Politică

ANDREI MARGA: “Trebuie să ne adaptăm la violentarea vieţii private, la folosirea perversă a protecţiei juridice a acesteia, la manipularea conştiinţei şi condiţionarea trăirilor, sau avem alternativă?”

viata-privataÎncălcările separaţiei dintre viaţa privată şi sfera publică sunt tot mai frecvente. Iată câteva exemple.
Serviciile de informaţii supraveghează persoane în momente de intimitate, de la discuţii confidenţiale la relaţiile conjugale. Ceea ce se anticipa cu patru decenii în urmă, anume, trecerea la „panoptism” (cum spunea Michel Foucault, „Surveiller et punir. Naissance de la prison”, Gallimard, Paris, 1975, p.218), s-a împlinit. Orice persoană poate fi observată, cu tehnologiile actuale, în orice moment al vieţii. Mai nou se acceptă, în probaţiune, înregistrări de convorbiri ce amestecă confuz viaţa privată cu evenimente publice. Apoi, unele relatări intră în viaţa personală, ca şi cum acţiunea ar fi permisă. Atunci când nu se ajunge la date dorite, se inventează pe şleau. Unii psihiatri (vezi George Şerban, „Lying: Man’s Second Nature”, 2001) ne spun, de altfel, că minciuna a devenit a doua natură a multor oameni, iar istorici ai contemporaneităţii anunţă că s-a intrat în „societatea minciunii” (Wolfgang Reinhardt, „Unsere Lügen Gesellschaft”, Murmann, Hamburg, 2006, p. 9). Încă un exemplu este acela că, ajunşi la decizie, unii îşi plasează în funcţii publice soţia, socri, fiice, fii, alte rude, fără scrupule. Alţii vin în viaţa publică după un trecut sau cu un prezent al vieţii private care sfidează valorile presupuse de reprezentarea cetăţenească.

Mai putem observa că exhibarea a ceea ce fac în viaţa privată vedetele – din artă, politică, sport etc. – ţine paginile tabloidelor. Se stârneşte impresia că ar fi vorba despre fapte ce modifică istoria. În sfârşit, folosirea internetului a sporit intervenţia în viaţa privată a cetăţenilor. Pe de o parte, datele personale stocate în servere sunt vulnerabile în faţa pirateriei. Mai nou, se lansează CV-uri anonime în scopul discreditării. Pe de altă parte, fiind dificilă tragerea la răspundere, unii lansează pe reţelele de comunicare electronică falsuri premeditate, în efortul de a afecta imaginea publică a unor persoane.

Nu cumva asemenea fapte atestă că nu se mai înţelege distincţia dintre privat şi public? Nu cumva s-a trecut, pe nesimţite, dintr-o societate democratică într-un nou feudalism, deosebit, totuşi, de cel vechi prin aceea că „onoarea” nu mai este o valoare caracteristică? În orice caz, elucidarea distincţiei dintre viaţa privată şi sfera publică şi dezlegarea întrebărilor privind garanţiile păstrării ei au devenit temă a democraţiei actuale. Abordez aici această temă şi formulez răspunsul în patru paşi: lămuresc, mai întâi, conotaţia relevantă practic a termenilor (1), apoi, identific pericolele din zilele noastre (2), pentru ca, în continuare, să circumscriu nevoia de a apăra distincţia (3) şi să închei indicând garanţiile posibile ale păstrării separaţiei dintre viaţa privată şi sfera publică în condiţiile modernităţii târzii (4).

1

Separarea dintre privat şi public o datorăm societăţii moderne. Aceasta a preluat distincţia făcută deja de vechii greci între „koine” (sfera ce este comună oamenilor liberi în polis) şi „oikos” (ceea ce este propriu fiecăruia dintre aceştia). Asumpţia înţelepţilor atenieni era că omul liber participă la discuţia (lexis) asupra problemelor de interes comun din polis, spre a stabili acţiunea de întreprins (praxis), sub condiţia autonomiei vieţii private. Se consideră că această autonomie condiţionează însăşi reuşita participării la dezbaterea din polis.

Distincţia nu a avut vreo relevanţă în Evul Mediu, căci din status-ul privat al stăpânului nu se mai păşeşte în vreo sferă publică. Status-ul de stăpân de pământ este „neutral” faţă de distincţia dintre public şi privat (Jürgen Habermas, „Strukturwandeln der Öffentlichkeit”, Luchterhand, Neuwied und Berlin, 1975, p. 19). Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, limbile engleză, franceză, germană consacră, însă, distincţia dintre privat şi public în expresiile latine (res publica şi privatus). Distincţia însoţea, de fapt, evoluţia politică spre absolutism, ce antrena cu sine delimitarea între deţinătorul puterii şi supus. Ceea ce este socotit „public” este legat acum de exercitarea autorităţii, iar „privatul” desemna ceea ce rămâne în afara acesteia.

Această evoluţie a culminat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când puterile societăţii feudale – monarhia, principii, Biserica, armata – înregistrează o „polarizare”, în urma căreia se trece la diferenţierea „buget public” şi „bun al casei”. Odată cu birocraţia şi militarii (parţial şi cu judecătorii) s-au constituit instituţii ale „puterii publice” în raport cu „curtea”, devenită tot mai privată (p.25). Treptat, s-a ajuns la departajarea „societăţii civile” în raport cu „statul”, pe fondul căreia distincţia dintre „viaţa privată” şi „sfera publică” capătă conotaţia modernă. Stăpânul pierde din importanţă, iar decizia se deplasează spre întreprinzătorii din economia care a încetat să fie doar pentru uzul casei. Aceştia sunt persoane private care interacţionează ca „public” în „societatea civilă”, aflată pe cale de formare. Privatul nu mai este redus la o sferă a trebuinţelor fireşti, ci este extins asupra bunurilor. În reglementările de drept privat (începând cu Anglia din a doua jumătate a secolului XVII, Prusia în 1794, Franţa din 1804, Imperiul Habsburgic în 1811 etc.) se consacră noua situaţie. „Status libertatis, status civitatis şi status familiae se înclină faţă de un status naturalis, ce este atribuit acum tuturor subiecţilor de drept – ceea ce corespunde parităţii principiale a posesorilor de mărfuri pe piaţă şi a celor educaţi în viaţa publică” (p. 96). Dreptul privat se pune explicit, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe această direcţie.

2

Să observăm optica asupra relaţiei dintre privat şi public din Constituţia SUA (1787), împreună cu amendamentele înregistrate între timp, şi din Constituţia Franţei (1791), care dau tonul în democraţiile moderne. Ambele legi fundamentale stau pe distincţia dintre viaţa privată a cetăţenilor şi sfera publică. Prima, viaţa privată, este protejată, prin ansamblul libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor. The Bill of Rights şi Declaration de droits de l’homme, stipulează „dreptul oamenilor de a fi în siguranţă în ceea ce priveşte persoana lor, casele, documentele şi efectele…” (Amendmentul IV), respectiv „prezervarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Acestea sunt libertatea, proprietatea, securitatea şi rezistenţa la opresiune” (Articolul 2). A doua, sfera publică, este legiferată în scopul funcţionării optime a instituţiilor puse în serviciul cetăţenilor, a căror viaţă privată este asigurată prin soluţii instituţionale.

După cea mai extinsă cercetare a evoluţiei sferei publice în societăţile europene, Habermas a sintetizat rezultatul modernităţii astfel: „Chiar ceea ce este public se prezintă pe sine ca o sferă – domeniul vieţii private şi domeniul public stau faţă în faţă” (p.14). Cele două „sfere” sau „domenii” nu numai că nu-şi încalcă frontierele, dar se află unul vis-a-vis de celălalt. În alte cuvinte, am mai putea, cu destulă siguranţă, proteja viaţa privată de intruziunile din afară şi am putea păstra viaţa publică sub controlul cetăţenilor responsabili.

Mai suntem în această situaţie? Mai putem vorbi de viaţă privată neviolentată şi de viaţă publică nepervertită? Multe indicii, aşa cum am exemplificat adineaori, atestă că distincţia dintre „domeniul privat” şi „domeniul public” nu mai este respectată. Se mai poate observa că încălcările de frontiere dinspre unul sau dinspre celălalt se înmulţesc din patru direcţii.

Frontiera vieţii private asumată de constituţiile moderne este agresată chiar dinspre instituţii ale vieţii publice. Mulţi cetăţeni se plâng de transformarea lor în obiecte ale zvonurilor, ştirilor confecţionate, defăimării prin acţiuni mediatice. Fără îndoială, mass-media au mereu rolul crucial de a menţine societatea trează în dreptul respectării unor valori, după ce au exercitat un rol istoric în acest sens. Am păşit însă în societăţi în care comercialismul, declinul eticii profesionale şi mercenariatul au cuprins şi mediatizarea. Pe lângă acestea, piratajul informaţiilor stocate electronic sporeşte. În plus, sistemele de supraveghere a populaţiei nici nu mai ascund faptul că exercită urmărirea permanentă. Lupta împotriva terorismului a oferit o justificare suplimentară pentru supraveghere, care este aplicată dincolo de suprafaţa acestei lupte.

Apoi, se profită de protejarea legală a vieţii private pentru a ascunde decizii şi acţiuni care aduc atingere, de fapt, intereselor publice. Persoane cu răspunderi majore ascund date ale vieţii private, trecute sau prezente, ce intră în coliziune cu valorile sferei publice. Sunt, ca un alt exemplu, parlamentari care fac lobby pentru anumite soluţii de reglementare, ce favorizează grupuri determinate. Sunt, apoi, demnitari care funcţionează tacit pe statele de plată ale unor companii sau execută operaţii necurate sub pretextul că au dreptul la viaţă privată. Pe de altă parte, secretul operaţiunilor bancare ale persoanelor este luat ca pavăză pentru reţele de finanţare a terorismului. Anumite tradiţii vestimentare (de acoperire a feţei, a corpului etc.) sunt folosite pentru ascunderea de arme în vederea folosirii în locuri aglomerate.

Mai departe, ceea ce se trăieşte de către oameni în sfera privată nu mai este de multă vreme rezultatul raportării lor directe la natură, ci al politicii sociale. Politica internă se abordează plecând de la neîncetatele urgenţe economice (cum a semnalat deja Carl Schmitt, în „Die Wendung zum totalen Staat”, în „Europäische Revue”, April, 1931, 7, pe urmele căruia, ulterior, mulţi cercetători au explorat tema) încât, în condiţiile scientizării producţiei, bunurile de consum se preformează pe scară mare. Oamenii devin, chiar în viaţa lor privată, apendicele aparatului economic. O „condiţionare” a vieţii oamenilor a intervenit deja (cum a arătat mai întâi Herbert Marcuse, „Eros and Civilisation”, 1955) la nivelul nevoilor omului. La aceasta se adaugă vastele mecanisme de „manipulare a conştiinţei” de care dispune modernitatea târzie (prin conceptualizări, strategii ştiinţifice, clişee propagandistice, limbaj, cum a arătat în „One Dimensional Man”, 1964, Herbert Marcuse, care a profilat tema). Oricum, consumul de bază al oamenilor nu mai este separat de reproducţia din societate, atitudinile lor faţă de viaţă depind de solicitările la care sunt expuşi şi de informaţia accesibilă.

În sfârşit, în modernitatea târzie s-a ajuns la personalizarea excesivă a deciziilor care au aparţinut altădată instituţiilor. „Eu am decis…”, „Eu îmi doresc…”, „Vă voi comunica ce voi decide…” etc. sunt frazări curente chiar în regimuri pretins democratice. Politica publică a început să nu mai fie rezultatul dezbaterii cetăţenilor sau reprezentanţilor lor, ci decizie a unei persoane. Până şi în analize „ştiinţifice”, politica este confundată cu un management sumar. În plus, dobândesc impact public rude şi acoliţi, veritabile clanuri strânse în jurul unuia care a apucat o poziţie de decizie. Chiar şi miniştrii sunt practic numiţi direct de „şef” şi trec prea puţin prin dezbateri ale comisiilor parlamentare. Mentalitatea după care „şeful îşi face echipa sa”, împrumutată necritic din managementul întreprinderilor industriale, este luată drept înţelepciune. Pe acest fundal, decizia în chestiuni de interes public a fost împroprietărită de persoane, familii, clanuri.

3

Trebuie să ne adaptăm la violentarea vieţii private, la folosirea perversă a protecţiei juridice a acesteia, la manipularea conştiinţei şi condiţionarea trăirilor, la personalizarea deciziilor sau avem alternativă? Ştim prea bine că democraţia modernă nu este compatibilă cu nici una dintre acestea. Mai este, însă, realistă democraţia? Nu cumva viaţa de fapt a excedat-o, iar cursul este ireversibil?

În opinia mea, atâta vreme cât vrem ca socializarea noastră să treacă prin individualizare, respectiv ca în societate să ne putem considera persoane cu exigenţe proprii, nu vom putea înceta să pretindem democraţie. Nu vom putea accede la respectul de sine, care este presupus de o democraţie înţeleasă fără resturi, decât dacă protejăm viaţa privată în faţa presiunilor la care este expusă în „societatea mediatică” şi în „societatea panoptismului” şi apărăm sfera publică faţă de încercările de a o privatiza din nou. Relaţia modernă dintre viaţa privată şi sfera publică, în care cele două stau faţă în faţă cu frontiere delimitate, ţine, în fond, de acea cultură care face posibilă democraţia.

Dar şi pe scena democraţiei au loc fapte care dau de gândit. Spre exemplificare, democraţia este folosită ca mijloc de instaurare a dictaturilor blânde, „democraţiile preşedinţiale” înşeală naivii, democraţia este redusă la alegeri libere, iar demos-ul şi cratos-ul tind să se separe din nou. Între timp, a devenit preocupantă, pe bună dreptate, tranziţia de la „democraţia înţeleasă ca simplă tehnică de alegere periodică a reprezentanţilor”, la „democraţia ca formă de viaţă”. Democraţia a etalat, ştim bine, variate organizări, dar abia formula „democraţiei ca formă de viaţă” (anticipată de John Dewey, pe care am explicitat-o la nivelul experienţelor recente în Andrei Marga, „The Destiny of Europe”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, pp.146-165, 282-295) poate restabili relaţia dintre viaţa privată şi sfera publică, fără a ceda colonizării dizolvante a vieţii private de către publicitate şi unui nou feudalism.

Pe scena culturală a intrat între timp o cristalizare teoretică a viziunii după care ne-ar fi rămas puţin de făcut în faţa a ceea ce se petrece în lumea din jurul nostru. Această viziune s-a organizat plecând de la premisa conform căreia „complexitatea” vieţii în societăţile actuale este atât de ridicată, încât cel mai realist este nu să interogăm realitatea în numele unor distincţii, precum cea dintre viaţa privată şi sfera publică, ci să căutăm să stăpânim „complexitatea”, altfel explozivă (vezi Niklas Luhmann, „Soziologische Aufklärung. Beiträge zur funktionalen Differenzierung der Gesellschaft”, Westdeutscher Verlag, Opladen, 1987, 4, pp.126-141). Urgenţa problemei nu ne-ar mai lăsa timp pentru alegeri complicate. Valorile de care fac caz nostalgicii modernităţii, incluzând viaţa privată inviolabilă şi sfera publică democratică, ar fi deja în contratimp cu istoria efectivă.

În pofida aparenţei de realism a viziunii ce nu vede altă şansă pentru înfruntarea „complexităţii” în afara denunţării moştenirii modernităţii, avem la îndemână un răspuns mai bun. O societate care să cultive această moştenire poate părea deja utopică. Dar o societate care ar abandona-o ar merge spre nicăieri (cum Nietzsche a intuit!). Identitatea persoanelor nu s-ar mai forma la confruntarea ineluctabilă dintre fiinţă şi timp (cum Kierkegaard a observat!) şi dintre individ şi istorie (cum spunea Hegel!), ci ar fi transferată unor instanţe care nici nu cer şi nici nu permit controlul. O anonimizare vinovată a răspunderii s-ar generaliza. Distincţia dintre viaţa privată şi sfera publică ar fi distrusă în servicul unui amalgam ce nu are alt rezultat decât supravieţuirea unora într-o lume a selecţiei naturale (descrisă de Darwin).

4

Ce este de făcut pentru a păstra distincţia dintre viaţa privată şi sfera publică? Ce se poate face pentru a opune o alternativă intruziunilor dinspre una sau cealaltă?

Se poate spune că, deşi a apărut în societatea modernă, această distincţie este mai mult decât un moment într-o istorie. Ea este nucleul unui cadru normativ ce merită păstrat câtă vreme istoria se face nu numai cu voinţă, ci şi cu conştiinţa ce revendică anumite valori. De aceea, păstrarea ei este o temă mai mult decât actuală.

Dacă discutăm ceea ce este de făcut, atunci ne întâmpină cel puţin două fenomene ce depăşesc cadrul discuţiei. Este vorba despre destrămarea familiei, în epoca marilor concentrări de putere economică şi ca urmare a slăbirii comunităţilor, şi de destrămarea intimităţii, sub asaltul publicităţii. Ambele au nevoie de o discuţie aparte. Ceea ce este de făcut astăzi ţine, în orice caz, de reglementările de drept.

Cu toate că rămâne dificilă definirea juridică a vieţii private, căci semnificaţia termenului depinde de culturi şi epoci, unele ţări au prevăzut explicit, în legi, interdicţia violării vieţii private. La nivelul cel mai cuprinzător, „Declaration universelle de droits de l’homme” (1948) a statuat: “Nimeni nu va fi obiectul imixtiunilor arbitrare în viaţa sa privată, familia sa, domiciliul său sau corespondenţa sa, nici al atingerii onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii contra unor asemenea imixtiuni sau atingeri” (Articolul 12). La rândul ei, „Convention europeenne des droits de l homme” (1950) stipulează că „orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale private şi familiale, a domiciliului său şi a corespondenţei sale” (Articolul 8) şi pune „libertatea de exprimare” în faţa unor „condiţii şi restricţii”, între care „protecţia reputaţiei şi a drepturilor altuia” (Articolul 10).

Avem, aşadar, reglementări de drept universale, respectiv generale, la care se adaugă reglementări explicite din diferite ţări. Ceea ce se petrece în societăţile actuale atestă însă că, luate împreună, acestea rămân, în cazul bun, doar punctul de plecare al unei vaste şi ţintite abordări juridice a relaţiilor dintre viaţa privată şi sfera publică, de care este acută nevoie. Nu vom putea face faţă celor patru direcţii din care se încalcă astăzi frontierele dintre privat şi public – violentarea vieţii private de către instituţii ale vieţii publice, folosirea perversă a protecţiei vieţii private, manipularea conştiinţelor şi condiţionarea trăirilor, personalizarea deciziilor – fără reglementări juridice în continuare.

Dacă ducem mai departe reflecţia, atunci ne vom da seama că viaţa privată a cetăţenilor şi sfera publică a vieţii lor se condiţionează reciproc. De aceea, viaţa privată va putea rămâne inexpugnabilă doar sub condiţia unei sfere publice care s-a eliberat de malformările datorate lipsei de informare a cetăţenilor, slabei culturi instituţionale şi tentaţiilor feudale ale noilor vătafi şi ale purtătorilor lor de cuvânt. Eliberarea presupune, înainte de toate, democratizare. Este vorba de acea democratizare ce nu se opreşte la dreptul de liberă iniţiativă şi la alegeri libere, ci înaintează spre controlul cetăţenesc asupra aleşilor şi deciziilor şi face din demos, dincoace de orice populism, adică prin însăşi construcţia instituţională, veritabilul cratos în societate.

Autor: Andrei Marga

Sursa: Cotidianul

Abonează-te la newsletter