„Raport asupra postcomunismului și alte eseuri incorecte politic”, cartea lui Claude Karnoouh publicată de Alexandria Publishing House din Suceava, apare într-un context public în care dialogul intelectual dintre „dreapta” și „stânga” lipsește. Pe zona „dreptei intelectuale” se manifestă din plin siguranța controlului pârghiilor – academice, editoriale și publice – specifice mainstream-ului, în vreme ce aria „stângii intelectuale” este percepută ca reprezentând o minoritate nesemnificativă. Ca liberal moderat, în sensul britanic al acestei identități ideologice, nu pot decât să constat că situația este de-a dreptul păcătoasă și să specific, din nou, că inexistența unui atare dialog nu poate fi decât o pierdere pentru spațiul nostru public.
Postcomunism și capitalism
Trasarea unei astfel de „frontiere interne” (Ernesto Laclau) între „noi” (cei de dreapta/stânga) și „ei” (cei de dreapta/stânga) nu face decât să încurajeze și să mențină deja instituita practică a monologului, în care fiecare parte vorbește doar pentru sine, doar spre a se auzi singură. Este principalul motiv din care se întâmplă ca discursul alternativ să fie discreditat, dacă nu ignorat de-a dreptul, mai cu seamă când acesta nu se supune „rigorilor” impuse de cei pe care Adrian Marino îi numea „guru metafizici” ori „căpitani filozofici”.
Or, în ceea ce mă privește, sunt interesat, ca intelectual de dreapta, de discursul alternativ pe care îl propune stânga intelectuală, și de aceea socot că volumul profesorului Karnoouh, interesant situat argumentativ și cu o clară identitate ideologică – aceea a unui comunist de orientare marxistă – reprezintă o modalitate de a pune în fața oglinzii publice anumite mentalități sociale contemporane, din lumea occidentală și din cea românească deopotrivă, cu scopul declarat de a reflecta fața considerată „distorsionată” a modernității.
Într-o manieră segmentată, cartea include analize ale „modernității târzii”, bazate pe o critică a capitalismului, ceea ce implică, în mod evident, o întoarcere la Karl Marx, un „personaj boscorodit de nenumărate ori în ultimele decenii” (p. 82).
Există, apoi, un consistent capitol dedicat postcomunismului românesc, și mărturisesc faptul că aceasta m-a interesat îndeaproape, aici fiind vorba despre teme precum „eșecul românesc în postcomunism”, relația dintre „indignarea socială” și „lupta politică” ori despre cazul Roșia Montană și „opțiunea morală ca anti-politică”.
Urmează o parte ce conține incursiuni analitice cu privire la statutul artei contemporane în context societal, volumul încheindu-se autoreferențial, prin încercarea autorului de a se autoportretiza în tușe intelectuale.
Trei teme importante
Nucleul cărții semnate de Claude Karnoouh sau, altfel spus, nucleul acestui „raport” este configurat, din câte mi-am putut da seama, în jurul unor teme care ar trebui să ne intereseze pe toți, inclusiv sau, mai cu seamă, poate, pe cei din mediul academic:
- Ordinea capitalistă a lumii actuale și alternativa la aceasta;
- Anticomunismul postcomunist, cu orientare specifică asupra cazului României;
- Rolul intelectualilor publici, al celor pe care Lewis Coser îi numea „oameni ai ideilor”.
Voi aborda succint și pe rând temele propuse de profesorul Karnoouh în cartea sa.
Ordinea capitalistă a lumii și alternativa la aceasta. Mi-a fost dat ca, în ianuarie 2011, atunci când am pășit în holul central al Universității Humboldt din Berlin, unde urmam un stagiu de documentare postdoctorală, să pot citi pe un perete celebra teză a 11-a din „Teze asupra lui Feuerbach”: „Filosofii nu au făcut altceva decât să interpreteze lumea; important este, însă, să o schimbi”. Și în viziunea lui Claude Karnoouh, acesta este fundamentul unei posibile schimbări radicale a lumii în care trăim, întrucât ceea ce ne spune autorul „Raportului asupra poscomunismului” că ar fi important este trezirea „conștiinței active a subiectului istoric ca potențial actor revoluționar” (p. 127). În sensul transformării radicale a lumii, alternativa ar fi, așadar, potrivit lui Claude Karnoouh,revoluția. Recunoscând că propria sa generație a ratat această posibilitate, autorul sugerează că aceasta e, de acum, misiunea generațiilor actuale. Dar atenționează, în același timp, că revoluția nu se va întâmpla atâta vreme cât subiectul istoric nu are „conștiință de sine” sau câtă vreme cadrul ideatic al capitalismului îl împiedică să ajungă la aceasta, prin variatele instrumente pe care le utilizează, de la patroni la „funcționari ai puterii”, așa cum sunt, spre exemplu, psihologii, sociologii și jurnaliștii: „(…) psihologii și sociologii, cărora le trebuie adăugați și jurnaliștii, au fost inventați tocmai pentru a cosmetiza angoasa legitimă a subiectului exploatat. Psihologii îl vor convinge că din vina lui nu se poate adapta condițiilor variabile de muncă sau de șomaj: culpabilizarea e un ingredient frecvent în aceste cazuri; sociologii îi «demonstrează», și ei, că trebuie să se adapteze tuturor constrângerilor sociale mizere ce i se impun (diverse tipuri de subordonare, structuri ierarhice, condiții de deplasare sau de cazare în spațiul urban etc.). Cât despre jurnaliști, parcă n-au altă menire decât să toace toată ziua despre logica «naturală» a economiei – căreia nimic și nimeni nu i s-ar putea sustrage și căreia fiecare trebuie să i se supună –, aburind, în același timp, oamenii prin tot felul de inepții sportive, care sunt tot atâtea supape de securitate barbare, funcționând dincolo de orice așteptări” (ibidem). Revoluția radicală implică, așadar, praxisul și ieșirea din cadrele sau din „capsula” capitalismului, întrucât „(…) în epoca noastră, în ciuda mai multor analize actuale și pertinente ale operei lui Marx, doar capitalismul, privat sau de stat, a fost subiectul istoric care a determinat mersul istoriei moderne” (p. 131).
Anticomunismul postcomunist. În opinia autorului, comunismul, inclusiv cel românesc, nu a reprezentat decât o altă fațetă a modernizării specifice capitalismului, și anume aceea a „capitalismului de stat”. Pe acest fond, anticomunismul postcomunist își ratează ținta, rolul său real fiind de a perpetua ceea ce s-ar putea numi „mitul interbelicului imaculat”: „Pe scurt, toți acești parveniți care își cântă acum profesia de credință anticomunistă, servindu-și stăpânii în calitate de lachei cu normă întreagă, joacă un rol capital în proiectul amneziei naționale. (…) Dumnealor se întorc spre anii 1930 ca spre un «paradis» al armoniei sociale și al bunăstării, tulburat doar de agitația unei stângi comuniste clandestine și insuportabile și distrus apoi de comunism” (p. 171). Or, din punctul de vedere al lui Claude Karnoouh, problemele reale ale României postcomuniste sunt altele: „Ce ne văd însă ochii astăzi, când anticomunismul e afișat peste tot cu o amnezie și o frenezie egal de obscene? Asistăm la o deșertificare culturală a zonelor rurale, a cartierelor de la periferia orașelor; adevărata cultură populară a fost sacrificată pe altarul marșandizării generalizate a vieții țărănești. Analfabetismul crește nestingherit la țară și în orașele mici, fiindcă posturile de profesori sunt ocupate de inși tot mai puțin calificați, iar părinții nu-și mai trimit copiii la școală din lipsa banilor. Ce să mai vorbim de universitățile publice devenite, unele dintre ele, grație autonomiei universitare, veritabile întreprinderi private! Nivelul de cultură generală scade și el fiindcă nu mai sunt biblioteci locale, fiindcă nu mai sunt trimise automat cărți de calitate în magazinele sătești (magazine «mixte»), dispărute între timp și ele în vria privatizării. Acestea fuseseră, între altele, mijloace de acces la cultura occidentală înaltă și la diversitatea culturală de calitate al căror impact nu era deloc de disprețuit” (p. 291).
Rolul intelectualilor publici. Există o permanentă dezbatere, ce datează de câțiva ani încoace, relativ la această chestiune, mai cu seamă pentru că, după cum consideră Claude Karnoouh, intelectualii publici s-au predat pe altarul Principelui. Acestui aspect autorul îi adaugă o critică a mediului academic, de la noi și din spațiul european (aici sunt vizați gânditori precum Slavoj Žižek și Alain Badiou), ai cărui reprezentanți sunt preocupați exclusiv să teoretizeze schimbarea, fără să pună accentul pe latura acțională. Ca atare, din perspectiva autorului, avem de-a face cu „un conformism postmodern nihilist ca simulacru de critică” a stării actuale, ce se regăsește și în cazul stângii intelectuale din spațiul românesc: „Stânga românească îmi pare a fi confiscată încă de pseudo-lupte, de autojustificarea spectaculară prin care vrea să se desprindă de politic, încrezându-se în fundații străine interesate doar de promovarea celor ce par de stânga și neavând, în realitate, altă misie decât castrarea oricărei mișcări cât de cât radicale, adică marxiste (…) și explicit anti-imperialiste” (p. 348).
Scurte concluzii
Cum spuneam la început, consider că începutul unui dialog între dreapta și stânga intelectuale este absolutamente necesar. Discursurile paralele rămân la stadiul de monolog dacă argumentele nu sunt poziționate – competitiv, desigur – la aceeași masă. În ceea ce privește cartea profesorului Claude Karnoouh, din care am redat aici câteva idei tocmai în spiritul unui posibil dialog, aceasta conține puține lucruri cu care sunt de acord și foarte multe aspecte în care mă despart de viziunea sa. Sunt de acord, spre exemplu, că trecutul comunist al României poate fi interpretat ca o formă de modernizare, dar nu una de tip capitalist, ci stalinist-oligarhică. Sunt, de asemenea, de acord că există o profundă mitizare a interbelicului și că revenirea ideatică și intelectuală la acea perioadă deloc fastă din trecutul nostru recent reprezintă un mit fondator al postcomunismului, dar o asemenea raportare la interbelic nu justifică eliminarea fizică, de către regimul comunist, a elitei intelectuale din acea perioadă. Pe de altă parte, consider că fiecare ideologie, evident și cea liberală, este purtătoarea unui „balast” conceptual. „Revoluția” este un astfel de balast conceptual și mitic pentru marxiști, la fel cum „statul minimal” reprezintă balastul conceptual al liberalilor. Identificarea și discutarea unor asemenea elemente nu trebuie, însă, să blocheze posibilul dialog între ideologi, văzuți ca intelectuali publici de diferite orientări (în sensul pe care-l conferă termenului Adrian Marino), ci, dimpotrivă, să-l încurajeze.
Autor: Daniel Sandru
Sursa: Timpul
Adauga comentariu