Politică

Aurel I. Rogojan: ”Un om împotriva unui sistem”

Am fost solicitat să scriu câteva rânduri prin care să prezint acest volum al operei politice a domnului deputat Ion Stan, poate cel mai consistent şi fervent critic al coaliţiilor de putere din perioada 2005-2012 şi, în acelaşi timp, a preşedintelui României.


istoria nu va putea să nu pună în lumina adevărului şi partea de luptă a omului politic de stânga, Ion Stan, împotriva unui sistem, o luptă în care a rămas singur, abandonat şi de partidul în care a crezut. (…)

Consecinţa politicilor antinaţionale şi a marilor trădări ale intereselor ţării, din ultimul sfert de veac, rezidă într-o realitate crudă, dureroasă şi greu de exprimat. Numeric, în această perioadă, românii sunt cel mai mare popor migrator, după valurile migraţiilor istorice din primul mileniu al erei noastre.

Angajat pe frontul politic al demascării corupţiei instituţionalizate, autorul declaraţiilor politice şi al interpelărilor parlamentare demască practicile mafiote din afacerile cu energie, ale Loteriei Române, din industria de apărare şi înzestrarea Armatei, resorturile ascunse din spatele Fondului „Proprietatea”, mafia drepturilor litigioase şi a retrocedărilor ilegale, corupţia mascată de contractele de consultanţă, punerea funcţiei publice în serviciul clientelei politice şi alte racile ale vieţii politice dominate de clanurile de putere transpartinice.

Astăzi ni s-a relevat ce intuiam ieri. Entităţi precum CIA, BND şi altele asemenea, unele din cealaltă emisferă, îşi caută ieşirea din iţele încurcate, ţesute în scandalurile de mare corupţie transnaţională, precum afacerile cu licenţele Microsoft, contractele cu EADS pentru securizarea frontierelor, achiziţii „second hand” dubioase, aferente sectorului securităţii şi apărării, din „stocul rece” al unor parteneri, concomitent cu sabotarea şi subminarea segmentelor competitive şi rentabile ale industriei de apărare româneşti (Cap. XVIII, „România, o ţară fără apărare”, Cap. IV, „Corupţia instituţionala a dictaturii portocalii”, Cap.XIX, „Sănătatea naţiunii între politică şi afaceri”). Mai mult, vedem şi cum companii dintre cele implicate au populat niveluri decizionale ale puterii cu beneficiari ai burselor şi sponsorizărilor acordate. O altă faţetă, cea academică a corupţiei.

Instituţii creditate în produsele unor institute de sondaje cu multă şi foarte multă încredere sunt percepute de simţul politic al deputatului Ion Stan în ipostazele lor mai puţin fericite (Cap. XV, „Biserica Ortodoxă Română şi politica”, Cap.II „Destructurarea şi polititizarea sistemului securităţii naţionale”, Cap.VIII”Controlul parlamentar asupra sectorului de securitate – o garanţie necesară pentru consolidarea democraţiei şi a statului de drept”, Cap. XI „Depolitizarea serviciilor de informaţii – un deziderat îndepărtat”).

Un capitol al volumului (Cap. V „Marea dosariadă: Influenţa politică se negociază prin controlul dosarelor securităţii şi ale fostei nomenclaturi comuniste”) este rezervat celei de-a doua „dosariade”, deschisă de Trăian Băsescu nu din nevoia de adevăr, ci ca miză politică şi campanie de imagine. Inducerea Arhivelor Securităţii în jocurile politice nu este specific caracterelor puternice şi nici ceva onorabil între gentlemeni. Prima „dosariadă” a fost aruncată pe piaţa diversiunilor politice de către Virgil Măgureanu. Paradoxul, dar şi ridicolul celor două „dosariade” constau tocmai în incompatibilitatea iniţiatorilor cu identificarea şi definirea scopurilor oneste ale unor astfel de întreprinderi.

Cele 11 luări de poziţie ale deputatului Ion Stan în chestiunea dosarelor securităţii, incluse în acest volum, se bazează pe o intimă cunoaştere a mizelor ascunse ale unei venale coterii politice, la care au achiesat, fără excepţii notabile, toate partidele.

Puţini au fost, însă, cei care cunoşteau că replici electronice ale dosarelor care contau „au zburat” către antipozii politicii mondiale, din chiar primele zile ale lunii ianurie 1990. Scandalurile interne din România în chestiunea dosarelor serveau foarte bine acoperirii adevăratelor mize.

Încă de la debutul activităţii sale parlamentare, Ion Stan a făcut parte din “Comisia comună permanenta a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii” (preşedinte 2001-2004; secretar 2005-2008 şi vicepreşedinte 2009-2012). În această ipostază a acţionat pentru implementarea efectivă a unui sistem de supreveghere şi control democratic asupra sectorului de securitate, fiindu-i cunoscute punctele de vedere independente în raport cu interesele liderilor propriului partid, care nu i-au susţinut iniţiativele legislative complete de reformare instituţional-juridică a domeniului securităţii naţionale şi al activităţii serviciilor de informaţii.

Menţionăm că iniţiativele legislative ale deputatului Ion Stan, agreate de comisii parlamentare omoloage străine din Germania, Marea Britanie şi Italia, au întâmpinat rezerve şi opoziţie, atât în Partidul Social Democrat, cât şi din partea unor grupuri de interese din sistemul de securitate, care s-au dorit libere de constrângerile legislative, considerându-se deasupra legii. În legatură cu piedicile puse adoptării unei legi privind regimul interceptării comunicaţiilor şi protecţia drepturilor persoanei în cadrul procedurilor intrusive de obţinere a informaţiilor, deputatul Ion Stan declara: “(…) anumite centre de putere doresc menţinerea situaţiei actuale, adică folosirea interceptărilor în lupta politică; anumite autorităţi ale statului nu ar mai putea folosi interceptările după bunul lor plac; unele societăţi private de securitate ar fi si ele incomodate; nu se doreşte nici controlul concret şi permanent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Toate aceste presiuni au făcut ca şi presa să prezinte distorsionat iniţiativa legislativă.” (Ziarul “Realitatea”, 27.07.2005 )

În calitate de parte în “comisia tripartită” – Parlament, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Serviciul Român de Informaţii -, având certificat de acces la informaţii strict secrete de importanţă deosebită, s-a aflat în situaţii delicate şi, în acelaşi timp, ingrate. Ce se putea şi trebuia spus public nu a ezitat să o facă. Avem ca dovada presa din perioada celei de-a doua mari dosariade, deschisă în anul 2005.

Declaraţiile politice şi interpelările parlamentare, declaraţiile şi conferinţele de presă, interviurile şi alocuţiunile deputatului Ion Stan au fost pregătite, într-o primă intenţie de publicare, în anul 2007, sub titlul “Idealuri social democrate”. Din nejustificată modestie şi pentru a nu deranja vanităţile unor colegi din staff-ul partidului, mai puţin combativi, săraci în idei, dar concesivi şi oportunişti în raporturile cu sfera puterii, unii chiar bănuiţi de trădarea idealurilor social democrate, deşi se aflau în conducerea Partidului Social-Democrat, proiectul editorial a fost abandonat.

În anii ce au urmat, societatea românească a continuat să cunoască traume politice profunde, fiind continuu ameninţate şi grav periclitate valorile constituţionale supreme, context în care atitudinea politică a deputatului Ion Stan a evoluat şi s-a radicalizat, pe măsura abuzurilor puterii împotriva cetăţenilor şi a fundamentelor constituţionale ale statului român.

În faţa evidenţei faptelor puterii, având un puternic suport în informaţii secrete de primă mână, pe care, însă, nu le-a compromis, fiind, de altfel, principalul iniţiator şi autor al “Legii privind protecţia informaţiilor clasificate”(2002), deputatul Ion Stan a cuantificat acte de guvernământ, atitudini, gesturi şi comportamente politice ca având caracter antinaţional, susţinând cu argumente punerea sub acuzaţia de trădare, respectiv înaltă trădare, a potenţialilor vinovaţi.

Aşa s-a ajuns ca cea de-a doua parte a operei politice să impună şi titlul adecvat “Idealuri social democrate versus trădare naţională”.

În prezent, autorul scrierilor politice “Idealuri social democrate versus trădare naţională” are calitatea de inculpat într-un proces aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind judecat în stare de libertate. Camera Deputaţilor, în configuraţia rezultată după alegerile din decembrie2012, arespins cererea de încuviinţare a arestării preventive.

Nu am putea omite din prezentarea acestui volum faptul că deputatul Ion Stan a constituit un interes special, atât pentru ambasadorul Statelor Unite ale Americii la Bucureşti, Mark Gitenstein, cât pentru ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în România, Martin Harris. Ambii agenţi diplomatici au ignorat prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, 18 aprilie 1961 (ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968, publicată în B.Of. nr. 89/8.07.1968), făcând referiri publice cu caracter de imixtiune şi influenţă asupra voinţei autorităţii reprezentative supreme a poporului român, sugerând Camerei Deputaţilor să voteze încuviinţarea arestării preventive a deputatului Ion Stan. Mai mult chiar, Mark Gitenstein s-a deplasat personal, în acest scop, la preşedintele Camerei Deputaţilor, în chiar ziua şi momentul dezbaterii cererii de încuviinţare a arestării preventive. Aceste imixtiuni au fost aduse la cunoştinta tuturor reprezentanţelor diplomatice ale statelor membre al Uniunii Europene la Bucureşti.

Raţiunile unui astfel de interes puteau fi, oare, cei 30.000 lei avansaţi de Departamentul Naţional Anticorupţie agentului provocator, în scopul regizării unui flagrant, care nu a avut loc?!

Evident că nu! Raţiunile trebuie căutate în strigenţa necesităţii ca deputatul Ion Stan să fie redus la tăcere, deoarece prin declaraţiile sale politice a deranjat caracatiţa corupţiei transnaţionale, ale cărei tentacule sufocă România. Corupţie transnaţională în care, aproape fără excepţie, unii dintre ambasadorii acredidaţi la Bucureşti au avut roluri ambivalente. Au susţinut combaterea corupţilor „non…” şi au promovat interesele corupătorilor „made in….”.

Aşa de exemplu, vehemenţa cu care fostul ambasador al SUA la Bucureşti Michael Guest ataca Guvernul României pentru ineficienţa combaterii corupţiei s-a risipit, precum râul într-un deşert, imediat ce premierul Adrian Năstase a participat oficial la inaugurarea filialelor din România a unei reţele multinaţionale de distribuţie a medicamentelor şi prestări servicii medicale. Ghinionist, sau dimpotrivă, viitorul va decide, deputatul Ion Stan, peste un numar de ani, avea să iniţieze un ciclu de cinci declaraţii, prin care demasca fraudarea fondurilor pentru sănătate. Întâmplător sau nu, agentul provocator utilizat pentru înscenarea flagrantului în care se planificase a fi prins deputatul Ion Stan era, la rândul său, un mare evazonist al pieţei medicamentelor.

Deputatul Ion Stan nu ar putea fi bănuit de faptul că ar fi sancţionat doar ingerinţele Vestului în balanţa politicii româneşti. Dânsul a făcut o declaraţie foarte critică, demascatoare a interferenţelor mafiei ruse în viaţa politică: “O mână de oligarhi, ale căror interese economico-financiare sunt dependente de ofensiva mafiei ruse asupra Europei, exercită puterea reală în România. Această oligarhie acţionează ca un guvern din umbră, cel real, alternativa criminalităţii organizate a vieţii politice democratice, sufocată de tumoarea malignă a corupţiei, stăpână în cancelariile de la Bucureşti”.

Preşedinţii partidului l-au încurajat şi susţinut în toate manifestările de opoziţie politică parlamentară. Chiar şi Victor Ponta, dar numai până la un punct. Punctul în care unei companii puternice, urmare a declaraţiilor politice ale deputatului, i-a fost dejucată, de către ministerul de resort, trucarea unei licitaţii. Compania respectivă lucra în subsidiaritate cu un mare concern internaţional de pe piaţa industriei de apărare, al cărei avocat şi lobbyist a fost (mai era?!) ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România. Compania s-a arătat extrem de generoasă faţă de incomodul deputat, ultimul preţ avansat pentru cumpărarea tăcerii fiind de 2 milioane de euro, în cont bancar extern. Nu au nimerit omul. Ambasadorul american a dorit să cunoască incoruptibilul. A fost refuzat. Acesta a fost momentul în care Victor Ponta l-a predat pe Ion Stan.

Mai puţin se cunoaşte că omul politic Ion Stan a fost şi o voce critică distinctă şi incomodă în interiorul propriului partid, deşi timp de 17 ani a fost preşedintele filialei judeţene Dâmboviţa a Partidului Social Democrat. Spiritul său critic a fost acceptat, până când partidul a fost acaparat de o uniune familială prinsă în reţeaua toxică a unor dependenţe transpartinice şi transnaţionale, inclusiv economice. Din momentul respectiv, “erezia” nu i-a mai fost tolerată, fiind condamnat la moarte politică.

După reţinerea ilegală, prin violarea imunităţii parlamentare, anchetatorii i-au făcut lui Ion Stan aluzii la o sesiune prelungită de colaborare, vreo doi ani şi jumătate (aluzie cumva la condamnarea deja stabilită!) pentru a-i ajuta la instrumentarea cauzelor privindu-i pe fostul şi actualul preşedinte al Consiliului judeţean, pe ministrul Rovana Plumb şi, nu în ultimul rând, pe liderul social-democraţilor, premierul Victor Ponta. Deputatul Ion Stan le-a replicat că pot avea destulă treabă serioasă de făcut, dacă s-ar sesiza din oficiu în legătură cu cele semnalate prin declaraţiile politice şi interpelările parlamentare, accesibile oricui. Anchetatorii i-au spus că nu pot intra pe acele piste, fiindcă se ard.

Fapt fără precedent, cazul deputatului Ion Stan a fost invocat, în mod repetat, şi subliniat în câteva conferinţe şi declaraţii de presă ale preşedintelui Traian Băsescu, ca o “problemă de stat”, de care ar depinde poziţia Uniunii Europene faţă de România.
Nu putem să nu observăm strădaniile, demne de o cauză mai bună, pe care puterea, deranjată de dezvăluirile incomode ale deputatului care a refuzat să dea curs invitaţiilor lui Traian Băsescu, să se întâlnească la Palatul Cotroceni, le-a făcut pentru a nu se mai face publicitate în jurul acestui caz. Exceptând publicaţia online cotidianul.ro si o emisiune TV Antena 3, Punctul de întâlnire”, realizată de Radu Tudor cu avocatul Doru Viorel Ursu, întreaga presă a ocolit subiectul foarte fierbinte şi extrem de incomod al “cazului Ion Stan”, după cum la şedinţele de judecată a procesului ce i-a fost intentat, în afară de gazetarul Cornel Nistorescu, suplinit în absenţă de veteranul Cotidianului, consecventul întru adevăr şi dreptate, Lucian Gheorghiu, nimeni nu s-a arătat interesat ce probe se aduc în faţa instanţei, cu ce argumente operează acuzarea şi câtă atenţie şi valoare se acordă apărării şi echităţii procesului.

Cine este în cunoştinţă de cauză în legătură cu felul în care s-a desfăşurat instrucţia penală şi constată cum şi cu cât respect faţă de principiul caracterului public al justiţiei s-a realizat o parte din cercetarea judecătorească a faptelor imputate, dacă este jurist, nu poate să nu-şi reamintească de teoriile raţiunii politice ale “dreptului socialist”, studiate în primul an al Facultăţii de Ştiinţe Juridice. Conform respectivelor teorii, categoriile juridice “drept” şi “justiţie”, “adevăr” şi “dreptate” pot fi convergente, iar justiţia independentă, numai în măsura în care interesele grupului care deţine puterea politică sunt, în acest fel, protejate. Când interesele grupului politic dominant sunt ameninţate de lege, legea se schimbă, ori se reinterpretează peste litera şi spiritul ei, sau, pur şi simplu, este ignorată.

Unora dintre mâinile lungi şi secrete întinse peste Justiţie li s-a cerut să devină inerte, fiindcă din cauza prea multor şi obstinante “inabilităţi” (un eufemism pentru brutalitatea impunerii comenzilor politice) s-au compromis şi s-ar putea să fie demascate public. Dacă vom credita “informaţiile de presă”, cu certe izvoare în “zone strict rezervate”, asemenea mâini palmează probele până şi la cea mai înaltă instanţă.

Am la îndemână o pildă. Una cu valoare nu numai de avertisment, dar şi de “studiu de caz” asupra independenţei justiţiei în România postdecembristă. Circumstanţele sale speciale nu-mi permit să-l prezint decât generic. Într-un Ajun de Crăciun, un fost condamnat la un sfert de veac de închisoare aude clinchetul insistent şi repetat al soneriei apartamentului. S-a uitat prin vizor şi s-a şocat. Dincolo de uşă era judecătorul care l-a condamnat, fără să fi fost administrată vreo probă! I-a deschis şi l-a poftit să intre. De ce a venit judecătorul? Să-şi ceară iertare, deoarece povara marii nedreptăţi săvârşite, sub imperiul comenzii politice şi al ordinului, îl apăsa şi nu-i mai lăsa clipă de linişte. Victima l-a înţeles. Judecătorul a mai insistat ca şi soţia sa să primească, direct de la victimă, confirmarea dezlegării de păcat, căci acesta li se pare ca un blestem asupra întregii familii. Victima a fost, iarăşi, generoasă. Judecătorul, ceva mai împăcat sufleteşte, a mai trăit cât să-şi rânduiască trecerea Styxului. A fost chemat şi el la judecată. La judecata Tatălui Ceresc.

(Fragment din textul ”Un om împotriva sistemului”, publicat pe post de prefaţă la volumul ”Idealuri social democrate versus trădarea naţională”, Editura Semne, 2015)

Sursa: Cotidianul

Despre autor

contribuitor

Adauga comentariu

Adauga un comentariu