C O N T R A P R O P A G A N D Ă

GREEN – COALITIA PENTRU O ROMANIE VERDE, INTEGRA SI PROSPERA

Proiectul Platformei-program
Tragedia României
La douăzeci de ani de la schimbările din 1989, România este o ţară devastată.
Activele au fost înstrăinate aproape total, industria a fost pusă pe butuci, datoria externă creşte periculos.
Cleptocraţia autohtonă şi-a însuşit o bună parte din avuţia naţională.
Statul, ros de corupţie, birocraţie, incompetenţă şi neputinţă, cedează ruşinos în faţa capitalului speculativ şi a „rechinilor“ deghizaţi în „investitori strategici“.
La nivelul administraţiei locale domnesc haosul şi ineicienţa, în timp ce aparatul central supradimensionat este din ce în ce mai greu de inanţat.
Au fost ignorate in mod lagrant fundamentele sociale şi etice ale dezvoltării durabile. Au fost calcate in picioare traditiile stramosesti; nesimtirea consumerista a inlocuit discernamantul, cumpatarea si smerenia,
Domenii cu care altădată ne mândream, de la cercetare şi învăţământ până la sport şi cultură înregistrează regrese catastrofale.
A fost ravasita familia traditionala romaneasca. Nu s-a investit nimic spre bene generaţiilor viitoare. În loc ie gospodărită cu chibzuială, România este exploatată cu nesăbuinţă. S-a uitat că resursele naturale, odată risipite, sunt imposibil de recuperat iar chipul omului, odata desigurat, isi pierde posibilitatea de a se deschide catre aproape in duh de adevar si libertate.

Prea mulţi dintre cetăţenii României şi-au pierdut încrederea în ţara în care trăiesc, în aproapele lor şi chiar în ei înşişi.

Asistăm la o profundă criză de identitate şi la o derivă existenţială, datorate pierderii speranţelor şi a reperelor morale.

Pe zi ce trece creşte numărul celor cărora nu le mai pasă de trecutul şi tradiţiile ţării lor, care îşi neagă rădăcinile, nu-şi găsesc rostul şi temeiul în România actuală şi se dezinteresează de viitorul ei.

Prea mulţi dintre compatrioţii noştri „se descurcă“ alegând soluţii facile, satisfacţii personale imediate. În felul acesta rezolvarea problemelor reale este mereu amânată, ducând la o agravare continuă a situaţiei.

Criza ca oportunitate: schimbarea paradigmei economice şi culturale

Criza actuală nu este o simplă criză de creştere, după a cărei depăşire ne vom putea întoarce, uşuraţi, la vechile obiceiuri.

Criza actuală este una de sistem, marcând sfârşitul unui model de economie şi de societate: capitalismul neoliberal bazat pe practici monopoliste şi inanciar-speculative, sprijinit de o cultură a excesului şi hiperindividualismului.

Este un model inaugurat în anii ’80 de Margaret Thatcher în Marea Britanie şi de Ronald Reagan în Statele Unite.

Nu vom putea, însă, ieşi cu adevărat din criză decât după ce ne va i clar modelul de economie şi, în plan mai larg, de societate a viitorului. Fără un model de dezvoltare sustenabilă si o reintregire spirituala a neamului nostru nu vom ieşi cu adevărat din criză, pentru că vom reveni iar şi iar în mediul toxic care a declanşat-o.

În România, ordinea economică şi politică postcomunistă s-a construit amatoristic, în afara unei arhitecturi morale şi în lipsa unor standarde riguroase de competenţă. Au fost încălcate atât normele tradiţionale ale chibzuinţei româneşti, cât şi fundamentele economiei şi politicii dintr-un stat civilizat, dreptatea şi profesionalismul.

Pentru a contracara entropia resurselor economice şi sociale, epuizarea ultimelor rezerve de energie şi de optimism, pentru a opri distrugerea valorilor şi a tradiţiilor noastre sănătoase, pentru a reface solidaritatea nationala, se impun măsuri hotărâte.

Acum, când un sistem falimentar chiar a dat faliment, avem o şansă istorică să schimbăm paradigma.

Sintagma „schimbarea paradigmei“ implică:

– schimbarea radicală a termenilor în care au loc dezbaterile privitoare la economie în România;

– adoptarea unor practici economice şi sociale bazate pe dezvoltarea durabilă;

– strategii distributiste de diseminare a proprietăţii productive, cu rădăcini în gândirea socio-economică a lui Nicolae Iorga, Ion Mihalache, Virgil Madgearu, G.K. Chesterton şi Hilaire Belloc, dar adaptate noii economii practicate deja în ţările occidentale avansate (SUA, Marea Britanie, Danemarca, Canada, cu precădere în regiunea Quebec etc.).

„A schimba paradigma” impune coagularea unei a treia forte menita sa refaca tara devastata de actiunea conjugata a „capitalismul cleptocratic“ autohton şi a „capitalismul dezastrelor” de sorginte neoliberală.

Nu păşim în necunoscut, nici nu o luăm din nou pe drumul utopiei şi al experimentului; păşim pe calea sigură a competenţei şi a omeniei, a întrajutorării şi a reciprocităţii, cu un obiectiv clar în faţă: propăşirea ţării şi împlinirea omului ca persoană în toate laturile vieţii sociale şi economice – o Romanie verde, integra si prospera.

România care va rezulta în urma schimbării de paradigmă va i complet diferită de cea dinaintea crizei.

În mod cert, o tranziţie va avea loc. Ea poate i relativ lină sau extrem de dură. Dacă vom elimina barierele care- i stau în cale, tranziţia va relativ uşoară. Dacă vom prefera să folosim toate resursele care ne stau la îndemână pentru a mai cârpi actualul sistem falimentar, nu va mai putea ofă.

Arii de actiune si obiective generale

1) Familia

La temelia Romaniei trebuie sa stea familia traditionala romaneasca. Familia este întruchiparea perfectă a unităţii în diversitatea persoanelor, universul interpersonal al angajarii reciproce, locul unde persoana se deineşte pe sine în relaţie cu ceilalţi şi principala comunitate care se interpune între individ şi stat. Iata de ce considerăm familia fundamental Romaniei integre si prospere, unitatea de baza a economiei sale civice.

O deinitie sugestiva a “familiei romaneasti traditionale” ne-o ofera Mircea Platon in “A Treia Forta. Romania profunda”: “acel poligon de slefuire a iintei sub privirea atenta a matusilor si rudelor vagi dar intime, acel loc de deprindere a bunelor maniere, acel loc unde inveti sa primesti un om in casa cum se cuvine, nu cu saleuri cumparate de la colt, si nu cu pahare de plastic, acel loc unde inveti valoarea semitonului, a soaptei, a ingandurarii, a tandretei, acel mic univers pe care copilul nu-l paraseste doar pentru a deveni un alt consumator narcisist si pragmatic, ci o persoana care sa airme realitatea lumii, nu sa o diminueze prin rau”

În economiile si societatile de tip liberal şi socialist/neocumunist, temelia este “actorul economic”, individul-unealta, izolat sau pierdut într-o masă de oameni informă, ca în comunism. Intr- o astfel de ordine socio-econimica, familiei îi revine un rol secundar , iind redusa la valoarea ei economica de furnizoare de “resurse umane”, consumatori si “sclavi pe plantatii”

În ultimii douăzeci de ani, atât statul cât şi sectorul marilor companii au încovoiat spatele familiei, unul cu impozite şi hărţuieli birocratice, celălalt cu ritmuri epuizante de muncă. Au făcut ocolul lumii cazurile tinerilor corporatişti români morţi de atâta trudă pe plantaţiile transnaţionalelor.

Din cauza lipsei de oportunităţi din ţară, mii de familişti au luat drumul pribegiei lăsând în urma lor ogoare nemuncite şi copii cu ochii în lacrimi. Ce preţ au oare copiii care s-au sinucis de dorul părinţilor? Spre deosebire de economia neoliberala, economia civica pe care o propunem, nu mai tratează familia drept un element neesenţial, de multe ori chiar stânjenitor, ceva ce ţine de „orele de după muncă“, nu îi mai relativizează importanţa şi nu o mai batjocoreşte prin inacceptabile lărgiri de sens, ci o repune în drepturi şi în stima care i se cuvine. Amintim faptul ca familia este cadrul, prin excelenţă, de manifestare a “economiei dăruirii”, economia iubirii care i-a oferit iecăruia dintre noi lucrurile esenţiale (dragostea, limba, credinţa, valorile morale, „cei şapte ani de acasă“) fără să ceară nimic în schimb.

Vom milita ca familia sa-si recapete controlul asupra invatamantului de stat. Scoala romaneasca de astazi functioneaza doar cu scopul de a scoate pe banda rulanta tineri socializati meniti sa devina viitori “sclavi fericiti”.

Ne pronuntam impotriva abordarii tehnocratice a invatamantului romanesc, a separarii, dupa vechile tipare industrialiste, a educatiei de invatamant, a familiei de economie si de scoala. Lumea contemporana se indreapta catre o reintegrare a lor (dupa cum o arata si studiile unor reputati ganditori precum Allan Carlson, Adam K. Webb, ori Philip Blond in John Medaille, Ovidiu Hurduzeu, Economia libertatii, Bucuresti, Logos, 2009).

Educatia nu se face exclusiv in scoala publica, ci, mai ales, in familia restransa si in familia mare, comunitatea socio-economica organica extinsa (satul, parohia, cartierul)

Educaţia în spiritul economiei civice şi a valorilor noii societăţi, în special în etapele iniţiale de implementare a noii paradigme societale, va trebui să ie asigurată printr- o campanie susţinută de diseminare prin mass media, campanie adresată în special tinerilor. În paralel, curriculum-ul naţional va trebui să ie rapid adaptat şi îmbogăţit pentru ca învăţământul să formeze tinerii în spiritul valorilor şi practicilor civice.

Vor i eliminate din scoli, necinistea, violenta si drogurile. In prezent “copiii sunt sexualizati de mici si educati sa gandeasca numai in termeni de success material, de ‘teapa’, ‘tun’, sa ie ‘vedete’ sau sa ie ‘buni la invatatura’ ca sa poata ‘pleca afara’ . In lipsa parintilor reali (plecati la munca sau inclestati in patimile lumii moderne), copiii cad pe mana pseudoparintilor, a ‘tatucilor’ de tot soiul: de la organisme ale statului la corporatii, maoti, bande, retele de prostitutie. “Tatal nostru care esti in Ceruri” nu isi mai gaseste chipul si asemanarea in patriarhul de alta data, ci in maiotul cinic care isi trimite copiii ‘la produs’ “. (Mircea Platon)

Suntem de acord cu airmatiile deputatului Carmen Axenie (“Observ ca noi educam indivizi si nu persoane care maine-poimaine vor intemeia familii. Aici e marea hiba a invatamantului nostru, ca nu are sau nu mai are viziune sociala, nu pune familia in centru”) si sustinem propunerea ei de introducere a invatamantului la domiciliu ca una dintre formele de educatie a copiilor.

Scoala de acasa presupune, in Romania, o economie civica prospera. Aceasta ar permite tatalui sa -si poata sustine familia ca mic proprietar-producator si o reabilitare simbolica a familiei traditionale, a femeii “casnice”. Nu poti face scoala acasa cu doi parinti “corporatisti”, traind in traic si vorbind cu copiii “pe mobil”.

Vom aduce parintii acasa pentru ca parintii sa-si poata aduna copiii de pe maidanele reale sau virtuale.

2) Economia civica, o economie a proprietarilor.

“Sa ne intoarcem acasa!” si “Sa im stapani in casa noastra!”. Sa im proprietari chibzuiti ai resurselor naturale si energetice, proprietari ai pamantului si padurilor noastre, proprietari ai intreprinderilor mici, mijlocii si mari.

Precizări terminologice

Economie civică sau distributism sunt diferite nume pentru o cale (a treia, diferită şi de capitalism, şi de comunism) de organizare şi dezvoltare a societăţii, cu accent pe binele comun (şi nu pe proitul obţinut oricum), pe altruism (şi nu pe egoism), pe cooperare (şi nu pe competiţia nesănătoasă), pe dreptate şi echitate socială (şi nu pe injustiţie şi inegalitate).

Modelul oferit de economia civică nu este unul exclusivist ci unul mixt, în sensul că nu toată economia va trebui să ie alcătuită doar din irme mari şi trusturi multinaţionale sau numai din irme mici şi din asociaţii de tip cooperatist. Va exista un sector de stat în economie, vor exista irme mari, autohtone, străine şi multinaţionale. Există şi vor exista oameni care vor prefera să ie salariaţi – în sectorul public sau privat. Poate că, prin forţa exemplului oferit de irmele mici şi de cooperative, numărul salariaţilor va scădea tot mai mult, majoritatea constituind-o proprietarii-producători.

Numele de distributism nu trimite la „distribuirea bunăstării/bogăţiei“ din modelele socialiste, ci propune o cât mai largă distribuire a proprietăţii productive.

Proprietatea nu desemnează o proprietate abstractă concretizată, să spunem, în „acţiuni“, în equity instruments sau alte scheme speculative; în contextul economiei civice, acest termen desemnează „proprietatea productivă“, posesiunea izică şi folosirea concretă a pământului, uneltelor şi cunoştinţelor. „Proprietate productivă“ este considerat şi capitalul real, izic, capabil să producă în mod responsabil şi sustenabil. Economia civică presupune răspândirea largă a „proprietăţii productive“, ceea ce conduce la pieţe libere şi la dezvoltarea conştiinţei profesionale şi a responsabilităţii cetăţeneşti.

Mutualizare este un termen folosit frecvent în noile economii civice pentru a desemna organizarea sau convertirea unei întreprinderi comerciale într-o formă care să permită controlarea ei de către angajaţi şi clienţi, care devin acţionari direcţi (stakeholders).

Dezvoltarea durabilă şi producţia la scară mică

Este greşită teza marxistă potrivit căreia doar producţia de scară asigură obţinerea unui nivel de trai ridicat. Mica proprietate productivă, producătorul mic şi mijlociu creează o economie locală sustenabilă şi diversi

Producţia la scară mică este ideală din punct de vedere economic întrucât asigură:

a) armonizarea cererii cu oferta;

b) a producţiei cu consumul;

c) protecţie împotriva ciclurilor economice şi luctuaţiilor extreme ale preţurilor;

d) un progres organic, nespectaculos dar continuu, sustenabil.

În general, mica irmă este mai inovativă şi mai eicientă decât marea corporaţie – operează cu costuri mai reduse, iar veniturile ei sunt curate şi nete, în vreme ce corporaţia iroseşte resurse umane, materiale şi inanciare. Inconvenientele din trecut ale irmelor mici sunt în mare parte anulate în societatea informaţională, care asigură accesul generalizat la cunoaştere şi documentare.

Producţia la scară mică este ideală şi din punctul de vedere al solidarităţii deoarece:

a) are rădăcini adânci în comunitate;

b) foloseşte preponderant resurse locale şi se preocupă de mediul înconjurător;

c) beneiciul, proitul rămâne pe loc, în comunitate, inanţând dezvoltarea.

O comunitate în cadrul căreia prosperă irmele de familie sau asocierile (cooperativele) locale este una lipsită de asperităţi sociale, nivelul de trai este relativ egal iar membrii ei vor împărtăşi valori similare – solidaritatea însemnând cooperare în atingerea unor scopuri comune dar şi a unor obiective proprii.

Noi sustinem ca răspândirea cât mai largă a proprietăţii productive şi a condiţiei de întreprinzător este condiţia primordială pentru ca producţia la scară mică să devină un motor al dezvoltării durabile, precum în regiunea Emilia-Romagna din Italia.

Clariicări ideologice

Răspândirea largă a proprietăţii productive este parte integrantă a tradiţiei antreprenoriale americane, a republicii micilor proprietari, stabilită de Thomas Jefferson şi James Madison la începutul veacului al XIX-lea. Timp de două sute de ani micile afaceri au fost o primă sursă de bunăstare în Statele Unite. Tot ceea ce este caracteristic şi fermecător în cultura europeană se datoreşte supravieţuirii unei economii la dimensiuni umane. Până în 1950 chiar şi centralizata Franţă a fost o societate formată din mici ferme şi ateliere. România interbelică era un regat respectat şi admirat al micilor proprietari.

Procesul de „distrugere creatoare“ a afacerilor mici şi independente, de înlocuire a micilor irme de marile lanţuri sau concernele transnaţionale nu a fost nici „iresc“, nici „sănătos“, aşa cum vor să ne convingă susţinătorii utopiei neoliberale. A fost consecinţa neprevăzută şi nedorită a mecanismului „dereglementărilor“ iniţiate prin decizia politică a Administraţiei Reagan, copiată de conducerile altor mari economii dezvoltate, de a relaxa legile antimonopol. Se acceptau consolidările monopoliste în credinţa că ele vor duce la „bunăstarea consumatorului“ deoarece se vor livra bunuri mai ieftine.

După numai o generaţie, o astfel de abordare a dat naştere în SUA la o criză economică fără precedent, la cea mai mare concentrare a puterii economice de la J.P. Morgan şi J.D. Rockfeller încoace, la pierderea unor întregi sectoare industriale şi a milioane de locuri de muncă bine plătite, la stagnarea salariilor (nu au mai crescut în termeni reali din 1970), la invadarea pieţei americane cu produse „made in China“ din ce în ce mai proaste şi mai scumpe. În Marea Britanie şi în ţări precum România situaţia este şi mai dramatică.

Ce-i de făcut?

În lumea occidentală se iau măsuri radicale pentru restaurarea „republicii micilor proprietari“ şi trecerea la un nou model economic. De exemplu, Administraţia Obama a iniţiat un fond de 30 de miliarde de dolari pentru băncile din comunităţi dispuse să împrumute micii întreprinzători, în efortul de a crea noi locuri de muncă şi a ajuta economia încă fragilă; cu sprijin federal s- a demarat un proiect-pilot, „modelul Cleveland“, o asociaţie de cooperative pe model Mondragón. Deşi organizarea iniţială este de tip top-down, ea a stârnit admiraţia lumii cooperatiste din SUA şi poate i un model pentru România, unde iniţiative de organizare cooperatistă „la irul ierbii“ sunt puţin probabile, pentru început, pe scară largă; United Steeworkers, cel mai mare sindicat din SUA, a încheiat o înţelegere cu cooperativele Mondragón pentru înarea de cooperative în sectorul metalurgic din SUA şi Canada. Acestea sunt doar câteva iniţiative majore din SUA din ultimul an.

Economia civică se deosebeşte atât de neoliberalism/neoconservatorism cât şi de ideologiile neomarxiste (diviziunea dintre neoconservatorism şi neoliberalism este falsă, căci încearcă să stabilească diferenţe acolo unde ele nu există).

Economia civică presupune dezvoltarea durabilă şi activităţile sustenabile, pentru că sunt pornite şi organizate la nivel local şi calibrate la scară umană. Neoliberalismul predică subsidiaritatea, dar sfârşeşte ca şi socialismul: reduce pluralitatea, centralizează şi concentrează la vârf capitalul, oportunităţile, deciziile şi benee.

Economia civică promovează vecinătatea; legată prin multiple legături organice de comunitate, este realistă şi chibzuită.

Precum marxismul, neoliberalismul este utopic şi milenarist, idolatrizează o icţiune transcendentă, aşa-numita „piaţă liberă globală“, menită să amalgameze toate particularităţile regionale şi naţionale în spaţii luide şi omogene.

Neoliberalismul se adresează „omului nou“, acel homo oeconomicus care l-a înlocuit pe homo sovieticus. Acesta este individul fragmentat şi izolat ce-şi urmăreşte doar propriile scopuri. Obţinut prin inginerie economică şi socială, el funcţionează în chip de unealtă. Homo oeconomicus este mijloc pentru realizarea unor agende politice sau economice. Considerat „resursă umană“, el este exploatat ca marfă sau ca sursă de pro.

Economia civică aplică în toate domeniile principiul antropologic fundamental al omului ca persoană. Ea urmăreşte respectarea demnităţii şi autonomiei cetăţenilor în toate laturile vieţii sociale, de la alocaţia pentru nou-născuţi până la asigurarea unui venit drept.

Combinând spiritul troţkist al „revoluţiei permanente“ cu individualismul exacerbat, neoliberalismul/neoconservatorismul şi ideologiile neomarxiste promovează mereu „distrugerea creatoare“ în viaţa economică şi socială. („Distrugerea creatoare este celălalt nume al nostru, pe care îl folosim atât în plan intern cât şi în afara graniţelor. Dărâmăm vechea ordine în iecare zi, din lumea afacerilor şi până în cea a ştiinţei, literaturii, artei, arhitecturii, din domeniul cinematogra până în cel al politicii şi justiţiei“ , declara neoconservatorul Michael Ledeen.)

„Distrugerea creatoare“ decimează tradiţiile, comunităţile organice, asocierile locale – There is no such thing as society (Societatea nu există), spunea Margaret Thatcher – şi creează o societate atomizată şi instabilă, dominată de tensiuni sociale şi de relaţii conlictuale.

Economia civică înlocuieşte „distrugerea creatoare“, pusă în scopul unui progres nesustenabil, care nu ţine cont de realităţile concrete, prin dezvoltarea durabilă; relaţiile violente şi conlictuale cu cele de cooperare şi întrajutorare, individualismul exacerbat, care absolutizează drepturile individuale şi pornirile egoiste, prin personalism, în care interesul personal este urmărit cu responsabilitate şi armonizat cu cel al comunităţii.

Neoliberalismul este o „economie utopică“ (John Cassidy). În schimb, în forme mai mult sau mai puţin asemănătoare, economia civică a funcţionat în trecutul nostru (cooperativele interbelice ale ţărăniştilor lui Ion Mihalache) şi funcţionează, înloritoare, în diferite colţuri ale lumii. Să amintim doar câteva exemple:

– Remarcabila economie civică pe principii distributiste a cooperativelor Mondragón din Ţara Bascilor, cu cei 100.000 de lucrători-proprietari şi 50 de ani de activitate încununată de succes;

– Economia civică a Emiliei-Romagna, unde 40% din PIB provine de la e ce funcţionează în sistem partenerial şi asociativ;

– Cele 15.000 de mici întreprinderi din Toscana, cu mai puţin de cinci lucrători iecare, unite într-o reţea lexibilă de producţie, care fabrică ţesături pentru industria internaţională a modei;

– Succesul ESOP-urilor americane, al programelor de microcreditare din întreaga lume (cea mai cunoscută instituţie de microinanţare pe principii distributiste Grameen Bank);

– Sistemul cooperatist de distribuire a energiei electrice în zonele rurale ale Statelor Unite, considerate nerentabile şi deci neinteresante pentru marile companii;

– Programul „pământ pentru ţărani“ al Taiwanului, care, urmând o strategie distributistă, a reuşit într-o singură generaţie să scoată ţara din sărăcie lucie şi să o aducă la nivelul unei puteri de prim rang.

În planul ideilor, modelul economiei civice poate să înfrunte cu succes cele mai bune teorii pe care le oferă neoliberalii/neoconservatorii şi socialiştii.

În planul realităţii, neoliberalismul a mers din eşec în eşec în timp ce economia civică a mers din triumf în triumf. A făcut-o însă fără emfază, cu smerenie, dezvoltându-se organic şi chibzuit.

