Bogdan Duca: ”Unde ne-am pierdut demnitatea?” (2)

Un alt semn al bolii care mă preocupă astăzi: dispariția demnității ca țară și ca neam.



În SUA foarte puțini președinți s-au bucurat de o largă unanimitate și susținere. Categoric Donald Trump nu este unul dintre ei. Dar dacă cineva din exteriorul țării atacă sau subminează poziția președintelui SUA, nu ai să vezi în Statele Unite cum opoziția se bucură, cum presa reproșează celor care au atacat sau subminat pe președinte nu au fost suficient de contodenți.

Se întâmplă tocmai efectul invers: lumea face zid în jurul președintelui și, suspendând nemulțumirile și disprețul de moment, apără instituția prezidențială, apără Statele Unite.

Același lucru îl vedeți în orice țară matură politic: Marea Britanie, Franța, Germania, Rusia.

Această maturitate vine din două crezuri care în România par să fi dispărut:

1. credința în suveranitatea țării și poporului tău: adică, cu alte cuvinte, crezi cu tărie că problemele interne ale țării tale nu pot și nu trebuie să aibă altă rezolvare decât pe cale internă, fără amestec extern;

2. demnitatea națională, ca prelungire a demnității unei familii. Chiar dacă eu știu că soția mea mă înșeală, în momentul în care cineva, pe stradă, îi spune că e ”curvă”, îi….mut fălcile. Că mă înșeală? E o chestiune pe care o rezolvăm în familie, nu prin intervenția nedemnă pentru noi, a altora.

În România a dispărut chiar și conceptul de trădare de țară. Nici nu știu dacă se găsește în Codul Penal.

A îți denigra țara, a provoca (cum au făcut unii europarlamentari- și nu doar Macovei și Preda, au făcut-o și de la PNL și PSD când denunțau guvernul Boc că zdrobește cu bastoanele de cauciuc mitingiștii din piața Universității în 2012) scandaluri internaționale și prilejuri de a submina imaginea și politicile propriei țări a devenit un loc comun.

Dacă o forță externă ar anunța bombardarea noastră ca pedeapsă că avem guvern care ”atacă statul de drept”, ar fi români care ar aplauda, ba chiar ar marca luminos țintele ce le-ar dori bombardate. Și nu e nicio exagerare în ce spun, știți și voi lucrul acesta, chiar dacă nu îl recunoașteți…

De altfel, lucru interesant, un șef al Securității care a părăsit țara pentru că fusese prins că făcea nu doar spionaj pentru alții, dar și afaceri necurate cu teroriști arabi, în nume propriu, este considerat un soi de erou, încă. Iar ”memoriile” sale, o grosieră și ieftină făcătură propagandistică e considerată încă o carte document….

Mecanismul merge și mai departe, la scară mică: traseismul e considerat chiar ”interes național” (mai țineți minte cum guvernul Boc și apoi guvernul Ponta s-au sprijinit pe un grup oscilant de trădători politici, conduși de un general care invoca interesul național? Dar să nu uităm că fără partidul lui Dan Voiculescu care a trădat PSD-ul în 2004 Băsescu nu ar fi avut guvernul său). Aici nicio tabără nu e prea brează. Dacă mâine Alina Gorghiu descoperă calea și merge spre PSD, va fi aplaudată și salutată ca o eroină de chiar ăia care o desconsiderau ieri. Cu cât va fi mai agresivă în a denunța pe foștii ei companioni, va fi mai aplaudată dincoace. Dar de ce aș da un exemplu fictiv?

Nu a devenit doamna procuror Iorga de la DNA un soi de erou pentru o tabără? Nu e europarlamentarul Ivan un erou pentru cealaltă tabără?

Lupta anticorupție încurajează denunțul și autodenunțul. Odată prins de DNA, scapi dacă ”dai în gât” pe alții, dacă le întinzi capcane altora (a se vedea nu doar cazul Cosma ci și povestea căreia i-a căzut victimă Ludovic Orban).

Dacă pe vremea lui Caragiale se iubea trădarea dar se urau trădătorii (ceea ce e o poziție rezonabilă), acum iubim și trădarea, și trădătorii. Iar cu cât trădarea e mai adâncă, e de țară, parcă ne simțim mai…euro-atlantici.

Autor: Bogdan Duca

Sursa:Bogdan Duca Blog