C O N T R A P R O P A G A N D Ă

“În zilele noastre de anarhie”

România a încetat să mai existe instituțional. În fiecare minister deciziile sunt contrazise de păreri, care ajung sa aibă consistență și să se susbstituie deciziilor. Haosul dirijat a coborât vertiginos la baza societății. Acolo fiecare își supraviețuiește mizeria. Toți privesc în gol și își târăsc fiecare zi trasă la indigo. Cei care plutesc deasupra mizeriei, într-o levitare îndoielnică și lipsită de orizonturi, își permit puțin mai mult. Adică să-și varieze alimentația și drumul la servici cu mașina personală. Uneori au un apartamemt înhăinat cu gresie și faianță și mai pleacă printr-un concediu încropit. Apoi vin alte straturi succesive, amestecate, neclarificate profesional, așa zișii „corporatiști”, care primesc liber acces de la stăpânii lor pentru a se muta dincolo de zidurile orașului-capcană socială. Mai au o mașină în plus sau două, un confort ușor sporit față de plebe și trăiesc cu falsa idee monopolistă că aparțin celor aleși, în fapt, aleși pentru a fi cordonul sanitar-social dintre cei de jos și cei de sus. Ei trăiesc pe tărâmul de mjiloc, niciodată temeinic așezat și aflat mereu în permanentă competiție în interiorul său. Snobi, plini de prejudecăți și superstiții, sunt sclavi ai cifrelor și bilanțurilor. Care nu sunt ale lor ci ale celor de sus. Întotdeauna ale celor de sus.

Cei de sus, mafia transpartinică, joacă un dublu rol. Unul vizibil pentru prostime, și atunci îmbracă haina de politician, de intelectual al puterii, de investitor de circumstanță sau de preafericit. În fapt, toți formează o singură ierarhie a forței, cu grade pe umeri și responsabilități față de cel aflat mai sus în ierarhie. Acesta este rolul ascuns de prostime. În fata proștilor au reacții stupide de respingere a acuzațiilor de colaborare cu serviciile pe când, tot ei, se bucură în continuare de privilegiile din ierarhia serviciilor, de la Voiculescu la Pleșu și de la Patriciu la Ponta.

O țară astfel stratificată nu este administrată și nici guevrnată ci este exploatată și jefuită. Acesta este haosul dirijat prin declasarea poporului și slăbirea dirijată a educației și pedagogiei. Aceasta este anarhia administrată de mafie în folosul ei.

La începutul secolului XX, Constantin Rădulescu-Motru a definit pentru cazul românesc, sensul “cuvântului anarhie”: “el înseamnă lipsa de ordine şi de autoritate. Bate vântul anarhiei în ţara românească, înseamnă: în ţara românească nu e nici ordine, nici autoritate”. Lipsa ordinii şi a autorităţii este determinată de o situaţie paradoxală: “sub masca unui constituţionalism de paradă, am continuat să trăim zilele unui popor oriental”.

În mai toate structurile statului descoperi “un mare contrast, ca între aceea ce vrea legea română şi ceea ce există de fapt în sufletul românesc. Legea făcută pentru cetăţenii care au încredere în puterea lor şi care ascultă de autoritatea publică, fiindcă aceasta este o delegaţiune a lor; pe când sufletul românesc este neîncrezător în puterile sale şi nu se simte părtaş la autoritatea publică.”

Autoritatea publică la rândul ei, continuă să fie pentru cetăţean “stăpânul de odinioară. Aşa vrea stăpânirea, aşa face. Ca poporul românesc să se opună la ceea ce vrea stăpânirea, trebuie să fie la mijloc o teamă mai mare decât aceea pe care o insuflă stăpânirea; trebuie să fie teama de străin. …cum este poporul fără încredere aşa şi autoritatea publică. Neştiindu-se bazată pe voinţa cetăţenilor, ea oscilează după împrejurări. Aci este blândă, când poporul păstrează ordinea, aci face să se simtă pumnul când iese din ordine”.

Deşi s-au făcut legi potrivite timpurilor moderne, noi “nu le-am aplicat, fiindcă li se opune realitatea sufletului nostru… am mascat deprinderile rele şi egoiste, care veneau din trecut, cu o serie de îndatoriri puse pe hârtie, şi am crezut că lucrurile se vor îndrepta de la sine”.

Schimbarea de mentalitate se face având la bază dinamismul tuturor claselor sociale pe când societatea românească este stăpânită de “rutina şi mentalitatea vechilor clase sociale care trăiau din munca altora; defectele ciocoismului trecut: lăcomia şi îngâmfarea de sine, linguşirea către cei mari şi dispreţul către cei mici; toate acestea s-au continuat ca şi mai înainte cu toate că legile cele noi li se opuneau.” Într-o situaţie similară ne aflăm astăzi când există o mare discrepanţă între presupusele reforme asezonate cerinţelor europene şi realitatea care se opune aplicării lor pe teren. Indiferent de vremuri, “deprinderile cele mai rele s-au arătat mai tari decât toate legile”. Astfel că “spiritul de boierie, adică dispreţul pentru munca cinstită, a rămas totuşi acelaşi” iar sufletul celor care conduc “a rămas” ancorat “ca şi mai înainte”, în “fuga de ocupaţiuni serioase” sau “goana după slujbe. Şi aşa legile apusene au avut fiinţă numai pe hârtie; în realitate guvernarea poporului s-a operat prin mijloacele cunoscute mai dinainte; prin frică, faţă de unii, prin hatâr faţă de alţii.”

Sentimentul de frică este intens exploatat într-o ţară a nisipurilor mişcătoare, o ţară unde oriunde a-i călca te loveşti doar de aparenţe. O sperietură de genul “Ne robeşte Rusia! Ne robeşte Germania! Ne înghit străinii!” este “totdeauna un mijloc pentru a face ca mulţimea să se mişte şi pentru a îndrepta opinia publică românească înspre un anume curent!” Potrivit lui A.E.Baconsky, “oamenii ţărilor sărăcite şi mizerabile au întotdeauna sentimentul că sînt jefuiţi de străini şi puţinele lor bogăţii li se par fabuloase, râvnite de toţi”. (Biserica Neagră). Iar autorităţile cultivă acest sentiment imaginar de nesiguranţă colectivă. Realitatea este inversă. Se uzitează spaima de străini pentru ca aceia care conduc să poată jefui în linişte. Ceva de genul “dormi linişit. Avem noi grijă…”. Se pune întrebarea ce fel de ţară “este oare aceasta, în care o mână de oameni poate pune după voia lor când foc, când corupţiune?” (p.16)

Ce vrea “Europa” de la noi, se ştia la 1910. Constantin Rădulescu-Motru afirma că “în Ţările Apusului omul s-a ridicat de la starea de fiinţă care se apără şi se supune de frică, la starea de cetăţean care are încredere şi se supune din convingere autorităţii emanată din puterea sa proprie. Din nenorocire, această ridicare nu a avut loc la noi decât pe hîrtie. Şi în aceasta stă tocmai principala cauză a anarhiei din zilele noastre.” Astăzi Uniunea Europeană vorbeşte despre aceleaşi lucruri: pe hârtie avem legi care nu se aplică în realitate. Nu există justiţie imparţială şi libertate de exprimare aşa cum legile abia promulgate revendică.

În România modernă “organizarea de partid a rămas o afacere internă a întocmirii boiereşti. Boierii vechi şi noi şi-au alcătuit partidele şi au impus pe şefii lor suveranului. Acesta a fost obligat să guverneze prin mijlocirea şefilor de partide care nu deţineau astfel puterea lor de la suveran sau de la popor, ci de la colegii lor de boierie, de la oligarhia din care făceau şi dânşii parte. Suveranul numea prim-ministru pe omul impus de partide adică de fracţiunile oligarhiei, şi poporul primea de frică puterea acestui prim-ministru, care graţie parlamentului ales de administraţie era şi în afară de orice răspundere! (…)Oligarhia care a constituit partidele politice în România, din mijlocul căreia până acum se alegeau vizirii, adică prim-miniştrii era restrânsă la un mic număr de familii: boierii de tradiţie, de o parte, boieriţii prin revoluţia de la 1848, de cealaltă parte. Împrejurul oligarhiei s-a format cu vremea o clasă numeroasă de cetăţeni, o clasă relativ cu cultură şi care sta înfeodată oligarhiei. Membrii acestei clase, recrutată în cea mai mare parte prin selecţiune din rândul poporului chiar, constituiau instrumentul prin mijlocul căruia oligarhia punea în mişcare maşina statului. Ei erau funcţionarii statului mari şi mici; ei erau deputaţii şi senatorii, care votau legile cerute de interesele celor de sus şi adesea negreşit şi de interesele proprii; ei erau şi electori care duceau la urnă pe poporul suveran; ei făceau bucătăria constituţionalismului nostru de paradă. Între membrii acestei clase înfeodate erau tot felul de profesionişti (astăzi se numesc tehnocraţi n.m.), unii de talent, alţii mărginiţi şi ca minte şi ca avut; erau proprietari cu şi fără moşie, arendaşi îmbogăţiţi; sau în goană după bogăţie; erau medici, ingineri, profesori de toate gradele de la cei de cătun până la cei de Universitate, erau mai ales avocaţi. Toţi aceştia formau un fel de clientelă a oligarhiei. … această clasă înfeodată îndeplinea prin urmare formele legale în statul fundat pe o veşnică ilegalitate. Membrii acestei clase reprezentau cultura apuseană pusă în serviciul oligarhiei româneşti.” Dacă reperele prezentate mai sus se regăsesc în sfera politicului de astăzi, similaritatea nu este întâmplătoare întrucât oligarhiile funcţionează după acelaşi sistem indiferent de accesorii precum orientarea politică.

autor: Adrian Majuru
sursa: cotidianul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss