C O N T R A P R O P A G A N D Ă

DANIEL BARBU: Cine are carte, ce are, de fapt?

Cine are carte are parte”, sună o axiomă prin care înţelepciunea comună românească pare să exalte valoarea educaţiei. Zicala este simultan veche, inspirată de realitate şi involuntar ironică. Vine din adâncimea unei istorii ce nu a trecut încă, ci a fost doar suspendată de paranteza comunistă. Ea transcrie, în fapt, un principiu de drept: cine era în măsură să probeze cu înscrisuri (o carte domnească, un hrisov, de pildă), putea revendica partea de moşie ce afirma că îi revine prin moştenire

Lucrul cel mai preţios pe care-l poţi dobândi în viaţă nu este deci o minte informată şi bine formată, ci patrimoniul de care reuşeşti să dispui, care poţi proba că îţi aparţine şi pentru care reuşeşti să obţii o confirmare din partea autorităţii politice. De aici provine neştiuta maliţie ce se ascunde în folosirea aforismului popular într-un alt context decât cel pentru care a fost creat. În teorie (şi adesea în practică), proprietatea este un bun divizibil şi rar, cunoaşterea – unul indivizibil şi inepuizabil.

Numai că, în iulie 2007, atunci când generaţia care a eşuat acum la examenul de bacalaureat se pregătea să intre la liceu, Comisia prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării a publicat raportul România educaţiei, România cercetării, care se deschide cu această afirmaţie memorabilă: „cunoaşterea este marfa cea mai de preţ”. Dacă cunoaşterea este o marfă înseamnă că ea are o natură patrimonială şi trebuie tratată ca o resursă ce se pretează la tranzacţii, de care se poate uza şi care poate fi abuzată. Aceeaşi Comisie preciza, după un an, în strategia Educaţie şi Cercetare pentru Societatea Cunoaşterii: „Educaţia şi cercetarea, oricât de nobile ar fi, nu sunt activităţi în sine; ele sunt mijloace prin care construim un tip de societate”. Cunoaşterea, în primul rând cea dobândită prin şcoală, n-ar fi aşadar decât un mijloc de producţie a societăţii. În niciun caz o cale prin care ne câştigăm, fiecare în parte, atât autonomia personală, cât şi capacitatea de a pune la îndoială validitatea tipului de societate în care ne este dat să trăim.

Desigur, asemenea consideraţii oficiale – pătrunse nemărturisit de viziunea despre educaţie a socialismului de stat, ce dădea prioritate societăţii în raport cu individul şi instrumentaliza cunoaşterea – nu au avut darul să influenţeze direct comportamentul şi performanţele şcolare ale celor peste două sute de mii de absolvenţi de liceu din 2011. Ele sunt totuşi inseparabile de falimentul istoric al sistemului de învăţământ din acest an în măsura în care până la urmă nu fac decât să transcrie o convingere generalizată încă de pe vremea comunismului, când zicala „cine are carte are parte” a început să fie aplicată educaţiei. Odinioară, cine avea moşie era boier (sau nemeş), sustrăgându-se ca atare condiţiei umilitoare de ţăran obligat să muncească pământul altora. Ieri, ca şi azi, cine are o „carte” emisă de Ministerul Educaţiei, adică o diplomă de bacalaureat ori de studii universitare, are „parte” de un statut social superior, capătă acces la roluri şi funcţii inaccesibile celor, încă cei mai mulţi, care nu au achiziţionat un asemenea document oficial.

Dacă atât comunismul, cât şi postcomunismul sunt de acord că valoarea cunoaşterii şi a educaţiei este de tip patrimonial, diferenţa dintre cele două regimuri rezidă în valuta de referinţă ce stabileşte cum sunt cotate pe piaţă aceste mărfuri îngemănate. Înainte de 1989, rata de schimb era dată, cel puţin în principiu, de capacitatea individuală de a face faţă examenelor, concursurilor, exigenţelor învăţării. De mai bine de cincisprezece ani, odată cu triumful şcolilor private de toate nivelele şi cu subfinanţarea bugetară a sistemului public, moneda (naţională sau europeană) este cea care fixează preţul cunoaşterii. Unul derizoriu. Cine să ia în serios un examen de bacalaureat şi valoarea diplomei ce-l încununează, când subvenţia primită de un elev pentru întreg ciclul liceal (sau taxa plătită de părinţi), este mai mică de o mie de euro? Când aproape orice costă mai mult decât educaţia, n-ar trebui să fim surprinşi că aceasta a devenit, mai ales în ochii elevilor şi studenţilor, o marfă fără căutare.

sursa: qmagazine.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss