Politică

Autorităţile de reglementare între depolitizare şi delegitimare

anrmap-propune-noi-reglementari-in-privinta-achizitiilor-publice“Constituţia prevede că nimeni nu poate exercita puterea suverană în nume propriu. Or, exercitarea atribuţiilor specifice autorităţilor de reglementare fără mandat de reprezentare şi, în consecinţă, fără răspunderea exerciţiului puterii poate echivala cu exercitarea puterii în nume propriu. […] Practicautorităţile de acest nivel exercită atribute ale puterii suverane fără a răspunde pentru exercitarea ei în faţa poporului, prin intermediul organelor alese prin vot

O situaţie particulară, situată între limitele privatizării ca transfer al atribuţiilor statului din sfera publică în cea privată şi dereglementării ca retragere a puterii legislative a statului, o reprezintă recentul proces de aşa-numită depolitizare a autorităţilor de reglementare.

Astfel, autorităţile de reglementare – în special cele sectoriale – aşa cum este autoritatea de reglementare din domeniul energetic, sunt o formă hibridă a organizării puterii/puterilor de stat. Concret, acest tip de autorităţi centrale deţin atribute ale puterilor legislativă, executivă şi judecătorească. Au astfel, atribuţii legislative, fiind emitenţi de legislaţie secundară, atribuţii executive, în procesul de stabilire de preţuri şi tarife reglementate şi atribuţii judecătoreşti în procesele de arbitrare a conflictelor sau sancţionare a celor ce încalcă reglementările. Acest mix de atribuţii ridică, în mod justificat, probleme de constituţionalitate a funcţionării lor datorită încălcării principiilor separaţiei puterilor în stat.

Modelul european al autorităţilor de reglementare merge însă, mai departe, impunînd independenţa şi depolitizarea acestora. În acest context, independenţa se referă la interdicţia altor autorităţi de stat de a interfera cu deciziile autorităţii de reglementare; singura excepţie este puterea judecătorească căreia i se ‘permite’ controlul judiciar al actelor emise de reglementatori. Depolitizarea reprezintă numirea unor tehnicieni în conducerea şi componenţa acestor autorităţi. Consecinţa este completa separare a conducerii acestor autorităţi de procesul electoral inclusiv în planul răspunderii.

Astfel, autorităţile de reglementare nu răspund în faţa nimănui pentru deciziile luate cu excepţia comiterii unor încălcări ale legislaţiei. Însă, în calitate de emitenţi ai legislaţiei secundare, aceste structuri îşi construiesc propriile repere după care sunt evaluaţi; faptul că legislaţia secundară se emite în aplicarea celei primare nu exclude – chiar demonstrează – limitele largi, încă insuficient precizate, ale legii primare care necesită clarificări ulterioare. Faptul că personalul de conducere al acestor organisme este independent politic – în sensul că nu doar că are apartenţă politică dar, mai ales, că nu răspunde în faţa legislativului din punct de vedere politic – este o anomalie în procesul de mandatare al puterii suverane prin intermediul alegerilor.

Puterea suverană se manifestă, între altele, şi în sfera legislativă; această sferă include şi emiterea legislaţiei secundare şi supravegherea respectării ei, atribute ale autorităţilor de reglementare. Ori, acest tip de independenţă reprezintă instituirea unei excepţii în procesul de mandatare, excepţie care nu a fost explicit acordată sau recunoscută juridic. De altfel, literatura de specialitate ridică problema legitimităţii autorităţilor de reglementare tot mai mult pe măsura creşterii independenţei politice a acestora.

Dovada faptului că nu există recunoaştere legală a acestei excepţii reiese din chiar textul constituţional care stipulează doar că puterea suverană aparţine poporului care o exercită prin organele reprezentative constituite în urma alegerilor. Nu este prevăzută nicio excepţie în delegarea puterii suverane. Mai mult, tot Constituţia prevede că nimeni nu poate exercita puterea suverană în nume propriu. Or, exercitarea atribuţiilor specifice autorităţilor de reglementare fără mandat de reprezentare şi, în consecinţă, fără răspunderea exerciţiului puterii poate echivala cu exercitarea puterii în nume propriu. De exemplu, chiar activitatea ANRE, ca emitent al legislaţiei secundare nu este supusă controlului legislativului; deşi conform legii, autoritatea se află sub control parlamentar, în realitate, acesta nu poate aproba sau respinge raportul anual al ANRE – adică, activitatea reglementatorului nu face obiectul controlului – şi nici nu poate demite conducerea instituţiei nici măcar pentru nerespectarea propriilor obiective sau obligaţii. Practic, autorităţile de acest nivel exercită atribute ale puterii suverane fără a răspunde pentru exercitarea ei în faţa poporului, prin intermediul organelor alese prin vot.

În opinia mea, această lipsă de legitimitate a pretinsei independenţe a reglementatorilor este agravată de provenienţa şi perspectiva profesională a reglementatorilor. Aceştia provin din sectoarele pe care le reglementează, din poziţii cheie de conducere executivă sau tehnică, tocmai pentru a se asigura că pot proiecta şi monitoriza aplicarea unor reglementări extrem de rafinate din punct de vedere tehnic. Ori, tocmai aceasta reprezintă o mare vulnerabilitate în faţa companiilor din sector cu care trebuie să păstreze relaţii cel puţin amiabile pentru cazul în care le expiră mandatul de reglementatori şi trebuie să îşi găsească alt loc de muncă. De altfel, este greu de evitat această dependenţă pentru specialişti cu o arie de expertiză foarte îngustă şi care, în mod obiectiv, pot găsi greu de lucru în afara sectorului în care desfăşoară acel tip de activităţi. Prin urmare, favorizarea de către reglementatori – fie şi involuntară – a companiilor din sector în detrimentul consumatorilor este greu de evitat iar soluţia, cu atît mai evidentă, poate fi tocmai în răspunderea acestora în faţa legislativului inclusiv pentru modul în care îşi realizează activitatea, ceea ce nu se întîmplă acum. În fond, dacă legislativul – emitentul legislaţiei principale – poate fi mandatat de către alegători în exercitarea acestor atribuţii, cu atît mai mult, emitentul legislaţiei secundare poate avea şi chiar ar trebui să aibă acelaşi tip de delegare de putere.

Autor: Cristina Toderas

Sursa: Argumente si fapte