Scriitor nu te face nici Uniunea Scriitorilor, nici fantoma împăratului Frantz Josef, nici Coca-Cola, nici președintele republicii, nici faptul că fumezi sau nu, nici diplomele stivuite ca sacii într-o magazie. Ești sau nu ești. E ca o boală binecuvântată ori o stare extraordinară, depinde din ce unghi privești. Care vine ca aerul și apa, ca femeia capricioasă în viața îndrăgostitului. E și un blestem, și un deliciu.
Din adolescență știam că o să fiu scriitor, că n-am altă cale, că trebuie să scriu, dar numai când am chiar ceva important de spus, numai împins de sentimentul urgenței. Și cred că n-am trișat, am publicat literatură, după cele două cărți extrem de favorabil receptate de la începutul anilor 90, abia după 18 de ani de publicistică. Am tăcut literar aproape două decenii, și consider că am procedat corect, fiind egal cu mine. Desigur, ritmul interior diferă de la om la om, după el se socotesc paginile scrise, e important să nu te ocupi cu lucruri slabe, să nu mimezi, să fii cinstit. Lipsa adevărului, a trăitului, se observă numaidecât. Nu merg jumătățile de măsură. Peste pârleaz e grafomania, veleitarismul sau așa-zisa literatură de consum.
Spre mirarea multora de-a lungul timpului, nu am intrat în Uniunea Scriitorilor, deși am fost invitat, când era președinte Eugen Uricariu. În aceea perioadă, eram preocupat de gazetărie, după 2010 mi s-a părut că nu e locul meu acolo, într-o asociație care are peste 2000 de cotizanți. Totuși, îmi pasă de soarta ei.
Cum mama naibii să fie atâția scriitori în România? Hai, pe bune! Reali, dacă sunt câteva sute. Evident, s-a produs o ticăloșie. Pe motive ce țin dacă nu de prostie, atunci de corupție, au fost acceptate cârduri de veleitari, care primesc 50% spor la pensie, din bani de la bugetul național. Responsabilul principal pentru starea de degradare este Nicolae Manolescu, secondat de șefii filialelor din țară și de comitetul director.
Uniunea Scriitorilor seamănă acum cu un sat fără câini, cu patrimoniul aneantizat. Și-a pierdut însăși rațiunea pentru care a fost înființată în perioada interbelică, de sindicat de breaslă. De aceea, mă simt solidar cu toți cei care vor să o reformeze, ca să redevină un loc frecventabil. Dar reformarea nu are cum să nu includă reevaluarea dosarelor celor acceptați în ultimii măcar 10 ani.
Adevărata Uniunea Scriitorilor e cea pe care a gândit-o Liviu Rebreanu, nu întovărășirea penibil de tristă de azi, care a bagatelizat și decredibilizat, la nivelul percepției publice, însăși noțiunea de scriitor.
Autor: Alexandru Petria
Sursa: Alexandru Petria
Adauga comentariu