Analize și opinii Politică

Ben Bernanke: socialistul suprem

Credeaţi că socialismul a dispărut sau că nu mai există decât prin Cuba sau Coreea de Nord? Mai gândiţi-vă! Socialismul este în floare chiar în sânul Federal Reserve (FED – banca centrală a Statelor Unite), iar noi, americanii, ca întreaga lume de altfel, plătim scump asta.

Şi nu este o glumă! Banca noastră centrală manipulează acum economia exact ca un comisar sovietic. Şi pentru a vedea asta este suficient să ne uităm la rata dobânzii, deoarece fixarea preţului banilor este cea mai pură formă de control al preţurilor. Până la Ben Bernanke, FED-ul se concentra doar pe influenţarea dobânzilor de referinţă pe termen scurt. În urma crizei financiare însă, Bernanke a mers mult mai departe, stabilind preţul banilor nu doar pe termen scurt, ci pe toate intervalele de timp.

Iar prin faptul că a cumpărat, şi acum deţine în portofoliul FED-ului, o foarte mare parte din obligaţiunile emise de guvernul SUA, Bernanke a creatpractic o „lipsă” artificială a acestor titluri pe piaţă şi, astfel, a menţinut preţurile mai sus decât ar fi fost normal. Astfel că, asemeni unui desăvârşit „planificator central”, Bernanke se foloseşte de pârghiile pe care le are la îndemână pentru a subvenţiona datoria publică a SUA, care deşi se află la un nivel extrem de ridicat, continuă să se majoreze.

Şi aceeaşi tehnică „socialistă” o foloseşte şi pe piaţa ipotecară, unde, prin portofoliul aceluiaşi FED – care deţine o mare parte din creditele ipotecare –, subvenţionează practic imobiliarele. Iar lucrurile nu se opresc aici, deoarece Bernanke denaturează piaţă făcând creditul anormal de ieftin pentru marile corporaţii. Prin urmare, guvernul este cel care alege în realitate perdanţii şi câştigătorii competiţiei economice. Iar acum perdanţii sunt cei care economisesc.

O altă categorie puternic lovită de socialismul monetar practicat de Bernanke este segmentul afacerilor mici şi mijlocii. Şi asta pentru că, prin politicile monetare şi cadrul de reglementare existent, băncile sunt stimulate mai degrabă să-şi ţină disponibilităţile băneşti în conturile FED – la dobânzi minime, dar în condiţiile lipsei totale a riscului – decât să acorde împrumuturi unor afaceri reale, precum spălătoriile sau restaurantele.

Ben şi toţi cei care-i urmează învăţămintele spun că unul dintre mandatele FED este acela de a asigura crearea de locuri de muncă şi că, prin urmare, trebuie să se angajeze în astfel de politici monetare (cu un caracter puternic etatist).

Istoria ne arată însă că singurul şi cel mai bun mod în care o bancă centrală poate, şi trebuie, să se implice în a crea prosperitate este menţinerea stabilităţii valorii banilor. Oricând valoarea monedei este distorsionată artificial, iar în cazul dolarului s-a întâmplat într-un mod dramatic de la momentul în care s-a rupt legătura acestuia de aur – cu 40 de ani în urmă –, apar în mod automat distorsiuni în piaţă, iar capitalul începe să fie tot mai deficitar şi defectuos alocat.

Iar tendinţele socialiste pe care FED-ul le manifestă încalcă într-un mod grosolan dreptul de proprietate. Dacă ai vinde o sticlă de vin în schimbul a cinci pâini, iar Washington- ul ar veni şi ţi-ar confisca două pâini, ar fi, fără niciun dubiu, vorba de o expropriere. Iar Constituţia ţi-ar garanta dreptul de a primi o dreaptă despăgubire din partea guvernului. Cu toate acestea, în cazul FED-ului care confiscă o parte din valoarea economiilor oamenilor, şi deci proprietatea acestora, prin subminarea valorii dolarului, nimeni nu face nimic.

Urmărind orbeşte sprijinirea economiei, Ben şi acoliţii săi fac abstracţie de o realitate ce se poate dovedi un inconvenient major: Până la naşterea FED, economia americană a crescut cu o rată medie anualizată de circa 4%. De atunci până azi, media anualizată este de 3%.

Iar în urma perioadei de „hiperactivitate” pe care Ben a avut-o în ultimii ani, probabil că, pentru viitor, va trebui să fim fericiţi cu o rată de cel mult 2%.

Acesta este contextul în care, prin acţiunile sale, Ben Bernanke este cel mai bun argument în favoarea reinstaurării rapide a etalonului aur.

FMI trebuie restructurat rapid. Un alt mare inamic al cetăţenilor este Fondul Monetar Internaţional (FMI). Iar ultimul exemplu ce ilustrează toxicitatea programelor sale economice este Ungaria – pe al cărei guvern Fondul pune mari presiuni spre a-l determina să renunţe la recent adoptata cotă unică de impozitare a veniturilor personale. Micul stat est-european se află în negocieri dure cu FMI şi UE pentru obţinerea unui ajutor financiar de urgenţă.Negocieri în timpul cărora moneda sa naţională, forintul, s-a depreciat spectaculos. Guvernul ameninţă independenţa Băncii Centrale naţionale, iar temerile inflaţioniste sunt în creştere.

În negocierile pe care le poartă cu FMI pe marginea taxei unice, Ungaria ar trebui să urmeze exemplul Irlandei, care a refuzat cu fermitate să umble la cadrul fiscal – care prevede acum o taxă de impozitare a veniturilor firmelor de doar 12,5% – în ciuda presiunilor făcute de FMI şi UE pentru majorarea acesteia, ca schimb pentru primirea unui ajutor financiar de urgenţă. Răspunsul Dublin-ului a fost de fiecare dată cât se poate de clar: „Dispăreţi!”. O taxă unică permite o bună colectare, iar rata sa redusă nu încurajează evaziunea. Dimpotrivă! Ca exemplu, cu circa 10 ani în urmă, când liderul rus Vladimir Putin a introdus taxa unică de 13%, gradul de colectare a impozitelor aproape că s-a dublat în doar doi ani. FMI-ul este cea mai proastă veste pentru ţările aflate în dificultate, din cauza faptului că singura lui măsură – pe care o foloseşte de altfel de fiecare dată, indiferent de problemele pe care o economie le are – este „majorarea taxelor”. Iar când aceasta este dublată (mai puţin în cazul în care eşti membră a UE) de indicaţii de devalorizare a monedei, rezultatul este doar o suferinţă inutilă şi întârzierea unei relansări economice reale.

Acum FMI-ul se plimbă prin capitalele marilor economii ale lumii, precum Washington, Londra sau Tokyo, cerând majorarea contribuţiilor financiare ale respectivelor economii la fondurile sale. Acestea fiind necesare – conform reprezentanţilor Fondului – pentru ca instituţia să aibă mai multă „putere de foc” în bătălia cu criza care afectează Uniunea, şi pentru ca FMI-ul să poată face faţă mai repede şi mai uşor unor probleme precum cele apărute în Ungaria.

Congresul american ar trebui să fie însă ferm şi să condiţioneze alocarea oricăror altor fonduri către FMI de abandonarea totală de către această instituţie a practicilor total împotriva pieţei libere şi cât se poate de pro-intervenţioniste, pe care Fondul le promovează în prezent. Până la urmă, SUA şi restul statelor membre au pierdut deja sume imense de bani în nenumăratele încercări ratate ale Fondului de a răspunde crizei economice.

Autor: Steve Forbes
sursa: forbes.ro

Abonează-te la newsletter