O celebră sintagmă biblică îndeamnă simplu: „Ridică‑te şi umblă!“. Şi, la fel de simplu, la îndemnul Mântuitorului, ologul din Sfânta Scriptură s‑a ridicat şi a mers. Era vindecat. Ce simplu şi mai ales ce uşor ar fi dacă i‑am putea spune la fel economiei.
Am putea repara, astfel, doar printr‑un îndemn izbăvitor, o stare de acută suferinţă financiară a lumii în care trăim! Doar că, deşi ologul există – economia globală, economia europeană, economia naţională, depinde doar din ce perspectivă privim lucrurile –, mântuitorul se lasă de mult timp aşteptat şi nici nu prea avem semne – fie ele şi cereşti – că are să vină de undeva. În răstimp, „ologul“ continuă să se târască de la Berlin la Lisabona, de la Londra la Atena şi de la Paris la Roma, jelindu‑şi soarta între două greve generale sau două bătăi de stradă şi cerşind mult râvnita felie de pâine‑a-săracului între două reuniuni ale bogaţilor lideri europeni.
Euro scârţâie din încheieturi şi, aşa cum îmi spunea recent consilierul guvernatorului BNR Adrian Vasilescu, situaţia monedei unice şi a economiei europene depinde de baletul pe picioare inegale pe care Europa este forţată să‑l facă: are o monedă unică (posibil extinsă într‑un viitor mai mult sau mai puţin apropiat la întreaga Uniune), dar nu are o politică fiscală comună. Mai mult, scârţâitul zonei euro începe să se audă din ce în ce mai puternic peste graniţele sale, face cor comun cu scârţâitul economiei americane şi intră bine în rezonanţă cu cel al lumii emergente.
O nouă criză sună la uşă. Şi sună lung. Ministrul german al Finanţelor, Wolfgang Schauble, avertiza recent că economia globală ar putea trece prin şapte ani slabi, din cauza programelor de consolidare fiscală. Scepticii arată că nu austeritatea este soluţia de a face „ologul“ să se ridice şi să umble din nou. Chiar laureatul Nobel pentru Economie Joseph Stiglitz spune că nu înţelege de ce Europa se conduce voluntar din recesiune în depresie prin programe de austeritate, dar e evident oricui că nu‑ţi trebuie deloc Nobelul pentru economie ca să ieşi în stradă şi să te iei de piept cu autorităţile, respingând cu brutalitate (şi violenţă fizică adeseori) măsurile de austeritate fie ele italiene, spaniole, greceşti sau britanice. Unii – şi printre ei şochează prezenţa ministrului de Finanţe al Poloniei, Jan Vincent‑Rostowski – spun că, dacă zona euro se prăbuşeşte, un nou război ar putea izbucni în Europa, iar ceea ce numim azi Uniunea Europeană ar fi prima victimă a acestuia. Porniri belicoase avem deja, oamenii nu mai cred deloc în anunţurile politicienilor, dar din fericire – cel puţin deocamdată – ţintele ieşirilor agresive sunt guvernele cheltuitoare şi neputincioase în faţa crizei. Europenii nu s‑au răsculat – încă – unii împotriva celorlalţi. Germanii, care au pierdut în ultima sută de ani două războaie mari, par hotărâţi să nu cedeze azi – alături de aliatul francez – pe frontul economico‑financiar. „Europa va trece cu bine peste criză şi viitorul Greciei este în zona euro“, continuă să transmită cuplul Merkel‑Sarkozy.
Iar de la preşedintele Băncii Centrale Europene întrevedem deja ideea grăbirii extinderii zonei euro, astfel încât să devină cât mai curând posibilă instituirea nu doar a monedei unice în toate statele membre, cât mai ales şi a politicii fiscale, dar şi a guvernantei comune. Altfel, fiecare pe limba (şi moneda) lui va piere. Jean‑Claude Trichet susţine că un guvern economic centralizat al zonei euro (rămânând de văzut cât de largă e în viitor această zonă) ar trebui să devină responsabil pentru sistemul bancar şi să permită astfel sectorului financiar să se decupleze de riscurile de ţară. În ceea ce ne priveşte, am senzaţia că retrăim perioada în care cabinetul Tăriceanu ne spunea că suntem pe creştere economică şi că nu vom avea vreo treabă cu criza internaţională. Toamna asta a venit cu mai multe semne de îngrijorare decât cu speranţe de recoltă bogată, deşi de la guvernul Boc ni se susură doar prognozata – dar timida – creştere a PIB‑ului. O vorbă din bătrâni spune că toamna se numără bobocii. Nu prea ştim însă ce ouă a reuşit să pună la clocit gâsca numită Guvernul României, astfel încât toamna asta să‑şi permită să gâgâie mulţumită şi înconjurată de presupuşii boboci. Nu prea ştim încă nici dacă bobocii – mulţi‑puţini câţi vor fi ei – vor avea glas şi vor trece iarna ce‑i aşteaptă. Şi suntem departe de a înţelege încă dacă putem să ne prindem cu forţă (câtă om avea), cu seriozitate (câtă vom putea demonstra) şi cu talent (atâta cât ne‑a dat Dumnezeu) în baletul comun al economiei cu unică politică monetară şi poate şi fiscală. În baletul european cu picioare inegale, noi ţopăim ologi într‑un singur picior, şi ăla beteag.
Daniel Apostol
sursa: moneyexpress.money.ro
Adauga comentariu