşitul Războiului Rece. Sigur că, judecat din prisma acestei încleştări apocaliptice, masacrul de la Oslo devine doar un “incident” semnificativ numai pentru că ne atrage atenţia – “un strigăt de alarmă” [7] că suntem prea slabi în faţa “năvălitorilor”.

Dl Aligică nu e singurul însă care a apucat-o pe acest drum. Dl Mircea Mihăieş, vicepreşedinte al Institului Cultural Român, mustră “autodestructiva rasă albă” pentru lipsa ei de bărbăţie ideologică. [8] În mod normal, dacă am fi trăit într-o ţară aparţinând “civilizaţiei Occidentale” pe care vor să o apere dnii Aligică şi Mihăieş, vicepreşedintele ICR ar fi trebuit să-şi dea demisia sau să fie demis după această afirmaţie al cărei esenţialism rasist îl descalifică personal şi politic. De altfel, dl Mihăieş s-a remarcat în trecut şi prin alte luări de poziţie amendabile, împotriva pensionarilor de exemplu, denunţaţi şi vilificaţi în bloc. [9] Poziţia dlui Mihăieş e cu atât mai paradoxală cu cât a fost ani buni, dacă nu mai e încă, legat profesional şi personal de Fundaţia pentru o Societate Deschisă din România, fundaţie care a promovat tocmai ideile împotriva cărora se ridică dl Mihăieş astăzi.

Mă întreb dacă în Germania i s-ar permite unui analist politic să se coboare pe forumul de discuţie al articolului său pentru a declara, precum dl Aligică: “Da, sunt de extrema dreaptă, naţionalist, extremist, fundamentalist în ligă cu parlamentarul Frontului Naţional, România Mare, adaugaţi aici ce mai credeţi de cuviinţă. Satisfăcuţi? Am dat eu în scris negru pe alb. Nu mai e nevoie să vă strofocaţi atât. Gata: e rezolvată. Acum că ne-am liniştit, şi ce era de demonstrat a fost demonstrat, care e problema?”

Mă întreb dacă, în S.U.A., i s-ar permite unui vicepreşedinte al vreunei mari instituţii culturale (bugetare) americane să deplângă “rasa albă” precum dl Mihăieş.

Nu cred că ar fi posibil aşa ceva. Şi totuşi, fundaţii germane sau americane au sprijinit sau sprijină asemenea voci în România. Fundaţiile străine nu depind de elitele pe care ni le finanţează. Şi nici dnii Aligică sau Mihăieş nu trăiesc în planul în care scriu. E un fel de diviziune socială globală a adevărului al cărui rezultat e o mare minciună. Şi crime. 

[1] În România, neomarxiştii grupaţi în jurul revistei Cultura şi al website-ului CriticAtac aduc argumente statistic cantitative, referitoare la mobilitatea socială, construcţiile de locuinţe, nivelul de şcolarizare şi de asistenţă medicală etc., în favoarea regimului comunist. Acestor statistici, Mihail Neamţu le răspunde în 2010 cu argumente calitative, arătând că: “Agresiunea asupra demnităţii umane nu poate fi cuantificată prin elemente strict materiale. Să nu uităm un lucru: în decembrie 1989, oamenii de pe stradă nu au cerut zahăr şi ulei, ci mai ales libertate.” (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7815648-mihail-neamtu-director-stiintific-institutul-pentru-investigarea-crimelor-comunismului-discutat-online-cititorii-hotnews.htm). Dar atunci când vine vorba de apărat neoliberalismul, argumentele statistic-cantitative capătă, pentru acelaşi Neamţu, o relevanţă zdrobitoare. Scriind despre relaţia dintre capitalism şi consumism, Neamţu declara în 2008 că principala preocupare a “politicului” e aceea de a “stimula creşterea economică […] iar niciodată de a oferi oamenilor fericirea” (“Economia nu trebuie să facă economie de idei”, Foreign Policy Romania, iulie-august 2008, 38-39). Cu alte cuvinte, imponderabilele nu ţin de domeniul politicii, şi deci apărarea unui mod de viaţă şi a onoarei şi integrităţii persoanei nu poate ţine în mod legitim de ceea ce poate oferi statul. De aceea, scriind împotriva marxistului Alexandru Polgar, care vorbea de anihilarea capitalistă a omului, şi deci şi a românului post-comunist, Neamţu avertizează în 2010: “O linie de argumentare mai puţin melodramatică, dar atentă la cifre, l-ar fi convins poate pe autorul nostru că ieşirea din ‘comunismul real’ şi întâlnirea cu piaţa liberă n-a produs doar calamităţi. Revoluţia neo-liberală (Anthony J. Evans & Dragoş Paul Aligică) a născut nu doar trauma exilului (migraţia în masă), ci şi un plus de mobilitate socială şi prosperitate materială pentru majoritatea românilor. Între 2005 şi 2010, creşterea veniturilor pe cap de locuitor n-a încetat. Românii au călătorit în ultimii zece ani mai mult decât oricând în istorie.” (Mihail Neamtu, “Marxismul liric si revolta mesianică”,http://grupareaaproape.wordpress.com/2010/07/20/marxismul-liric-si-revolta-mesianica-un-scurt-raspuns-pentru-alexandru-polgar/). Despre calitatea, libertatea şi deci sensul vieţii şi “călătoriilor” românilor neoliberalizaţi, Neamţu nu are a spune nimic. Dar, nu cu mult timp în urmă, Neamţu celebra drept “darul libertăţii” tragedia pe care o etichetează astăzi cu detaşare clinică drept “trauma exilului”. Astăzi, Neamţu îl susţine pe Aligică.

[2] Vezi Catherine A. Traywick, “Weekly Diaspora: Big Business Dictates Immigration Policy–At Workers’ Expense”(http://www.huffingtonpost.com/the-media-consortium/weekly-diaspora-big-busin_b_840114.html); John Laughland, “Big Business, the Driving Force behind Immigration” (http://www.brusselsjournal.com/node/3144).

[3] „Cât si în câte feluri poti ataca identitatea nationala a unor popoare, fara sa ai o contrareactie? Cât si în câte feluri poti sustine politici de emigrare ce submineaza profund tesatura sociala a tarii gazda, fara sa ai reactii de respingere violente?“ (http://www.revista22.ro/despre-oslo-incorect-politic-10993.html).

[4] http://www.revista22.ro/a-href-dreapta-romaneasca-intre-experimentul-capitalist-occidental-si–4756.html

[5] http://www.revista22.ro/a-href-dreapta-romaneasca-intre-experimentul-capitalist-occidental-si–4756.html

[6] Pentru denunţarea “marşului virctorios al Orientului” şi alte stridenţe extremist-propagandiste nedemne de un analist politic serios, vezi articolele “Secolul Asiei şi dilemele Europei” (http://www.revista22.ro/articol-2022.html), “Cele 7 faze ale Jihadului” (http://www.revista22.ro/cele-7-faze-ale-jihadului-1988.html), “O nouă fază a războiului” (http://www.revista22.ro/o-noua-faza-a-razboiului-1893.html) publicate în anul 2005 în 22.

[7] http://www.revista22.ro/a-href-despre-oslo-incorect-politic-10993html-titledespre-oslo-incorec-10993.html

[8] http://www.evz.ro/detalii/printeaza-articol/stiri/senatul-evz-conspiratie-in-padurea-norvegiana-939261.html

[9] http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_1695/Comentariu-Matusalem-voteaza.html

sursa: mirceaplaton.com

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss