C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Claude Karnoouh: ”Tăcerea e de aur!”

claudeDintru început uimirea mea, că în afară de două sau trei scurte comentarii pe Facebook, stânga românească (sau cei care pretind că-i aparţin) face să răsune o tăcere asurzitoare în privinţa grevelor şi manifestaţiilor sindicale care agită Franţa şi Belgia. Tăcere cu atât mai surprinzătoare cu cât în timpul manifestaţiilor Indignaţilor, Occupy, Podemos, respectiv în timpul marilor manifestaţii din Grecia dinaintea alegerii trădătorului Tsipras, stânga românească, aceea care gravitează în jurul CriticAtac sau a diverse grupuri mici de intelectuali de la Cluj, fusese foarte entuziastă şi le aducea la cunoştinţă cu frumoase vocalize. Astăzi este o mare tăcere.

Desigur, mi se va obiecta că oamenii erau ocupaţi de pregătirea alegerilor locale, dar pentru ce această agitaţie scripturistică de vreme ce stânga nu prezintă nici un candidat (cu excepţia Partidului Socialist cu care această stângă de faţadă nu vrea cu precădere să aibă de a face), şi când ea consideră PNL, PSD, ALDE, PUNR, UDMR, USB drept acelaşi produs în ambalaje diferite, un pic mai la dreapta, un pic mai spre centru, dar oricum niciodată la stânga? Trebuie aşadar să examinăm această tăcere atunci când, în momentul în care scriu aceste rânduri, grevele franceze continuă (iar aceasta în pofida ţinerii campionatului european de fotbal) adesea cu acţiuni foarte violente datorate inflexibilităţii poziţiei guvernamentale ce refuză orice negociere, adică retragerea legii numită El-Khomri după numele ministrului care şi-a asumat responsabilitatea prezentării ei în Parlament: legea care implică cea mai gravă atingere a dreptului muncii după instaurarea Republicii a patra în 1946 şi a cincea în 1958.

În România, după decembrie 1989, după instaurarea democraţiei de masă de consum şi de credite, guvernele succesive au procedat la mai multe reduceri ale drepturilor lucrătorilor în conformitate cu rapoartele Camerei de comerţ şi industrie româno-americane şi cu exigenţele marilor companii internaţionale (Dacia-Renault, Veolia, EDF-GDF, Enel, Apanova, Bechtel etc.). Dacă ultima transformare a dreptului muncii a suscitat critici din partea stângii moraliste, aceasta a fost incapabilă să mobilizeze chiar şi o minoritate de lucrători, muncitori, mici salariaţi, mici funcţionari pentru a i se opune. Desigur, de atunci s-au iscat câteva manifestaţii ale unor categorii, desigur, au izbucnit mici crize politice, ianuarie 2012 şi primăvara 2015, soldându-se cu schimbarea personalului politic de la un partid la altul, PSD, PNL, PDL, USL etc., toate de acord asupra esenţialului politicii de austeritate bruxelleză sau americană, fiecare răsfrângând la Bucureşti deciziile FMI, ale Bruxellesului şi ale Washingtonului, fiecare consultându-l şi ascultându-l pe proconsul, ambasadorul Statelor Unite. Ca dovadă, acelaşi personaj este la conducerea Băncii Naţionale româneşti de 25 de ani, un fel de reprezentant local al Bilderberg şi al Trilateralei.

Evenimentele care agită profund Franţa au un interes şi un impact ce depăşesc cu mult frontierele naţionale; de fapt ele privesc întreaga UE prin aceea că manifestă cea mai violentă opoziţie faţă de ordinele venite de la Bruxelles, cum a amintit-o inefabilul alcoolic Junker: legea El-Khomri nu este decât un prim pas în transformarea dreptului muncii francez pentru flexibilizarea generală a pieţei muncii. Traducere mai aspră: acum statul nu vă va mai proteja în cazul negocierilor cu patronii, pe de o parte, iar pe de alta, un anumit număr de ore suplimentare vor putea fi cerute de către angajatori fără plată suplimentară dacă piaţa o cere. Vedem aşadar, cum un guvern socialist ales pe baza unui program vizând să reducă şomajul, să-i apere pe lucrători în faţa finanţei şi, în cele din urmă, promiţând menţinerea protecţiei sociale, a devenit tocmai instrumentul sindicatului patronal pentru a suprima garanţiile la angajare şi pentru manipularea pieţei muncii potrivit exclusiv intereselor capitalului. Chiar un sociolog reformist precum Alain Touraine spunea pe France Culture la 4 iunie 2016:

„Când am văzut prima versiune a proiectului de lege, am avut impresia că tot ceea ce s-a făcut şi câştigat timp de 50 de ani a fost pierdut. Vorbim despre răsturnarea normelor, totul are aerul unor detalii tehnice dar nu sunt detalii tehnice, sunt secole de greve, de lupte. A da oamenilor sentimentul că se va şterge totul pentru a fi competitivi prin raportare la cutare sau cutare ţară este insultător”. Insultător mi se pare prea slab, condamnabil ar fi mai just!

Confruntate cu ofensiva din ce în ce mai violentă a capitalismului neoliberal, sindicatele n-au putut să obţină o adevărată dezbatere în contradictoriu cu un guvern care se postează pe poziţii neoliberale dintre cele mai dure şi care nu face deloc concesii, deoarece ele sunt impuse de Bruxelles. Constatăm că se pregăteşte ceva care seamănă tot mai mult cu o luptă de clasă, fără să se poată avansa cu siguranţă dacă mişcarea nu va sfârşi ca un foc de paie, fără urmări, cuprinsă de descurajare, sau dacă, potrivit unei vechi cutume reformiste, sindicatele vor face pe pompierii, vor trăda mânia şi lupta populară sfârşind prin a negocia pentru trei franci şi patru centime beneficiu salarial, care vor fi repede recuperaţi prin jocul inflaţiei şi al impozitelor.

Totuşi, una dintre mizele acestui excepţional conflict socio-economic francez depăşeşte cu mult frontierele ţării. Dat fiind că această lege este, aşa cum au proclamat fără reţinere Junker şi Moscovici, un ordin imperativ şi deci nenegociabil al Comisiei de la Bruxelles, pe scurt antidemocratic, urmează că lupta franceză este totodată indicatorul unui deficit de democraţie atingând un nivel după cât se pare insuportabil, şi un exemplu pentru toate ţările UE în care protecţia salariaţilor se găseşte ameninţată. Manifestaţiile franceze depăşesc, mi se pare, simplul cadru al legii franceze asupra codului muncii. Şi nu este vorba în judecata mea de vreun orgoliu naţional. În fapt această lege a fost trecută graţie utilizării unui articol din Constituţie, 49.3, care stipulează că nu trebuie să fie folosit decât în cazul unor probleme atingând securitatea naţională. Or, pretextând legal starea de urgenţă decretată după atentatele din noiembrie de la Stade de France, de la Bataclan şi din faţa teraselor cafenelelor din arondismentul al XI-lea, guvernul francez, sub impulsul preşedintelui Republicii, a recurs la acest artificiu juridic pentru a face să fie adoptată în forţă această lege, în dispreţul tuturor procedurilor obişnuite de negociere. Suntem aşadar în prezenţa unui act ce nu e departe de o înşelătorie a preşedintelui în raport cu programul electoral care i-a asigurat alegerea.

Totuşi, în afara manifestaţiilor obişnuite din Grecia, a celor din Spania tot mai frecvente şi violente şi a ultimelor ştiri ale solidarităţii italiene [1], se constată o adevărată absenţă a reacţiilor critice în alte părţi, şi în particular în ţările ex-comuniste unde instrumentarul industrial a fost în mare parte lichidat şi vândut la licitaţie şi unde în anii 1990-2010 s-a iscat o emigraţie masivă către Occident, înaintea tsunamiului venit în prezent din Africa şi Orientul Mijlociu. În fondul ei, această luptă franceză reprezintă o luptă esenţială pentru justiţia socială batjocorită în permanenţă de politica economică de austeritate a Bruxellesului, prin politicieni locali aflaţi la ordin. Este o luptă nu numai pentru respectarea Constituţiei franceze, cum a remarcat pe bună dreptate Jacques Sapir într-un articol de pe site-ul său on-line [2], ci şi pentru inversarea orientării generale a politicii economice europene. Fiindcă, dacă în cele din urmă, sub efectele presiunii populare, a tineretului studios şi sindicatelor, guvernul se găseşte constrâns să renunţe la proiectul său, atunci această victorie exemplară va fi europeană. Atunci toate celelalte popoare în luptă contra austerităţii şi a măsurilor antisociale pe care ea le implică vor afla nu numai o justificare, dar chiar mai mult, o legitimare, de vreme ce legalitatea impusă lucrătorilor este arbitrară.

Se repune de asemenea întrebarea iniţială. De ce, fără câteva rare şi foarte scurte excepţii pe Facebook, stânga românească sau micile grupuri care se reclamă de la ea şi care sunt esenţialmente grupuri culturale manifestă o tăcere atât de zgomotoasă? Răspunsul meu va fi dur, ba chiar foarte dur. De frică. De frică de a fi reperat de serviciile culturale occidentale şi a-şi vedea astfel refuzată care o bursă, care o invitaţie la un târg de carte, care o conferinţă într-o oarecare casă de poezie, care o reşedinţă de vară ca traducător, scriitor sau artist (şi da, unde sunt artiştii noştri revoluţionari care gesticulează ca paiaţele cu ocazia Gay Pride sau care etalează câteva desene umoristice, câteva ruine sau rahaturi de câine ca opere de artă contestatar-„radicală” a ordinii existente?). Această atitudine mi-o aminteşte în mod curios pe cea pe care am întâlnit-o nu demult la Cluj în timpul războiului din Kossovo, după ce oficiali americani au declarat că Serbia ar fi trebuit readusă în evul mediu şi după ce aviaţia NATO a început să bombardeze, pe lână uzine, ţinte profund simbolice, cu binecuvântarea doamnei Albright, precum cele mai vechi biserici şi mănăstriri ortodoxe din Kossovo şi din Serbia. Împreună cu trei colegi cercetători şi universitari de la Cluj am decis să publicăm o lucrare colectivă denunţând aceste crime împotriva culturii. Am cerut deci unor tineri şi mai puţin tineri colegi, care se pretindeau mai mult sau mai puţin de stânga şi opozanţi ai politicii ucigaşe a NATO, care afirmau în particular că refuză dictatele NATO, de a ni se alătura şi de a scrie fiecare un scurt eseu cu scopul de a arăta dedesubturile geostrategice ale acestui război neoimperialist, care se prezenta ca o apărare a drepturilor omului batjocorite de Serbia. În plus, acestor eseuri trebuia să le fie alăturate traduceri ale articolelor lui Noam Chomski, Peter Hanke şi Régis Debray. Astfel, mare ne-a fost surpriza atunci când toţi au refuzat să ni se alăture. În cele din urmă, nu ne-am putut publica propriile texte, căci lovitura de graţie ne-a fost dată de directorul de atunci al Editurii Dacia, Radu Mareş, ce a oprit scurt proiectul pentru care aveam deja semnat un contract. Ce ordine primise el? Aceasta va rămâne în liniştea mormântului său. Dar ceea ce justificase refuzul colegilor noştri se poate rezuma astfel: toţi aveau o frică teribilă de nu mai primi burse ori o invitaţie la stagii de formare, la universităţile de vară din Europa occidentală, unii chiar se temeau că nu vor mai fi invitaţi la seratele mondene ale centrelor culturale francez, belgian, la British Council, la ambasada Statelor Unite… În schimb, atunci când era vorba de a deplânge în bistrouri nefericirea sărmanilor sârbi, erau primii care să joace jalea. Adevărate slugi ticăloase…

Atunci, cazul prezent la fel de exemplar ca acela al războiului din Kossovo, reeditează o situaţie similară de abandonare din laşitate a responsabilităţilor politice istorice pe care orice mişcare de stânga ar trebui să şi le asume din solidaritate internaţională. Cum putem atunci să ne gândim o singură clipă să reconstruim o mişcare de stânga în România, când un minim de solidaritate cu două evenimente atât de puternice precum contestarea noului cod al muncii impus de Bruxelles şi a unei semilovituri de stat constituţionale nu sunt nici înţelese, nici ajutate pe plan local? Aici trebuie să aducem un omagiu muncitorilor din Belgia (flamanzi şi valoni) care de o lună se coordonează cu vecinii lor francezi. Stânga românească în diversele sale ipostaze să nu se uimească deloc dacă, în afara mondenităţilor în stilul stângii caviar à la française, este dispreţuită de câţiva dintre principalii actori europeni ai luptei împotriva dictatelor neoliberale ale Bruxellesului, şi nici că refondatorii comunişti şi Partidul de Stânga al lui Mélenchon în Franţa, nici Rifondazzione în Italia, nici comuniştii şi troţkiştii greci sau Podemos în Spania nu o iau în serios. Ceea ce am citit în România în cursul ultimei luni, sunt glume bune şi excelente jocuri de cuvinte despre grotescul alegerilor locale româneşti. Nimic care să poată mobiliza poporul şi să conducă la un optimism chiar foarte temperat.

[1] https://comunismeouvrier.wordpress.com/2016/06/04/milan-manifestation- en-solidarite- avec-les- greves-contre-la- loi-el- khomri
[2] Jacques Sapir, https://russeurope.hypothese.org/5005

Auto: Claude Karnoouh

Sursa: Argumente si fapte

GANDESTE RECOMANDĂ: Volumul semnat Claude Karnoouh, “Raport asupra postcomunismului si alte eseuri incorecte politic”, a aparut in Colectia Gândeste a editurii Alexandria Publishing House (noiembrie 2014). Volumul se poate comanda AICI

Related Posts

One Response “Claude Karnoouh: ”Tăcerea e de aur!””

  1. ludu says:

    Va explic eu d-le Claude,stinga romaneasca(vorba vine)nu e preocupata de drepturile muncitorilor,e preocupata sa le asigure conditiile necesare sa iasa la gratare,sa se duca la mare in fiecare week-end,sa le scoata manelisti pe banda rulanta,spectacole de prost gust la tv,si ai nostri lasa totul in seama lor. Imi spuneau multi baieti plecati afara,prin cite greutati trec ca sa-si caute drepturile,dar o fac .

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss