Devine din ce în ce mai clar: economia nu va începe să crească puternic prea curând, dar prețurile o vor face: în termeni tehnici, asta se cheamă stagflație.
România a reușit să producă inflație într-o perioadă în care prețurile vor să meargă în jos, iar în viitor va avea și de unde să importe mai multe scumpiri: SUA încinge tiparnița de bani.
Pentru economiștii cărora le place intervenția pe piață, stagflația este cel mai rău scenariu posibil. Pentru că nicio politică economică nu poate să frâneze inflația și să accelereze economia în același timp. Treabuie să renunțe la una din ținte. Pentru cei care nu agreează intervențiile, este dovada că politicile de până acum au fost greșite. E nevoie de foarte multă incompetență pentru a aduce lucrurile aici.
În fine, pentru non-economiști stagflația înseamnă o lungă agonie și o spirală a șomajului din ce în ce mai mare însoțită de consum din ce în ce mai mic. Mai înseamnă că nu prea se fac investiții și chiar atunci când se fac ele se orientează către munca brută mai mult decât către tehnologie, după principiile valabile în țările bananiere: maimuțele muncesc mai ieftin ca mașinile.
România a mai trecut prin situația asta între 1997 și 1999, când s-a consumat inerția tipăririi de bani. Atunci, șansa a fost că economia era în așa hal de nenorocită încât punerea ei pe baze reale a fost în stare să rezolve problema. La fel ca renunțarea la niște încălțări prea strâmte, reforma poate aduce o stare grațioasă de confort.
Ce reforme să mai facă România? Două:
Prima este evident cea bugetară, în care trebuie să schimbe structura, modul de administrare și suma totală a cheltuielilor. La nivelul de acum al împrumuturilor pe care trebuie să le luăm, direcția e una singură: falimentul. Însă nici măcar reforma bugetară nu mai e de-ajuns de una singură.
A doua reformă necesară este alinierea nivelului de impozitare a muncii la realitate. Reducerea taxării totale de la 45% din costurile angajatorului la 25-30% este singura metodă prin care numărul angajaților declarați din economie poate crește de la 4 milioane cât este acum la 8 milioane cât ar treabui să fie. Chiar și așa procesul ar fi lung.
Fără un start rapid în cele două reforme, România merge spre cel mai grav și nedrept deznodământ economic posibil: După nici zece ani de pauză, al doilea “deceniu pierdut”.
Articol publicat in revista Corso
sursa: voxpublica.realitatea.net
Şi “flegmaţia” când vine ! Că am aşa nişte flegme de dat unora! Şi cunosc alte milioane de români, care au flegmele pregătite.