Afganistan, Siria, Ucraina – frontierele finale ale expansiunii SUA. Noua ordine mondială

Retragerea occidentalilor din Afganistan, cosmetizată prin organizarea ultimelor alegeri sub ocupație – mai mult relevante pentru istoria fraudei și mult prea puțin relevante pentru democrație – coincide cu emergența unor noi raporturi planetare, o lume multipolară unde SUA nu mai este unicul stăpân.

După 13 ani de ocupație sordidă a Afganistanului – soldată cu zeci de mii de morți și cu cheltuieli uriașe care au produs rezultate infime – coaliția militară occidentală, în frunte cu armata SUA, se retrage din Afganistan cu coada-ntre picioare. Mai mult decât atât, lecția pe care trebuiau să o dea americanii talibanilor (pentru a pedepsi atacul Al Qaeda asupra Americii, pe 11 septembrie 2001) și terorii în general, s-a transformat într-o lecție amară despre propria condiție, respectiv aceea de a nu mai fi unicul „jandarm planetar”. Incapacitatea americanilor de a-și impune sistemul de valori prin peșterile Tora Bora, munții de bani irosiți de pomană în la Kabul, Kandahar sau la Bagdad, îi fac pe strategii SUA mult mai reticenți în a mai deschide noi fronturi, cum poate s-ar impune în Siria, bunăoară, după trei ani de genocid. Dar în coasta Siriei se află Rusia și Iranul, iar SUA și aliații UE, nu au încă răspuns pentru acest nouă stare de fapt. Asemănător, în Ucraina.

Barack Obama, președintele de la Washington, și William Hague, șeful diplomației de la Londra au fost primii vestici – și cam singurii – care au salutat succesul alegerilor afgane din 5 aprilie, subliniind partea plină a paharului, anume că acestea au reușit să se desfășoare efectiv, cu „doar o sută de incidente armate și câteva zeci de pierderi de vieți omenești.” (cel puțin 16 morți fiind provocate de dronele americane). Liderii occidentali par a uita că oricare dintre cei trei candidați importanți ar câștiga într-un inevitabil al doilea tur de scrutin, este vorba despre membri ai cabinetului ultracorupt al lui Hamid Karzai, timp de un deceniu marioneta Occidentului. De asemenea, talibanii Mollahului Omar nu se grăbesc: așteaptă retragerea infidelilor pentru a putea declanșa infernul.

Mirajul alegerilor libere

Oficial, la alegerile din 5 aprilie au fost spre 7 milioane de persoane (dintre care mai puțin de o treime femei) din 12 milioane înscrise pe liste. Totuși datele oficiale nu precizează de ce doar 12 milioane de afgani figurează pe listele electorale, când populația țării este conform statisticilor de 32 de milioane. Explicația cea mai la îndemână este că o mare parte din populația paștună și tadjică (45%, respectiv 27%), din triburile cărora provin insurgenții talibani, nu este înregistrată electoral. În plus, observatorii au consemnat cel puțin 870 de incidente de fraudă, traduse în minimum un milion de voturi manevrate. Înuși faptul că rezultatele scrutinului nu vor fi anunțate înainte de 15 mai, pune serios sub semnul întrebării deznodământul. Să menționăm totuși că la o săptămână după alegeri și 10% din voturi numărate, în frunte s-ar situa fostul ministru de Externe Abdullah Abdullah (foto sus), cu ca 40% din preferințe, în timp ce „protejatul” fraților Karzai, Zalmai Rassoul, nu are nici 10%.

Crunta realitate

Și mai crunta realitate a Afganistanului, o reprezintă însă cifrele privind nivelul de trai al populației. Progrese față de data invaziei din 2001, sunt relative, deși se poate menționa, spre exemplu, participarea unei treimi din fetele afgane la procesul de școlarizare (care în timpul talibanilor nu era posibilă), reprezentând tot o treime din populația școlară. Faptul că cca 50% din procesul de învățământ se derulează pe sub copaci sau sub cerul liber este o altă discuție. În plus, statisticile arată că peste 60% dintre afgani sunt analfabeți (doar 22% dintre femei știu să scrie și să citească), sub 30% au acces la curent electric și canalizare și doar 5% folosesc internetul. Dar cea mai grăitoare cifră este aceea privind cultivarea de opium, care de la 10.000 de hectare cultivate în 2001, a ajuns la cca 220.000 de hectare cultivate în 2013 (deci a crescut de 22 de ori) și reprezintă 90% din producția mondială a acestui stupefiant.

Imposibila convertire

Talibanismul ca ideologie este islamism politic fundamentat pe codul șaria și împletit cu naționalism (inițial anti-sovetic, ulterior anti-occidental), care se impune prin „războiul sfânt” (jihad-ul) pentru „a cuceri conștiințe și inimi” (Regulile mujahedinilor, 2009) și are ca scop final „domnia națiunii celor puri.” Crezul talibanilor a fost sintetizat astfel de către un diplomat al efemerului (deocamdată) Emirat Islamic Afgan (1996-2001): „Pentru noi, convingerile noastre sunt totul. Și credem că este mai bine a muri pentru ceva, decât a trăi pentru nimic.” Acest tip de trăire, profund înrădăcinată, până la fanatism, occidentalii par să nu îl cuprindă, respectiv îi subapreciază implacabilitatea. După 13 ani de ocupație, practic în zadar, unul dintre politrucii armatei americane, menționează într-un raport al retragerii militare că „zeloșii între jihadiști reprezintă o minoritate inconsistentă în societatea afgană”, niște „gherile accidentale.” (!) Asta în condițiile în care, de-a lungul ultimului deceniu, Guvernul de la Washington a pus la dispoziția lui Hamid Karzai un fond de peste 500 de milioane de dolari pentru a „cumpăra pacea” de la lorzii afgani ai războiului.

Noua ordine mondială

Mulți analiști ai evoluției geo-politice globale – între care chiar cei de la institutul american de studii politice Gladstone – văd în atitudinea strategică a SUA în privința Siriei, Iranului și Ucrainei acceptarea abdicării din postura de conducător global, asumată după cel de-al II-lea Război Mondial. Eșecul din Afganistan și Irak, deopotrivă în plan pacificator cât și ideologic, ar face SUA să se „izoleze” de alte intervenții și confruntări și să accepte realitățile lumii multipolare, unde în special Rusia și China nu mai pot fi tratate cu superioritate. Într-un articol publicat de către institutul menționat – intitulat chiar „Sfârșitul Ordinii Mondiale Americane” – se comentează aserțiunea lui Obama despre trupele rusești de la granița Ucrainei, cum că ar fi „semne de slăbiciune” ale unei „puteri regionale”, în felul următor: „Dacă masarea de trupe la granița Ucrainei și anexarea Crimeei sunt semne de slăbiciune, atunci America se vădește și mai slabă, de o evidentă impotență.”