Economia civică promovează cu asiduitate valorile naţionale româneşti şi reorientează sistemul educaţional către acestea şi către o remoralizare a societăţii. Dezvoltarea unei perspective româneşti şi a unor puncte de vedere proprii şi pozitive asupra societăţii, economiei, istoriei poporului român şi relaţiilor internaţionale, începând cu cele din aria geograică imediată, nu poate i decât beneică într-un mediu global în care sursa valorii economice contează. Mai mult, economia civică duce la întărirea coloanei vertebrale în relaţiile cu partenerii internaţionali, organizaţiile şi forurile din care România face parte.

Sfera etic-economica

Economia civica implică echilibrarea societăţii şi a economiei în spiritul unui trai demn şi drept şi al unei societăţi organice. Ţelul ei este dezvoltarea unor persoane libere şi a unui popor încrezător în capacităţile sale. Pentru aceasta este nevoie ca principiul omului ca persoană şi nu ca „resursă umană“ să guverneze toate domeniile vieţii economice, sociale, politice.

Economia civica urmăreşte respectarea demnităţii persoanei în toate laturile vieţii sociale şi economice, de la alocaţia pentru nou -născuţi până la pensie, de la educaţie până la îngrijirea sănătăţii. Bunăstarea este privită prin prisma sănătăţii organismului social, sănătate afectată de concentrarea capitalului şi, în consecinţă, a puterii, precum şi de nedreptate în distribuirea produsului muncii.

Economia civica (distributista) este un sistem de practici economice in care proprietatea este folosita in primul rand pentru producerea de bunuri si servicii necesare care servesc persoana- in- comunitate. O gospodarie taraneasca trebuie sa produca hrana iar taranul sa ie un producator agricol si nu cel care urmareste doar sa-si vanda cat mai repede pamantul dezvoltatorilor. O fabrica trebuie sa faca proit din producerea de bunuri reale nicidecum din vinderea activelor unor fonduri speculative sau unei mari corporatii care o va inchide si vinde bucata cu bucata. O banca trebuie sa inanteze activitatea productiva si nu schemele speculative. Privit din perspectiva distributista, intre micul editor, micul librar si speculantul la bursa exista o imensa diferenta. Primii creeaza valoare pentru ei insisi, familiile lor si comunitate in timp ce speculantul nu face decat sa “extraga” valoare fara sa creeze nimic in loc. Distributismul privilegiaza in mod net investitiile productive in folosul persoanei-in- comunitate si descurajeaza, prin toate mijloacele legale, investitiile speculative care sifoneaza bogatia creata de altii sau de natura. (cazul Rosia Montana). Astfel se produc nu numai bunuri materiale necesare unui trai prosper, ci si un bun intangibil pentru supravietuirea comunitatii: stabilitatea sociala.

Economia civica îşi propune să asigure stabilitatea, echilibrul şi sustenabilitatea economică prin mijloacele pieţei libere.

Prin „piaţă liberă“, înţelegem o piaţă competitivă care este stabilă şi sustenabilă datorită faptului că proprietatea productivă este larg răspândită în societate. Aceasta înseamnă că producţia oricărei mări este răspândită într-un număr de irme mici şi mijlocii suicient de mare pentru ca nici una să nu aibă puterea de a stabili sau inluenţa arbitrar preţurile. Toate „acceptă“ preţurile şi nu le „impun“. Precondiţia „numărului vast de irme“ este un fundament al teoriei economice clasice, încălcat prea adesea în economiile lumii de azi.

Economia civica este un sistem de micro-proprietati. Intr-un sistem distributist, vor i predominante atelierele, irmele de familie si micile gospodarii si ferme agricole; in cazul entitatilor mari, cum ar i caile ferate, utilitatile publice sau bancile, acestea vor i “mutualizate”, adica vor i organizate intr-o forma care sa permita controlarea lor de catre angajati si clienti care devin actionari directi (stakehoders)

O piaţă cu adevărat liberă combină logica proitului cu beneiciile sociale . În modelul „capitalismului sălbatic“ este perfect valabil să ii interesat numai de pro , fără să ţii cont de consecinţele sociale ale goanei după bani şi putere. Economia civica este o economie participativă, în care proitul este realizat în cadrul unui model de responsabilitate socială.

Ne opunem cu hotarare deplasarii puterii economice de la nivelul persoanei la cel al marilor organizatii impersonale (stat, corporatii) sau al oligarhiei unde are loc o uriasa concentrare a capitalului si a proprietatii. Ca obiectiv strategic, un viitor stat distributist isi va propune ixarea conditiilor necesare sa coboare puterea (sa o distribuie) la nivelul micului proprietar- producator, caramida societatii, de a carui bunastare depinde intregul ediiciu social. Este un obiectiv care necesita o actiune hotarata in plan legislativ, inanciar, al educatiei institutiilor de stat si a schimbarii mentalitatii.

Numele de distributism nu trimite la „distribuirea bunăstării/bogăţiei din modelele socialiste – “distribuirea” socialista este de fapt o “redistribuire” artiiciala – ci propune o cât mai largă distribuire a proprietăţii productive.

Sistemul economic trebuie sa promoveze valorile persoanei-in-comunitate. O economie civica isi propune sa intareasca acele comunitati situate cat mai aproape de persoana, in primul rand familia si comunitatea locala, care trebuie sa ie in mare parte auto-suiciente si capabile sa se guverneze singure.

Distributistii considera ca proprietatea, subsidiaritatea si sustenabilitatea sunt fundamentele pe care se poate cladi o economie civica. În acord cu principiul proprietăţii, încurajam deţinerea de mijloace de producţie de cât mai mulţi membri ai societăţii, asigurând astfel condiţiile pentru o reală autonomie economică a persoanei si pentru bunastare.

În acord cu principiul sustenabilităţii, distributistii încurajeaza exclusiv proiectele de dezvoltare şi politicile publice care nu presupun epuizarea resurselor şi degradarea mediului, ci contribuie la ridicarea calităţii vieţii şi oferă garanţii că nu văduvesc generaţiile viitoare de posibilitatea dezvoltării. Acest principiu are implicatii nemijlocite în privinta contracararii entropiei resurselor si a prosperitatii economice obtinuta pe baze durabile; sa nu uitam ca nici munca, nici capitalul nu pot suplini resursele consumate sau risipite.

Intrucat lucratorul este o persoana, el nu poate i tratat ca o marfa, “resursa umana” sau ca un sclav. Acolo unde exista forta de lucru salariala, militam pentru un salariu echitabil si o rata a dobanzii echitabile (din moment ce dobanda este “salariul” capitalului.) In ceea ce priveste companiile mari care activeaza in Romania, se impune participarea nemijlocita a lucratorilor la beneiciile create de produsul muncii lor. In acest scop, cerem dezvoltarea imediata a unor solutii legisltative pentru programe de participare la benesi acordarea de actiuni la aceste companii dupa modelul ESOP (Employee Stock Ownership Plan) din SUA.

Militam pentru democratizarea accesului la credit-ul productiv Este imperios necesara iniintarea unei retele de banci populare cooperatiste si uniuni de credit. CEC-ul trebuie sa ie recapitalizat si transformat in motorul intarii unei noi ordini distributiste.

Incurajam economiile informale si domestice, ne- sau partial monetarizate (subzistenta si semi-subzistenta, trocul si alte forme de economie


informala) intrucat ele reduc treptele intermediare dintre productie si consum. Capacitatea de a-ti asigura nevoile de consum cu propria forta de munca, cu pamantul propriu si cu propriile unelte nu poate i distrusa de recesiune sau de decizia marilor corporatii de a inchide fabricile din Romania si a le muta in China. Productia la scara mica, intr-o economie locala diversiicata, este ideala pentru coordonarea stabila intre cerere si oferta. Drept urmare, incurajam “irmele de apartament”, pe micul meserias si “agricultura de subzistenta” care aduce la piata sau la colt de strada un portbagaj de rosii si cateva oua proapspete dar si “industriile de lux” (in Occident) bazate pe ucenicie, pe meseriile artizanale precum croitor, cizmar, bijutier. In loc sa ie distruse, acestor forme de economie informala si locala, le trebuie asigurate conditiile necesare sa prospere si sa contribuie in mai mare masura la binele comun.

Modelul distributist al economiei civice este perfect compatibil si incurajeaza dinamicile parteneriale de tip “open source” si “peer to peer”.

Dezvoltarea continuă, echilibrul macroeconomic şi un mediu de afaceri atrăgător nu mai trebuie lăsate la voia întâmplării sau a hotărârilor guvernamentale schimbătoare (de la un mandat la altul sau chiar, în cadrul aceluiaşi guvern, de la un ministru la altul). Este necesară alcătuirea unei strategii naţionale pe termen mediu şi lung, cu obiective şi termene precise în urma consultării factorilor politici, a sindicatelor, patronatelor, asociaţiilor profesionale şi a societăţii civile în general. Dezvoltarea durabilă nu poate i asigurată decât prin armonizarea intereselor la nivel naţional şi prin consecvenţă în urmărirea lor.

România trebuie să se axeze, cel puţin la început, pe ceea ce ştie să facă cel mai bine. Dacă aceasta înseamnă agricultură şi câteva industrii selectate cu atenţie şi discernamânt numai dintre cele care s-au dovedit a i competitive, atunci de acolo trebuie pornit.

Promovarea anumitor domenii prioritare alese cu grijă, după consultarea specialiştilor cu privire la conjunctura actuală şi la evoluţiile previzibile, va deştepta interesul pentru ele şi va atrage capital. Chiar dacă nu se vor face investiţii direct de la buget, guvernul le poate sprijini politic prin măsuri iscale sau vamale. De exemplu, statul poate creşte taxele vamale pentru produsele pe care hotărăşte că România trebuie să le producă intern. Aceasta trebuie să se întâmple pro-activ, chiar atunci când bunul nu se produce deloc în România, şi cere mult discernământ şi talent în negocierile cu partenerii externi.

Ca strategie şi politică industrială, trebuie urmărită stabilirea industriilor prioritare pe care să se axeze economia României până în 2015, iniţial, şi apoi până în 2020. Pe zi ce trece, devine mai stringentă alegerea acestor domenii, a unor industrii viabile (auto)sustenabile şi, mai ales, esenţiale pentru România. Acesta este un proces continuu, setul (3- 4 industrii tratate preferenţial) urmând a i revizuit la intervale de câţiva ani. Rezultatul va i dezvoltarea unei economii în perfect acord cu speci naţional.

În stabilirea priorităţilor criteriul hotărâtor va i sustenabilitatea economică, evaluând metodele de producţie, nivelul consumurilor, reziduurile generate şi gradul de poluare. Mecanismele pentru evaluarea şi proiectarea proceselor de producţie şi/sau a sistemelor de servicii axate pe o strategie a priorităţilor ambientale (precum paradigma EPS, Environmental Strategy Priority, folosită de Volvo, de exemplu) pot aduce contribuţii majore în acest sens.

Procesul dinamic de selecţie, monitorizare şi încurajare a capacităţilor ţării, urmărind fără echivoc interesul României, se pliază în mod natural pe schimbările economice din restul lumii, începând cu ţările din Estul Europei şi sfârşind cu partenerii din celălalt capăt al lumii.

În acelaşi domeniu al politicii industriale, economia civică va favoriza (v. John Médaille):

– Modurile lexibile de producţie şi manufacturare care se pot adapta rapid de la o linie de producţie la alta sau de la un produs la altul, în conformitate cu cererea;

– Echipamentul de uz general, multifuncţional, în locul echipamentului destinat realizării unui singur produs („no unitaskers”);

– Producţia de bunuri cerute de piaţă şi nu producţia masivă de bunuri aruncate ulterior pe piaţă (demand-pull şi nu supply-push);

– Lanţuri de aprovizionare locale şi procurarea de materiale şi componente de provenienţă locală sau din zone cât mai apropiate;

– Larga distribuire a proprietăţii productive şi administrarea transparentă a unităţilor economice (open-book management; documentele contabile şi cele referitoare la performanţă, ca şi rezultatul controalelor inanciare ale unei unităţi economice sunt accesibile tuturor lucrătorilor-proprietari);

– Procese de producţie scalabile, care funcţionează atât la nivel mic (ie) cât şi la nivel mare (uzină, fabrică).

Industriile verzi trebuie să ie locomotiva dezvoltării industriale a României în acest mileniu.

În România, toate proiectele din economia verde ar trebui să ie dezvoltate în regim cooperatist. Există un motiv întemeiat pentru aşezarea acestor noi industrii pe baze cooperatiste. Sectorul privat, nici în România, nici în alte părţi, nu mai este dispus să-şi asume riscuri acolo unde nu există un câştig sigur şi imediat. Aici se văd avantajele modelului distributist de afaceri versus modelul axat pe proit. Sectorul distributist din România (cooperative, IMM-uri) ar i cel mai potrivit pentru industriile verzi întrucât nu ar urmări proul maxim, nu ar trebui să-şi plătească managerii cu un „salariu nesimţit“, nu ar avea un consiliu de directori care să dea socoteală unor acţionari care sunt de fapt fonduri speculative de aiurea. În plus, riscul este împărţit între toţi lucrătorii-proprietari şi, în caz de eşec, şocul este mult amortizat.

În sectorul producţiei industriale, nu va trece multă vreme şi întreprinderile private care funcţionează după vechiul sistem se vor lovi de expansiunea producţiei în parteneriat (peer to peer). Şi în România, ca şi în alte ţări, vom asista la o explozie a formelor cooperatiste de producţie relocalizată. Este vorba de o economie la scară umană – o economie „webcentrică“ a „garajelor hightech“, a microfabricilor şi a microîntreprinderilor. O economie pe modelul Emiliei-Romagna, unde mici ateliere lucrează în reţea, producând în mod distributist, printr-o cooperare între egali. Dezvoltarea acestui model de producţie şi distribuţie este însă împiedicată de formele centralizate ale antipieţelor neoliberale contemporane.

Rolul economiei civice este de a înlătura aceste constrângeri şi de a sprijini noile forme parteneriale (care includ colaborarea de tip „open source“, distribuţia pe Internet, accesul la platforme comune şi unelte high-tech relativ ieftine, de mici dimensiuni şi uşor de mânuit). Profesioniştii care lucrează în cadrul acestor organizaţii parteneriale au marele avantaj că ideile lor trec direct în producţie, nu au nevoie de are şi nici de utilaje mari.

Economia civică duce la dezvoltarea pieţelor locale prin colaborare locală. Vom incuraja unităţile de desfacere (de la magazinul de la colţul blocului până la marile lanţuri comerciale) să se aprovizioneze cu produse agricole locale sau autohtone, capitalul păstrându- se astfel în comunităţi şi iind investit înapoi, în bunăstarea localnicilor. Propagarea acestui efect al răspândirii bunăstarii pe scară largă este un ţel declarat al economiei civice. (Guvernul va trebui să iniţieze o largă şi intensă campanie mediatică de educare şi redeşteptare a spiritului naţional şi a responsabilităţii civice sub deviza „Cumpăraţi lucruri româneşti!“)

Economia civică urmăreşte îmbunătăţirea ocupării forţei de muncă nu prin îngroşarea numărului bugetarilor sau al salariaţilor de la irmele multinaţionale (importante, fără nici o îndoială, dar nu şi suiciente pentru a asigura creşterea stabilă şi sigură a avuţiei naţionale) ci prin încurajarea formelor asociative şi a IMM-urilor. În toate economiile avansate sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii adună cel mai mare număr de angajaţi. Nu avem, prin urmare, a ne teme nici de „irmele de apartament“, nici de micul meseriaş, nici de „agricultura de subzistenţă“ care aduce la piaţă sau la colţ de stradă un portbagaj de roşii şi câteva ouă proaspete. Dimpotrivă, trebuie să le încurajăm, să le creăm condiţii ca să prospere şi să contribuie în mai mare măsură la binele general.

O consecinţă imediată a economiei civice asupra mediului de afaceri este favorizarea formării şi capitalizării organizaţiilor asociative/cooperatiste. In noua economie civică trebuie descurajată demutualizarea acestor organizaţii şi sancţionarea însuşirii private a valorii create în comun.

Organizaţiile de tip asociativ vor contribui, în plan local, într-o măsură hotărâtoare la sincronizarea cererii cu oferta. Atât producţia cât şi nanţarea sunt stimulate prin acest fel de întreprinderi – ceea ce o persoană sau o organizaţie nu poate face singură este posibil prin asocierea în scopuri de producţie, desfacere, nţare etc.

Pentru acumularea de capital autohton si investirea lui, vor trebui încurajate bănci locale (populare, mutuale, cooperatiste).

Una din concluziile cele mai evidente ale crizei economice actuale este că „naţionalitatea“ capitalului are importanţa. Iată de ce propunem crearea unui fond care să inanţeze îniinţarea de organizaţii civice la nivel local, de entităţi asociative sau de companii de interes comunitar. Finanţarea s-ar putea face ie din sumele alate la dispoziţia fondului, ie prin atragerea unor investitori particulari. (Recent, primul ministru al Marii Britanii, David Cameron, a anunţat înarea unui asemenea fond, numit Big Society Bank.)

Economia civică bine articulată contribuie la stăvilirea exodului forţei de muncă, izică şi intelectuală, din ţară pe cel puţin două căi: dezvoltarea economică sănătoasă duce la creşterea nivelului de trai, iar diseminarea proprietăţii productive întăreşte legătura cu comunitatea locală şi cu ţara în general.

Mergând mai departe, economia civică urmăreşte şi atragerea românilor din străinătate înapoi în ţară prin programe preferenţiale (de exemplu, bazate pe punctaj, ca în Canada, sau pe cunoştinţe şi educaţie, ca în SUA) şi repatrierea şi reintegrarea lor în domeniul muncii asociaţionale sau al IMM-urilor.

În plan legislativ trebuie luate urgent măsuri pentru:

1) schimbarea sistemului actual de impozitare, care favorizează irmele mari şi descurajează irmele mici;

2) reducerea birocraţiei din relaţia irmelor mici cu statul (raportări, aprobări, controale);

3) sincronizarea legislaţiei din domeniul irmelor asociative (cooperaţie) cu cea europeană;

4) stimularea prin lege a legării calităţii de proprietar de aceea de producător.

Ocrotirea producţiei şi a competiţiei interne atât prin legi antidumping cât şi prin decizii guvernamentale menite a încuraja dezvoltarea comerţului intern este obligatorie. Exportul şi importul vor constitui astfel faţetele naturale ale unei economii care se poate ţine pe propriile picioare, rezultată în urma unei dezvoltări economice organice, naturale, şi nu ca efect forţat al unor hotărâri arbitrare, de genul exporturilor excesive din anii ’80 sau al importurilor nesăbuite de după 1990.

Strâns legată de aspectele asociaţionale este dezvoltarea unui cadru legislativ pentru întărirea IMM-urilor pe modelul Small Business Act (SBA) din SUA sau pe formulele propuse de UE. IMM-urile sunt un factor beneic şi în economia României, continuând o tradiţie şi potrivindu-se cu felul de a i al românului. O politică profesionistă de încurajare a IMM-urilor (prin eliminarea taxei forfetare, uşurarea şi ieftinirea înregistrării noilor afaceri, reintroducerea modului de impozitare la alegere, pe proit sau pe cifra de afaceri, dezvoltarea unei infrastructuri de investiţie în IMM, chiar a micronanţării) poate avea efecte beneât pe termen scurt cât şi pe termen lung.

În ceea ce priveşte companiile mari care activează în România, o economie civică impune participarea nemijlocită a lucrătorilor la beneiciile create de produsul muncii lor. Se impune, prin urmare, în perspectiva imediată, dezvoltarea unor soluţii legislative pentru programe de participare la beneicii şi acordarea de acţiuni la aceste companii, după modelul ESOP (Employee Stock Ownership Plan) dezvoltat în SUA. Aceste măsuri pot constitui primii paşi în difuziunea bunăstării în societatea românească – de pildă, guvernul poate încuraja companiile mari în atingerea unei ţinte de tipul „15 în ’15”, 15% în proprietatea lucrătorilor până în anul 2015.

Ne pronuntam pentru stoparea privatizarii intreprinderilor care ne-au mai ramas. In privinta eicientizarii intreprinderilor de stat, sustinem strategia enuntata de acad.dr. Yvan Allaire si prof. dr. Mihaela Firsirotu care include printre altele, privatizare partiala prin listare la bursa in care statul are controlul votului printr-o minoritate de blocaj si/sau detine ceea ce se numeste a “golden share” ( statului are dreptul de a interveni si bloca actiuni speciice cu care nu este de accord, ca de exemplu: vanzarea intreprinderii, delocalizarea productiei, fuzionarea cu o alta intreprindere, taieri masive ale costului fortei de munca.

Privatizarea ar putea lua forma unei vânzări catre angajati, angajaţii devenind astfel proprietari într-o structură cooperatistă; sau, în lipsa capitalului şi/sau inanţării pentru achiziţie, ar putea lua forma unei licenţe de operare de către angajaţii-francizori. În ambele cazuri, dincolo de dimensiunea preţului obţinut pentru privatizare, statul poate reţine o parte minoritară din punctul de vedere al distribuţiei proiturilor dar redutabilă din punctul de vedere al controlului (de exemplu, acţiuni preferenţiale, preferred stock) la companiile în chestiune, astfel încât să poată acţiona în cazuri de neperformanţă. (Un exemplu în acest sens este Bob’s Red Mill, o companie de mare succes de desfacere a produselor agricole de înaltă calitate din Portland, statul Oregon, SUA, în care angajaţii, având un program ESOP foarte bine pus la punct şi un drept de veto, au preluat compania. Firma ar i putut atrage preţuri de multe ori mai mari de la investitori – ţelul proprietarilor a fost însă acela de a-i face proprietari pe angajaţi, cei care sunt de fapt cheia înaltei performanţe. Exemplele similare abundă.)

3) Mediul si hrana. Pledoarie pentru mancarea sanatoasa

Pledoaria pentru mancarea sanatoasa este, de fapt, un apel pentru recastigarea autonomiei si libertatii noastre. In comunism, am fost sclavi iindca eram mai tot timpul lamanzi. Ani de zile ne-am sfasiat intre noi pentru ca EU, si nu TU,“sa prinda” o bucata de cascaval si un litru de ulei “peste cota” . Infometarea populatiei Romaniei din timpul comunismului a exacerbat instinctele achizitive, nepasarea fata de nevoile aproapelui, egoismul, conformismul si lasitatea. Un popor amand nu poate i nici generos, nici liber si nici constient de propriile interese. Infometatii nu sunt martiri, de regula, sfarsesc prin a saruta mana care le mai arunca, din cand in cand, cate-o ciozvarta. In momentul in care stapanii detin controlul asupra hranei supusilor, puterea lor devine absoluta. Incepe teroarea.

In ultimii douazeci de ani, situatia noastra nu s- a schimbat radical. Ne -am transformat din proletari lamanzi in consumatori pasivi, care beau si mananca pe veresie. Socialismul creea in mod artiicial foamete propriu zisa, capitalismul global creeaza in mod artiicial foamea de bani si iluzii. Atat comunismul cat si globalismul ne impiedica sa oprietarii unei surse de hrana si de adapost; comunismul, ne-

o lua cu japca, globalismul ne permite sa avem acces la hrana si adapost doar prin intermediul camatarilor (creditul oferit de banci)

Sursa de venit monetar a devenit astfel mai importanta decat sursa de hrana. O intreaga tara a renuntat sa mai produca painea cea de toate zilele, bunuri si servicii reale. In schimb, toti alergam de nauci dupa bani. Timp de douzeci de ani ne-am hranit cu iluzia prosperitatii inanciare. Ne-am “monetarizat” existenta, ne-am vandut pe doi lei pamanturile mostenite de la strabuni, noi insine ne-am vandut, marfa ieftina, in speranta iluzorie ca “vom aduna bani”. Am uitat ca hrana sanatoasa, spirituala si trupeasca este adevarata bogatie. Foamea noastra de bani a inlocuit foamea de libertate si de dreptate sociala. Considerand ca Banul este alfa si omega vietii omului, i -am admirat pe cei care au facut bani peste masura si i-am uitat pe nevoiasi. Din moment ce doar “banul conteaza”, nu am mai ingenunchiat smeriti in fata icoanei. Ne-am inchinat lui Mamona. Din moment ce totul se vinde pe “piata libera”, ne-am vandut tara, bucata cu bucata.

Degeaba tunam si fulgeram acum impotriva “baietilor destepti”, ei sunt creatia noastra; inainte de a i devenit cosmarul nostru, “baiatul destept” fusese pentru noi un model de conduita, omul de admirat, cel care a stiut sa se descurce in Vajnica Lume Noua. Ne-au trebuit 20 de ani sa ne dam seama cat de viermanoasa a fost o astfel de gandire, si tot 20 de ani, ca sa recunoastem cinstit ca marul cel oaches din Turcia si rosia impecabila din civilizata Olanda, n-au nici un gust. Intre timp, am distrus sistematic sursele noastre de dezvoltare sustenabila; ca sa mascam gaura din avutia nationala si din sutru, am exacerbat la maxim iluziile.

Tot asteptandu-i pe straini sa “investeasca”, sa ne lucreze pamanturile cu tractoarele lor uriase, am lasat pamantul parloaga. In loc sa inigem barbateste in brazda lama plugului, am inipt tarusul cu semnul “FOR SALE”.

*

Am permis o separatie totala intre bani si hrana, si chiar am justiicat acest fapt ca iind drept “progres”. Astfel, ni s-a inoculat conceptia – propagata si de conducatori ignoranti, care par a o crede – ca daca avem bani, vom avea si mancare. Este o conceptie eronata care conduce la distrugerea agriculturii si a hranei, cu nimic diferita, si la fel de daunatoare, precum ideea ca lumea se conformeaza dorintelor noastre si ca putem i oricum am vrea noi sa im. (Wendell Berry)

*

Dar a venit criza si iluziile noastre s- au prabusit. Ne-am dat seama ca am ramas si fara bani si fara mancare sanatoasa, iar imprumuturile camatarilor sunt la fel de toxice ca si alimentele cu aditivi chimici vandute prin retelele de distributie globala (hipermarketurile). Cand “tataie de la tara” nu ne-a mai umplut portbagajul cu produse iar “mamaie” nu a mai putut sa ne creasca nepotii, am constatat , ingroziti, ca am ramas si fara sateni tineri si vigurosi. De data asta, chiar nu mai are cine sa mulga, la propriu, Joiana romaneasca.

*

Prea multe otravuri a inghitit Romania! Intr-o lume toxica, a manca sanatos devine un act de responsabilitate personala si civica; o declaratie de independenta fata de “hrana moderna”; o detoxiicare izica ( a trupului) si etica ( a mintii ce a fost intoxicata mediatic). O iesire din ignoranta si apatie.

Zi de zi, trebuie sa luptam pentru sanatatea copiilor si familiilor noastre. O

Batalie care va fi castigate definitive doar aunci cand vom fi reusit sa restauram sanatatea economica, social-politicasi spiritual a tarii. In mod cert mancarea nesanatoase ne imbolnaveste; dar boala trupului este simptomul imbolnavirii sufletului si alterarii caracterului nostru. Suntem trupuri si suflete suferinte intr-o societate bolnava.


Dar orice boala are un leac. Nu o sa ne vindecam dintr-o data. Nici nu vom putea peste noapte sa starpim microbii si sa eradicam maladiile societatii noastre . Sa incepem cu pasi mici, cu iecare gest al existentei noastre cotidiene. Dupa un timp, vom continua cu pasii de gigant al unei miscari de solidaritaritate nationala.

*

Nu vom lasa hipermarketul, micromarketul si alti raspanditori de otravuri (junk si fast food) sa ne hraneasca familiile . Nu are statul bani?! Vom cere impozitarea hranei lipsita de valoare nutritive, a “apei indulcite” tip cola, a chiftelei jupuite, a chipsurilor si a altor “dulceturi” fabricate spre deliciul sclaviilor fericiti (in SUA, 30 de orase mari au in plan sa impoziteze “junk-food”, un ministru francez a propus triplarea taxei pe cola etc. ). Impozitarea alimentelor-gunoi ar reduce dramatic consumul lor iar banii obtinuti ar putea i folositi pentru sprijinirea gospodariei taranesti de subzistenta (pe cale de disparitie). Cand are de ales, orice parinte prefera puiul din “curtea bunicilor” celui crescut cu hormoni si antibiotice in “fabrica de animale”. Daca vrem cu totii “puiul lui Mamaie” si nicidecum puiul american sau unguresc, de ce n-am obliga clasa politica sa se supuna vointei populare? “No free trade!” cand este vorba de sanatatea populatiei.

*

Nu va lasati amagiti de “mancarea ieftina”! Nu exista mancare ieftina decat cea obtinuta si pregatita in gospodaria proprie. “Mancarea ieftina” este o iluzie creata de agricultura industriala prin externalizarea adevaratului cost al alimentelor produse de acest sistem. SUA = mancare ieftina= o treime din cetatenii diabetici sau prediabetici, 33% din copiii si adolescentii sufera de obezitate. Sol si biodiversitate distruse, ape poluate pe suprafete intinse, depopulare rurala in proportii catastroea ieftina” si televizor, sedativ pentru mase.

*

Nu vom acceptat “cultura de mall” sa tina loc de educatie pentru copiii nostri.

Proastele obiceiuri alimentare se dobandesc in copilarie. Cu atat mai mult cele spirituale. Daca acum pustii prefera prajitura din reclama TV, “prajiturii de casa”, pe Harry Potter , lui Fat Frumos, Halloween-ul, sntelor Sarbatori de Craciun, mai tarziu vor renunta la sarmalele de acasa pentru shaorma de pe strada si sandwich-ul din café -barul corporatist. Adoptarea “fast-food”-ului vine la pachet cu lexibilitatea morala si pierderea principiilor sanatoase. Potentiatorii de gust ne fac sa pierdem gustul libertatii. Stimulatorii de apetit si aromele artiiciale ne creeaza dorinta de a ramane robii consumului. “Ce daca sunt sclav?, mi-a replicat o tanara, Atata timp cat am bani , totul e OK”.

E-urile morale, tinerii le inghit in doze homeopatice sub forma “cool” a “spontaneitatii”, “creativitatii” si “personalitatii mele”. Putini isi dau seama ca in Vajnica Lume Noua altcineva alege in locul lor. Acesta este sensul lui “my choice, mon choix…” Tanarul crede insa ca-i Dumnezeu. “Sunt ceea ce sunt”, ii sopteste o reclama pentru Nike. Treziti- l la realitate!

*

Mancarea noastra cotidiana este marturisitoare. Toate aspectele existentei noastre biologice, sociale si spirituale sunt prezente in felul in care ne hranim. Ce si cum mancam spune foarte mult despre valorile si credinta noastra. Cand singura preocupare este sa supravietuiesti, mananci orice si oricum. Infuleci un sanvis pe fuga si bei o cafea. Singura ta grija ta este sa ajungi cat mai repede la scarbici sa nu dai motiv patronului sa te dea afara ( 19% din americani isi iau masa in masina) Daca insa iti pui intrebarea – oare care-i sensul vietii adevarate? – mancarea devine act de comunicare stramoseasca, in care se intrupeaza istoria si traditiile acestui popor

Pledoarie pentru agricultura traditional

Daca agricultura taraneasca va avea un viitor in Romania, acest viitor va depinde foarte mult de vointa si capacitatea noastra de a reveni la o viziune agrara si crestina asupra lumii. Mai suntem inca fascinati de industrialism a carui prezenta se face simtita in agricultura prin marea ferma de tip industrial. Inca de pe timpul comunismului ne minunam la auzul povestilor despre vacile olandeze care dadeau zeci de litri de lapte, despre fermele americane cu mii de tone de porumb la hectar si priveam cu dispret la Joiana bunicilor. Seara, venita de la pasunat de pe izlazul communal , biata vaca dadea si ea cativa litri de lapte. Dar ce lapte!

Departe de a i o binefacere pentru omenire, minunile agriculturii industriale s-au dovedit a i un dezastru. Toate promisiunile ei sunt iluzorii. In primul rand, s-a dovedit ca agribusiness-ul este incapabil sa supravietuiasca pe piata libera fara masive subventii de la stat. Fermele industriale de crestere a animalelor pompeaza hormoni si antibiotice intr-o asemenea masura incat poricii si vitele n-ar mai putea supravietui sub cerul liber.

Ne-am mandrit mult timp cu marele combinat de cresterea porcilor de la Timisoara fara sa ne intrebam care sunt consecintele ecologice si rentabilitatea pe termen lung, ca sa nu mai vorbesc de aspectul unitary al acestor fabric de animale. Astazi putini sunt cei din Romania care se opun cultivarii plantelor modificate genetic, si mai putini se opun cultivarii plantelor oleaginoase pentru biocombustibil.

In viziunea industriala asupra agriculturii, ogorul, fanetele sau animalele sunt considerate resurse care pot i exploatate pana la epuizare, ca in industria extractiva.

In SUA industrializarea fortata a agriculturii a creat un adevarat dezastru a carui proportii de abia acum incep sa ie simtite.. Fermierii americani si familiile lor numara mai putin de 2.5 milioane de sulete, cu 91% mai putin decat cifra din 1940; fermierul de rand are de obicei 65 de ani, este cam pantecos din lipsa de exercitiu izic. De cele mai multe ori il vom intalni nu pe camp ci intr-un birou, in fata computerului, vanand noi subventii si scutiri de impozite sau jucand la bursa din Chicago.

Douazeci pana la 40% din veniturile fermierilor care practica agricultura industriala provin din subventiile de stat. Si, desigur, cele mai mari subventii le primesc cele mai mari ferme. De fapt, sistemul de subventionare a agriculturii industriale este un mod de a sprijini cu bani publici giganticele corporatii transnationale din domeniul agricol. Politicile guvernamentale si nu ineicienta au distrus in SUA mica ferma de familie, asa cum , in Romania, agricultura taraneasca si satul romanesc au fost distruse de comunisti si nu de catre o pretinsa inapoiere a agriculturii traditionale.

Americanii, ca si comunistii, au intretinut cultul tractorului, a agriculturii mecanizate. Tractorul simbolizeaza trecerea de la o agricultura bazata pe energia solara gratuita la una dependenta de combustibili fosili si o lunga linie de furnizori. Daca acest tip de agricultura este astazi falimentar in SUA, agricultura practicata dupa metode traditionale ramane inloritoare. Cel mai concludent exemplu ni-l furnizeaza comunitatile Amish. Practicand o agricultura strict traditionala, fara mecanizare de tip industrial, comunitatile Amish au trecut cu success prin toate crizele.

Ferma industriala are un singur avantaj. Foloseste mai putina forta de munca. Nu se ia insa in consideratie faptul ca, mai putina forta de munca in agricultura inseamna mai multa mecanizare care cere o enorma cantitate de energie neregenerabila. De fapt, daca ne gandim mai bine, nu se economiseste nici macar forta de munca. Cand un fermier foloseste un tractor care trage dupa el o combina pentru a recolta graul, acel fermier utilizeaza forta de munca urbana din raariile de petrol si din industriile extractiva, siderurgica si constructoare de masini. Daca agricultura de tip industrial n-ar i subventionata si fermierii ar trebui sa plateasca toate aceste costuri, ineicienta sistemului ar deveni evidenta. Sistemul de tip industrial de producere a alimentelor din SUA consuma zece calorii de energie fosila pentru obtinerea iecarei calorii de energie inmagazinata in hrana.

Industrialismul este o paradigm moarta. Este foarte e in a extrage energiile inmagazinate in sol, subsol, in apa, aer, plante, animale si oameni dar nu ofera stimulente pentru ca aceste energii sa se reconcentreze, sa se adune la un loc pentru a i reutilizate in viitor. Sistemul industrial-tehnologic este interesat doar de “investitiile extractive”, adica investeste doar in mijloacele de exploatare fara sa investeasca in resursele regenerabile, in cele care asigura viitorul. In sistemul economic actual, majoritatea investitiilor, inclusiv cele din agricultura, sunt evaluate in termeni de “valoare prezenta neta”, nicidecum valoarea pentru generatiile viitoare.

Acest mod de gandire multi dintre noi il considera normal. El este insa o anomalie. Industrialismul nu-i altceva decat o patologie a spiritului uman. In S Scripturi, cultura care se apropie cel mai mult de industrialismul contemporan este cea a Egiptului faraonilor. In Vechiul Testament, in Deuteronomul, Egiptul este numit in mod sugestiv “cuptorul cel de ier”. Este arhetipul biblic al unei societati industriale.

Ce facea Egiptul? Ardea energia ieftina furnizata de sclavi, masina industriala a acelor timpuri. Bogatia adunata la varful piramidei era fabuloasa. Acest Egipt al Faraonului divinizat nu mai cunostea limite, el consuma pana cand a ajuns sa se consume pe el insusi. Dumnezeu a intervenit si l -a pedepsit. Societatea pe care poporul lui Israel urma sa o constituie trebuia, in planul divin, sa se opuna valorilor cultivate de Egiptul bolnav.

Egpitpul era o societate ierarhizata, totalitara cu o agricultura centralizata sub controlul statului. Sta scris in Iesirea: “De aceea egiptenii sileau inca si mai strasnic la munca pe ii lui Israel. Si le faceau viata amara prin munci grele, la lut, la caramida si la tot felul de lucruri de camp.”

De ce mentionam toate acestea? Le amintim iindca noi n-am iesit inca din cuptorul de ier, suntem supusi paradigmei economiei industriale, gandim in termenii unei civilizatii care exploateaza atat “resursele naturale” cat si ele omenesti pe o scara nemaicunoscuta in istoria omenirii.

Trebuie sa iesim din cuptorul cel de ier al industrialismului si, in speta, al agriculturii industriale si sa revenim la agricultura traditionala. Astazi, pentru Romania renasterea agriculturii traditionale ar i mana cereasca. Sintele Scripturi ne spun ca hrana, inainte de orice, este expresia domniei lui Dumnezeu asupra creatiei si a iubirii sale fata de oameni. Este un semn al prezentei lui Dumnezeu: “Iata eu le voi ploua paine din cer.” Episodul biblic al manei ceresti exprima semniicatia adanca a agriculturii traditionale. Hrana nu este un produs ci un dar de la Dumnezeu de care trebuie sa ne ingrijim cu atentie. Daca anul acesta se fac rosiile si dovleceii si grau, sau nu se fac, depinde pana la urma de vrerea lui Dumnezeu. Acest lucru il stie orice taran dar l-a uitat agricultura industriala.

Agricultura traditionala exista in cadrul unei economii smerite care tine cont de limite. O agricultura care intelege ca noi toti existam in cadrul unei alte economii – economia lui Dumnezeu de la care toate ne vin. Este vorba de Marea economie a creatiei, asa cum o numeste Wendell Berry, un celebrul scriitor agrarian din SUA. In aceasta economie totul se leaga, este interconectat, totul creste intr-o imensa Biserica. Agricultura traditionala este smerita, stie sa se se conformeze Marii Economii a lui Dumnezeu. In iecare zi taranului i se ofera marturii multiple ale bunatatii si puterii divine, de la germinatia semintelor pana la cresterea holdelor si sanatatea vitelor. Cand taranul este smerit, are credinta, si respecta si creatia lui Dumnezeu, el stie ca nu are de ce sa se teama de greutati.

Cand vorbim de viitorul agriculturii traditionale romanesti, trebuie sa ne referim in primul rand la aceasta agricultura smerita si la relatia ei cu Marea Economie divina. Economia socialista, ca de altfel si cea capitalista, nu era smerita, rupsese legatura cu Marea Economie a lui Dumnezeu, considerandu-se ea insusi singura economie posibila. Atat comunismul cat si capitalismul degenerat de astazi nu au facut decat sa se raspandeasca ca o pecingine in cadrul plinatatii salasluite de Dumnezeu si sa talhareasca lumea create de El. Parte a industrializarii socialiste, agricultura “stiintiica” de pe vremea comunismului nu avea haturi, nu avea limite. A ravasit satele si a secatuit pamantul. Dupa 1990, agricultura noastra ar

cunoasca o mare renastere. Din pacate, multi tarani si majoritatea orasenilor nu continuat sa neglijeze Marea Economie, sa nu- i respecte limitele si sa nu-si asume responsabilitatile pe care le aveau fata de ea. Autoritatile statului au continuat sa fetisizeze sistemul de agricultura industriala, asa zisele “elite intelectuale” au dispretuit taranimea iar taranii si-au luat lumea in cap, au parasit ogoarele si au plecat in Occident unde au devenit proletari agricoli. Printr -o politica premeditata de falimentare a agriculturii romanesti, taranul a fost obligat sa-si abandoneze rolul sau traditional de iconom al Proprietarului divin, altfel spus a renuntat sa mai protejeze si sa administreze creatia lui Dumnezeu. Nu subventiile vor salva satul romanesc, ci restaurarea iconomiei, a relatiilor taranului cu Dumnezeu, cu natura si cu semenii lui de la sat si de la oras. Aceasta restaurare a relatiilor stricate nu se face in vorbe, ci prin masuri si fapte concrete.

O agricultura smerita nu se poate dezvolta armonios decat in cadrul unor multiple si diversiicate economii agricole locale. Aceste EAR-uri ar trebui sa devina un obiectiv prioritar al statului din mai multe motive. Ele ar furniza tarii hrana de calitate care este un factor-cheie in asigurarea starii de sanatate izice; ar asigura autonomia alimentara a Romaniei si una dintre bazele productiei pentru export; ar imbunatati in mod substantial ocuparea fortei de munca prin relocalizarea ei in zonele rurale; ar pastra traditiile si valorile romanesti si ar promova solidaritatea sociala. Economiile agricole locale nu exista separate, ele sunt parteneriatul dintre persoana si familie, familie si vecini (comunitate locala) , dintre comunitate locala si regiune, regiune si natiune, natiune si comunitatea de destin a natiunilor. In plan economic, lucrator si irma, irma si comunitate, sat si oras (regiune), regiune si natiune, natiune si vecinii ei. In plan religios, parteneriatul (relatia simfonica) dintre membrii Bisericii.

*

Am lasat in mod expres la urma una dintre cele mai importante masuri de salvare a agriculturii traditionale, si anume, restaurarea increderii in principiile si actiunile cooperatiste. Fara cooperative si alte forme de asociere similara, agricultura traditionala romaneasca va pieri si, odata cu ea, si satul romanesc.

Sintele Scripturi, Sintii Parinti, intreaga experienta istorica a crestinismului pune cooperarea intru Hristos drept fundament al societatii. Cooperarea crestina respecta trei mari principii. Resursele sunt impartite in mod voluntar asa incat iecare sa-si aiba asigurate necesitatile de baza. Al doilea principiu se refera la luarea deciziilor intr-un mod care sa previna concentrarea puterii si bogatiei in cateva maini. Al treilea principiu se refera la faptul ca legile comune sunt aplicate intr-o maniera care maximizeaza responsabilitatea personala.

In agricultura romaneasca, precum si in alte domenii, se pot forma asociatii cooperatiste care sa functioneze pe o baza crestina. Le-am putea numi fratii economice. Fratiile economice crestine ar putea colabora fara probleme cu cooperativele seculare. Un exemplu celebru ni-l furnizeaza cooperativele Amishilor din SUA. De exemplu, cooperativele Green Field Farms (ale amishilor), care aplica restrictii religioase clare, au fost recunoscute si s-au infratit cu Organic valley, cea mai mare cooperativa de produse biologice din SUA.

Chiar daca nu se ajunge la formarea de asociatii cooperatiste strict crestine, este foarte important ca Biserica ortodoxa sa imbratiseze principiile cooperatiste iar principiile sustenabilitatii sa ie traduse in termenii eticii crestine si asociate valorilor de smerenie, infranare, jertie, cumpanare, daruire.

Trebuie sa ne reeducam sa functionam din nou in cadrul Marii Economii divine. Suntem creatii ale lui Dumnezeu, care ne-a dat in dar persoana noastra, familia din care facem parte si aceasta tara – si de toate acestea trebuie sa avem grija pentru a raspunde dragostei sale nemarginite. Trebuie sa restauram circuitul daruirii si a solidaritatii fara de care “circuitul capitalului” reduce intreaga realitate la proit si relatiile interumane la tranzactii comerciale intre niste “straini”.

Pledoarie pentru nationalismul verde

Pe 14 ianuarie 1994, Herman E. Daly, „senior economist” al Băncii Mondiale, a propus patru „remedii“ radicale pentru reformarea venerabilei instituţii. Discursul, care a însoţit cererea sa de demisie, a lansat o viziune inovatoare asupra globalizării şi trecerii la o economie sustenabilă. La acea vreme, ideile lui Daly au fost primite cu suspiciune. Acum, însă, cuvintele sale se dovedesc profetice. Puţini mai pun la îndoială justeţea soluţiilor celui care este considerat în prezent „unul dintre cei o sută de vizionari care ne pot schimba viaţa“.

Dintre propunerile pe care Daly le-a înaintat Băncii Mondiale, cea de-a patra mi-a atras atenţia în mod deosebit. O voi cita aproape în întregime:

„Renunţaţi la ideologia integrării economice globale prin comerţul liber, mobilitatea capitalului liber şi creştere bazată pe export şi favorizaţi o orientare mai naţionalistă, care caută să dezvolte producţia domestică pentru pieţele interne ca primă opţiune, recurgând la comerţul internaţional doar atunci când acesta se dovedeşte a i în mod clar mai eicient. În prezent, interdependenţa globală este gloridrept un bine axiomatic. Calea regală spre dezvoltare, pace şi armonie

este considerată a i cea prin care iecare ţară urmăreşte să cucerească neîncetat pieţele celorlalte naţiuni. Cuvântul «globalist» are conotaţii politice corecte, în vreme ce «naţionalist» a ajuns să ie peiorativ. S-a ajuns atât de departe încât consider necesar să ne reamintim că Banca Mondială există pentru a servi interesele membrilor ei, care sunt state naţiuni, comunităţi naţionale – nicidecum indivizi, corporaţii sau chiar ONG-uri. Nu are o cartă care să servească o singură lume fără frontiere, viziunea cosmopolită a integrării globale…Modelul comunităţii internaţionale, de la baza instituţiilor sistemului Bretton Woods (FMI şi Banca Mondială, nota trad.), este cel al «comunităţii comunităţilor», o federaţie internaţională de comunităţi naţionale care cooperează pentru a rezolva problemele globale conform principiului subsidiarităţii. Nu este modelul cosmopolit al cetăţeniei globale directe într-o singură comunitate mondială integrată fără intermedierea statelor naţionale. A globaliza economia prin ştergerea frontierelor economice naţionale prin comerţ liber, mobilitatea liberă a capitalului sau cel puţin prin migraţiile necontrolate înseamnă să răneşti în mod fatal unitatea majoră a comunităţii (statul naţiune, nota trad.) care este capabilă să ducă la îndeplinire politicile dedicate binelui comun…Globalismul cosmopolit slăbeşte graniţele naţionale şi puterea comunităţilor naţionale şi subnaţionale, în timp ce întăreşte puterea relativă a corporaţiilor transnaţionale. Din moment ce nu există guvern mondial capabil să reglementeze capitalul global în interes global, şi din moment ce atât necesitatea şi posibilitatea unui astfel de guvern nu sunt de dorit, va i necesar să facem capitalul mai puţin global şi mai naţional. Ştiu că acum (1994, nota trad.) acest lucru este de neînchipuit, dar luaţi-l drept o prezicere – peste zece ani cuvintele şi conceptele cele mai în vogă vor i «renaţionalizarea capitalului» şi «înrădăcinarea în comunitate a capitalului pentru dezvoltarea economiilor naţionale şi locale», nicidecum truismele actuale legate de creştere generată de exporturi şi stimulată prin orice fel de ajustări necesare pentru a creşte competitivitatea globală. «Competitivitatea globală» (de obicei un slogan menit să amorţească gândirea) relectă nu atât o productivitate crescută a proceselor de valoria resurselor ci o competiţie bazată pe micşorarea standardelor menită să reducă salariile, să externalizeze costurile ambientale şi sociale şi să exporte capital natural la preţuri mici în chip de ‘venit’.

Cu ocazia celebrării celor cincizeci de ani de activitate, Banca Mondiala ar trebui să reecte în mod profund la cuvintele, date uitării, ale unuia dintre fondatorii ei, John Maynard Keynes: ‘Simpatia mea se îndreaptă spre cei care minimizează, mai degrabă decât spre cei care accentuează la maxim încrengătura economică între naţiuni. Ideile, cunoştinţele, arta, ospitalitatea, călătoriile – acestea sunt lucruri care trebuie să ie internaţionale prin natura lor. Dar bunurile să ie produse acasă ori de câte ori este posibil şi convenabil şi, mai presus de toate, inanţele să rămână în primul rând naţionale’”.

Nu ştim în ce măsură a aplicat Banca Mondială propunerile lui Herman E. Daly. Aşa după cum a prevăzut acesta, între timp „dezvoltarea sustenabilă“ a devenit, cel puţin în teorie, fundamentul politicilor de dezvoltare naţională. Astăzi asistăm la un conlict, încă mocnit, între susţinătorii dezvoltării durabile şi cei ai globalizării inanciare şi corporatiste. Pe de-o parte, aparatul propagandistic al globalismului continuă să slăbească prin toate mijloacele sale statul naţional, să denigreze pe faţă sau pe ascuns ideologiile şi politicile care susţin interesele comunităţilor naţionale. Pe de altă parte, în ultimul timp, globalismul s-a vopsit în verde, se vrea „eco“, se arată prietenos faţă de „local“ şi „etic“.

Campania de „înverzire“ a globalizării galopante nu este decât o operaţiune de inducere în eroare a opiniei publice şi de slăbire a vigilenţei organismelor democratice din statele naţionale. Întrebarea pe care şi-o punea Herman E. Daly în 1999, în discursul său la primirea premiului Sophie – „dacă Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional nu mai vor să servească interesele ţărilor membre, atunci căror interese servesc ele?“ – este mai actuală ca oricând. Ne-o punem mai ales noi, românii, când constatăm cu groază cum suveranitatea României se evaporă pe zi ce trece cu concursul FMI- ului şi al servitorilor acestuia, clasa politică autohtonă. La rândul nostru, îi întrebăm pe cei care au parafat acordul cu FMI-ul: Ce câştigă statul român obligat să vândă pachetul majoritar de control la aproximativ 150 de întreprinderi publice, inclusiv strategice, cum ar i cele din domeniul energetic? Ce câştigă romanul de rând obligat să muncească în condiţii de sclavagism salarial după noul cod al muncii, mai „lexibil“, impus de FMI şi acceptat fără crâcneală de guvernanţi? Ştim că FMI-ul, prin creditarea României, îşi bagă în buzunar peste 150 de milioane de euro. Ne sunt necunoscute însă sumele imense pe care le vor câştiga fondurile speculative, corporaţiile transnaţionale şi oligarhii locali de pe urma spolierii în continuare a capitalului natural şi uman al României.Dar oare cât va mai dura jaful? Va dura atâta timp cât în România nu vor exista forţe politice, civice şi spirituale hotărâte să-l oprească. Oameni competenţi, înarmaţi cu o ideologie naţionalistă care să spună: „Stop! Pe aici nu se mai trece!“

Dar astăzi naţionalismul mai este oare o ideologie credibilă? Se mai poate construi în baza lui o argumentaţie solidă care să dezamorseze soisticăria corporatistă şi globalistă care ne este servită în chip de evidenţă irefutabilă?

Nu numai că naţionalismul rămâne o ideologie viabilă, dar ea este singura capabilă să promoveze atât interesul naţional cât şi pe cel al omenirii în condiţiile mileniului III. Noul naţionalism, pe care noi îl numim naţionalismul verde, este însă bazat pe alte valori, urmăreşte alte scopuri şi se desfăşoară în circumstanţe istorice complet diferite de cele ale perioadei interbelice. Dacă vrem să vorbim de „ainităţi“, atunci va trebui să le căutăm acolo unde ne aşteptăm mai puţin. Există o continuitate evidenta intre vechiul naţionalism, imperialismul militarist şi globalismul de astăzi. Cele trei ideologii aparţin vechii paradigme în care voinţele individuale (a insului monadic sau a statului naţionalist/imperialist) intrau într-o competiţie acerbă pentru dominaţie. Printr-o pervertire a creştinismului, puterea lui Dumnezeu, conceput ca „voinţă“ şi „raţiune“, se transferă individului şi statului naţional (agregatul centralizator al voinţelor individuale).

Globalismul urmează vechea logică a darwinismului social. Companiile transnaţionale, fondurile speculative, „statele globale“ puternice şi slujbaşii lor, oligarhii şi politicienii locali nu sunt animaţi decât de voinţa individuală de putere tradusă în voinţa de a maximiza proitul pe spinarea jucătorilor mai slabi din „noua ordine mondială“. „Privatizarea şi globalizarea“ – scrie Ilie Şerbănescu – „sunt simple baliverne vânturate de cei puternici spre a-i supune şi subjuga pe cei slabi… S-a văzut de la o poştă ce minciună gogonată este asta cu «globalizarea»! Fiecare jucător important a uitat de «globalizare» şi s-a concentrat pe capitalul propriu: mari companii proprii din sectorul inanciar-bancar sau chiar din sectorul industrial… Problema este că «naţionalismul economic» s-a manifestat şi se manifestă între «globalizatori»… Aceştia au putut i naţionalişti pentru că mai au pe ce şi cu ce! Dar cei deja «globalizaţi» nu mai dispun de nimic altceva“.

Timp de douăzeci de ani, România a jucat după cum i-au cântat neocomuniştii şi „glocaliştii“ (globaliştii, plus politrucii şi oligarhii locali). Am fost „integraţi“ pentru a i dezintegraţi. A fost dezintegrată economia naţională şi odată cu ea coeziunea socială şi spirituală a unui întreg popor. Nu mai dispunem de nimic altceva decât de credinţa în Dumnezeu şi de puterea refuzului.

Dar ce-ar trebui oare să refuzăm? În primul rând, să refuzam să gândim şi să trăim în termenii vechii paradigme, aşa după cum ni s -a dictat în ultimii şaizeci de ani. Dacă vom continua să ne globalizăm, să urmăm aceeaşi logică dezastruoasă, sfârşitul României este aproape.

Glocalizaţi, vom asista neputincioşi la completa distrugere a:

1) capitalului natural (păduri, resurse minerale, biodiversitatea lorei şi faunei etc. Afacerea Roşia Montană şi acceptarea cu braţele deschise a culturilor de plante modi

2) capitalului uman printr-un învăţământ neperformant şi imbecilizare mediatică (România va i furnizorul european de sclavi pentru muncile de jos şi pentru implanturile româneşti ale transnaţionalelor); 3) identităţii naţionale şi spirituale. Distrugerea identităţii naţionale va i pasul premergător dezintegrării teritoriului naţional. O populaţie amorfă căreia i s-au extirpat instinctele identitare nu va opune nici un fel de rezistenţă.

Ni se va reproşa că un astfel de scenariu este prea pesimist. Iar ca argument suprem, vom primi asigurarea că „nu ne vor lăsa ei să murim“. Ei iind cei care ne sapă în prezent mormântul…!

România nu este însă o ţară de hoţi, laşi şi oligofreni. A început deja marea evadare, izică şi mentală din Matrixul „glocalist“. Românii se trezesc la realitate. Neîncrederea, apatia şi indiferenţa cetăţenilor noştri nu sunt stări congenitale. Ele sunt cauzate de un sistem care i- a făcut neputincioşi şi le-a răpit una câte una speranţele. Printre evadaţii din Matrix se numără şi naţionaliştii verzi, oamenii care înţeleg că România a urmat un model nesustenabil de dezvoltare. În loc de ciorovăieli sterile, ei propun măsuri hotărâte pentru a contracara atât entropia resurselor economice şi sociale cât şi epuizarea ultimelor rezerve de energie şi speranţă.

Să nu-i confundăm cu acei ecologişti “verzi pe dinafara, rosii pe dinauntru”, cu extremiştii de dreapta sau de stânga, cu socialiştii, cu neoliberalii şi cu adepţii altor „isme“”! Nu sunt o elită ocultă, nici populişti „salvatori ai neamului“ şi nici „băieţi deştepţi“ care vor s-o mai pună de un PJ (partid al jefuitorilor). Sunt oameni normali, îi întâlnim în toate domeniile de activitate. Ceea ce-i uneşte în primul rând este noua viziune asupra dezvoltării viitoare a României. Ei văd renaşterea Romaniei prin trecerea hotarata la economia civica, raspandirea larga a micii proprietati productive, dezvoltare durabila, professionalism si întrajutorare.

Promovează un model românesc de economie civică diferit atât de neoliberalism/neoconservatorism cât şi de ideologiile neomarxiste (diviziunea dintre neoconservatorism şi neoliberalism este o farsă, căci încearcă să stabilească diferenţe acolo unde ele nu există). Economia civică a naţionalismului verde crede în dezvoltarea durabilă şi în lucrurile sustenabile iindcă acestea sunt pornite şi organizate de la nivel local şi construite la scară umană. Agricultura sustenabilă, cu focalizare pe agricultura ecologică, şi industriile verzi trebuie să ie locomotiva dezvoltării durabile a României în acest mileniu.

Naţionaliştii de viţă nouă militează pentru ca sămânţa industriei verzi din România să se dezvolte pe solul fertil al economiei civice. Ei vor veghea să nu se încalce şi să ie aplicate principiile generale ale dezvoltării durabile, cum ar i: o producţie nesustenabilă nu poate conta drept „capital“; alocarea optimă a resurselor umane şi naturale trebuie să ie în concordanţă cu scara optimă la care trebuie să se desfăşoare activităţile economice – „small is beautiful“; diversitatea este parte integrantă a unei societăţi sustenabile; perspectiva intergeneraţională: generaţiile prezente au obligaţii faţă de cele viitoare; respect faţă de limite; sustenabilitatea ca principiu organizator relectând interconectivitatea stabilită între problemele şi preocupările ecologice, economice şi sociale.

Mai presus de toate, naţionaliştii verzi susţin o amplă reformă morală. În acest context este foarte important ca economia civică să ie îmbrăţişată de Biserica ortodoxă iar principiile sustenabilităţii să ie traduse în termenii eticii creştine şi asociate valorilor creştine de smerenie, înfrânare, jertire, modestie, cumpănire, dăruire. Sunt de evidenţiat paralelele şi echivalenţele dintre economia civică şi „economia dăruirii“ susţinută de Biserica ortodoxă. Nu există nici o incompatibilitate între cele două economii, ambele sunt teo-centrice. Suntem creaţii ale lui Dumnezeu, care ne -a dat în DAR persoana noastră, familia din care facem parte şi această ţară – şi de toate acestea trebuie să avem grijă pentru a răspunde dragostei Sale nemărginite. Trebuie să restaurăm acest „circuit al dăruirii“ – „economia darului“ este cea mai veche, potrivit antropologului Marcel Mauss – fără de care „circuitul capitalului“ reduce realitatea la proit şi relaţiile interumane la tranzacţii comerciale între „străini“. Înţelegând că economia civică şi naţionalismul verde acţionează spre binele său şi al ţării, românul îşi va suleca mânecile şi va trece la treabă. Vom i uimiţi de entuziasmul ce-l va însuleţi, cât de repede şi de bine va i restaurată din temelii România – în sfârşit, România noastră.

Concluzii

Societatea ca simfonie pluripersonală

În lume, ordinea economică bazată pe inginerii inanciare, practic ma şi monopoliste, dominantă până mai ieri, s-a prăbuşit. Din Argentina (unde muncitorii au preluat şi repus în funcţiune fabricile falimentate de oligarhi), până în Emilia-Romagna (cu economia ei de mici întreprinderi în reţea), Ţara Bascilor (unde prosperă economia distributistă), Marea Britanie (unde Phillip Blond, consilier al primului ministru a propus o adevarată revoluţie distributistă), SUA (cu explozia „noului agrarianism“ şi a formelor de asociere voluntară de tip cooperatist încurajate de Administraţia Obama), în nenumărate locuri de pe glob funcţionează deja o nouă economie.

Este o economie în care cetăţeanul de rând îşi recăpătă autonomia şi demnitatea. Noul sistem se impune ca o adevărată a treia forţă. Nu este vorba despre o altă inginerie economică şi inanciară, ci de un model grass roots , construit de la irul ierbii, animat de un spirit şi de principii comune dar cu întrupări diferite de la ţară la ţară. Noua economie civică a României nu va mai veni la pachet de pe alte meleaguri pentru a i implementată „creator“ sau „original“ de cleptocraţia autohtonă şi de „investitorii strategici“ de aiurea. De data aceasta, modelul economic şi social este „made in Romania“, gândit de adevăraţi profesionişti spre binele comun – al românilor şi, deopotrivă, al partenerilor noştri europeni.

Ştim prea bine dezastrul pe care l-a provocat ţării „economia de comandă“ a comunismului. În perioada „tranziţiei“ am simţit pe pielea noastră efectele „terapiilor de şoc“, ale „programelor de austeritate“ şi ale „privatizărilor“ frauduloase. Cu un stat anarho-tiranic – slab, slugarnic şi maiot (după caz) în relaţiile cu plutocraţia, cu irmele transnaţionale şi cu propria sa birocraţie, autoritar, tiranic în relaţiile cu simplii cetăţeni – România nu poate ieşi la liman mergând pe drumurile bătute de bandele de jefuitori.

Este nevoie urgent de a treia cale şi a treia forţă, a distributismului şi a dezvoltării durabile, a profesionalismului şi întrajutorării. O cale curată, o forţă tare şi dreaptă.

Nu putem avea un stat democratic fără o democraţie economică. Aşa cum cleptocraţia are nevoie de un stat ma cu politicieni corupţi, şi un sistem economic dominat de concentrarea masivă a bogăţiei şi puterii în mâinile câtorva entităţi private – tot aşa existenţa micului întreprinzător, a ţăranului, a micului proprietar, a omului normal este grav ameninţată dacă nu se desfăşoară în cadrul unui stat civic şi al unei economii democratice.

Odată ce va i fost înrădăcinată economia civică, societatea românească va lucra ca o simfonie pluripersonală în care iecare persoană interpretează partitura sa, iecare aducând o contribuţie concretă, iecare proitând de toţi semenii săi.

Neîncrederea, apatia şi indiferenţa cetăţeanului român nu sunt stări congenitale. Ele sunt cauzate de un sistem care l-a făcut neputincios şi i-a răpit, una câte una, speranţele. Înţelegând însă că economia civică acţionează spre binele său şi al ţării, românul îşi va suleca mânecile şi va trece la treabă. Vom i uimiţi de entuziasmul ce-l va însuleţi, cât de repede şi de bine va restaura din temelii România – România noastă.

autor:  Ovidiu Hurduzeu

Related Posts

2 Responses “GREEN – COALITIA PENTRU O ROMANIE VERDE, INTEGRA SI PROSPERA”

  1. mucenicul says:

    n-am înțeles care e pozitia ta in aceasta privintă. Go Green e o inselatorie la fel de mare ca cea a incalzirii globale a lui Gore. nu promova chestii pe care nu le-ai verificat pentru ca sunt lupi in piei de oaie.

  2. BARBU FLOREA says:

    INAMICII PUBLICI NUMARUL 1
    Sau
    USL (Uniunea Social Democrata) = PSD+PNL+PC+ Alti migratori, alaturi de ARD (Alianta Romania Dreapta) = PDL+PNT-CD+PAC+Alti oportunisti (polul centru dreapta), in opozitie lustrate deasemenea de membrii lor de partid … !

    Adevarata schimbare, atat de necesara Romaniei si poporului Roman, care se pierde ca natiune, ca tara si ca neam, se poate realiza la alegerile parlamentare din 09.12.2012 “ NUMAI PRIN LUSTRATIE ELECTORALA “ . Adica ce nu s-a realizat in 1990, dupa revolutia democrata, cand comunistii s-au transformat in neocomunisti cu masca democrata si au condus Romania incalcand “ PROCLAMATIA DE LA TIMISOARA – punctul 8 “ , care a fost idealul revolutionat al celor care au participat la demonstratiile sangeroase si in mod deosebit al TINERILOR care s-au dat viata pentru mai binele tarii si nneamului Romanesc.
    FSN a stat la baza formarii majoritatii partidelor politice, cu exceptia initiala a partidelor istorice, dar care la fel au dat in boala lacomiei, s-au curcit si amestecat in ultimii 20 de ani cu FSN-isti (nomenclaturisti) autentici, urmarina impreuna interese personale si de grup, in defavoarea avutiei nationale, a statorniciei si implinirii ca tara a Romaniei, marginalizand si pauperizand poporul Roman, in majoritatea lui ESTE raspunzator de intreaga drama pe care o traieste poporul Roman, de subminarea economiei nationale, de tradare si inalta tradare de neam si de patrie. Acum Romania a devenit o “ colonie moderna “, cu potentialul economic si resursele naturale majoritar instrainate cu mai bine de 3 (trei) milioane de cetateni emigrati in tarile lumii dezvoltate, datorita saraciei “ precum sclavii pe plantatii “, cu datorii de circa 140 miliarde Euro, cu o economie care nu poate genera plusprodusul necesar pentru acoperirea cheltuielilor sociale, plata datoriilor si un nivel de trai cel putin egal cu cel din perioada comunista, pentru majoritatea cetatenilor , care traiesc sub limita saraciei sau au emigrat, exceptia fiind formata din cei care au tradat, furat, jefuit, complicii lor si “ descurcaretii “ mai mult sau mai putin “ penali “, deoarece Romania s-a transformat dintr-o tara producatoare intr-o tara consumatoare, consumand mult mai mult decat produce.
    Ca si cand nu ar fi suficienta “ mizeria in care traim “, USL aflat acum la putere, dupa mai multe ABUSURI care au socat lumea democrata si ne-au adus la nivel international de credibilitate la nivelul anului 1989, pe principiul “ caprei vecinului “ vor sa legitimize TURNATORIA CU STIMULENTE pentru averile ilicite, eludarea fiscului, activitati la negru s.a., mai rau ca in vremurile comuniste, incercand sa realizeze un alt principiu antic dezbina si condu . Aceasta problema a ilicitului, a activitatii cenusii si negre si a obiceiurilor interlope, put fi limitare si chiar annihilate in primul rand prin eliminarea din Constitutia Romaniei , printer altele , a propozitiei “CARACTERUL LICIT AL DOBANDIRII SE PREZUMA. “ ce urmeaza la Art. 44 Dreptul de proprietate private la Aliniatul 8 dupa propozitia “ Averea dobandita licit nu poate fi confiscate “ si prin punerea in functiune a unei “ Legi a veniturilor si averilor accumulate illicit “cu institutii de aplicare militarizate, pe modelul “ Legilor Cojocaru “ sau asa cum este prezentata in acest blog combinat cu alte variante responsabile existente. Toate tarile civilizate ale lumii, cu cateva exceptii unde coruptia este la ea acasa, au o astfel de lege, de ce nu am adapta si aplica “ Legea ilicitului din Germania “ astfel incat de exemplu “ daca vei cumpera Arcul de Triumf din Franta (in cazul in care acesta ar fi de vanzare), nimeni nu te va intreaba “ de ce ? “ ci “ cu ce ? “, de unde ai banii, ce impozite a-i platit la ei si la restul averii ce o detii, cand le-ai acumulat si daca nu justifici intreaga avere acumulata, pentru diferenta nejustifinata, esti judecat si condamnat, concomitant cu confiscarea diferentei, plata impozitelor cu penalitatile legal calculate … CE O FI ASA DE COMPLICAT …??? … in afara de interesele personale si de grup mafiot ale legiuitorului. Avand o astfel de lege doctoral, avocatul, judecatorul, deputatul, senatorul, “ oamenii de afaceri “, interlopii, speculantii, hotii si alte categorii de descurcareti, vor fi determinati sa desfasoare activitati corecte si la vedere, nu vor mai lua spagi, comisioane ilegale si alte venituri ilicite, pentru ca mai de vreme sau mai tirziu acestea materializate in averi, conturi si alte investitii se vor vedea si vor trebuii justificate in fata legii. Cu o singura conditie “ Legea sa fie pentru toti, fara protectie sau traffic de influienta “, nu ca pana acum, cand legea a fost ca o bariera, pe care hotii o trec pe sub ea, “ baietii destepti “ o sar, iar prostii dau cu pieptul ea.
    Sunt sigur ca multi dintre descurcareti, ar dorii sa fie “ nemti “, sa munceasca cinstit,sa aiba legislatie favorabilaconcurentei, competitiei, economiei de piata, credite de dezvoltare usor rambursabile sau nerambursabile (pe modelul European ), sa isi plateasca cinstit si la timp impozitele si taxele legale (care sa fie cat mai putine, mai transparente, justificate economic si financiar , care sa acopere cheltuilie reale ale statului si nu risipa, huzuru autoritatilor publice sau acumularile ilicite ale acestora ).
    Domnilor si doamnelor “ alesi si numiti “ in Autoritatile Publice Romanesti din ultimii 23 de ani va rog sa faceti pasul in spate, odihniti-va 4 (patru ) ani cel putin stand la dispozitia JUSTITIEI LUSTRATE , pentru ca majoritatea dintre dumnevoastra “ nu dragostea de tara, popor si patriotismul “ v-au determinat sa ocupati fuctii de conducere in Romania ultimilor 23 de ani, ci interesele personale si de grup mafiot.
    In concluzie : este absolut necesara pentru Alegerile Parlamentare din 09.12.2012 “ o a treia alianta politica “ o “ alianta populara “ formata din majoritatea Romanilorde buna credinta, bun simt si patrioti, care mare majoritari iesind din alegeri, sa inlocuiasca de la conducerea Romaniei “ aceste elite false corupte,mafiote si tradatoare a interesului national “ , care au condus Romania in ultimii 23 de ani.
    Sper si cred ca Dumnezeu cu puterea lui infinita, nu va lasa poporul Roman sa se piarda, chiar daca a fost pacatos, nestatornic in credinta stramoseasca si ratacit, in mare parte si datorita saraciei, decaderii morale, umilintelor la care a fost supus in ultimii mai bine de 70 de ani.

    C u speranta si incredere !
    Barbu Florea

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss