Nu avem niciun motiv să regretăm prăbușirea regimului comunist și mai ales a demenței degenerative din ultimii ani, a regimului Nicolae Ceaușescu.
Cu bunele și cu relele sale, regimul comunist își trăise viața în România, iar în decembrie 1989, nu mai avea nimic de oferit. Nici președintele Ceaușescu, nici guvernul Dăscălescu, nici forul suprem al puterii politice, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, nu mai aveau nici capacitatea intelectuală, nici viziunea, nici posibilitățile de a face ceva bun.
Degradarea vieții cetățenilor, o industrializare, esențialmente bună, dar gândită prost, megalomanic, proiecte heirupiste după model nord-corean dar și lipsa sufocantă a oricărei perspective vesele, năclăiala mocirlei ideologice în care nimeni nu mai credea, dar pe care toți trebuiau să o suporte, duceau la verdictul inevitabil: regimul comunist se epuizase.
Nu sunt unul din cei care să nege realizările indubitabile ale comunismului în România. Obiectiv vorbind, comunismul a însemnat modernizarea României și un spectaculos salt înainte al întregii societăți românești spre standarde de viață și de civilizație modernă.
De asemenea, sunt categoric împotriva unei mizerabile și motivate ideologic exagerări a crimelor și abuzurilor comise în comunism, fiind adeptul unei priviri de ansamblu istoric. Așa numita teroare comunistă din anii 50 nu a fost diferită de ceea ce mai trăise societatea românească în perioada interbelică.
Mii de morți împușcați de armată și jandarmerie pentru crimele de a fi protestat contra guvernelor (greva tipografilor din București, grevele de la Lupeni, atelierele Grivița, etc.), zeci de mii de arestări, partide politice interzise chiar înainte de alegeri, cenzura presei, legislație profund discriminatorie și rasistă ce afecta milioane de locuitori ai țării, totul pe fondul unei mizerii sociale și menținerii majorității populației în analfabetism și involuție socială, iată portretul real al României interbelice.
Iar faptul că au căzut victime legionarilor sau comuniștilor, nu ne permite să idealizăm politicienii interbelici, corupți și criminali, cu mâini mânjite de sânge, care astăzi, pe nedrept, sunt nume de străzi, de bulevarde sau în galerii de ”martiri anticomuniști”.
Obiectivitatea istorică trebuie să ne împiedice să privim perioada comunistă subiectiv. Au fost și crime, au fost și abuzuri, au fost și nenorociri sociale induse de autorități, dar a fost și modernizarea României.
Însă revenind la revoluția din decembrie 1989, ea a fost firească și necesară. Regimul comunist, care nu acceptase propriul eșec în a oferi prosperitate cetățenilor săi, trebuia să cadă într-o formă sau alta.
Nu discut aici revoluția propriu-zisă. Mă rezum doar la a spune că nu avem de ce regreta că a căzut regimul comunist.
Dar nu avem nici de ce să ne bucurăm pentru ceea ce a urmat.
România zilelor noastre este înglodată în datorii, cu economia controlată de companii străine, cu finanțele la cheremul băncilor străine, cu agricultura incapabilă să asigure suveranitatea alimentară.
Principalele resurse sunt ale altora și nici măcar nu mai sunt bine administrate. România nu mai este capabilă să își acopere necesarul propriu de energie, nu mai este capabilă nici să administreze propriile resurse de gaze naturale și petrol.
Marea realizare a celor 33 de ani de ”democrație” a fost reprezentată de castrarea României prin forțarea economică (prin cumpărare ieftină de creier) a emigrării economice a unei bune părți din profesioniștii României, în detrimentul întregii țări.
Norocoși ei, că au primit niște salarii mai bune, nenorociți noi, care am pierdut minți și mână de lucru calificată pe….banii României.
Trupele militare străine sunt concentrate în România, pe banii românilor, fiind un factor descurajant pentru orice schimbare politică serioasă. Deși „pluripartidism”, România are o singură ideologie, cea euro-atlantică.
Chiar și partidul AUR, o caricatură nu foarte reușită a serviciilor secrete românești, este de un ”suveranism” euro-atlantic.
Combinații trotil între servicii secrete, justiție, politicieni și interesele statelor vestice, au aruncat în aer orice brumă de democrație. Presa mainstream este controlată și manifestă o unitate de…regiment, ceea ce probabil e și justificat de prezența multor gradați destul de prost acoperiți care mimează meseria de jurnalist (le iese doar cea de propagandist).
La 33 de ani de la revoluție, degenerarea clasei politice „democratice” este comparabilă cu cea din comunismul anilor 80.
Lombrozieni sfertodocți, vicleni și slugarnici, sau intelectuali lași, blazați, imbecilizați de frica că pierd accesul la o tot mai iluzorie putere, cum erau Dăscălescu, Postelnicu, Dincă, Manea Mănescu, Găinușă, Olteanu și alții ca ei, au fost înlocuiți ”omologi” de aceeași anvergură: Ciucă, Ciolacu, Cîțu, Orban, Barna, Drulă, Dan, Gorghiu….
Asemănarea izbitoare dintre degenerarea umană a elitei comuniste în anii 80 și cea a elitei politice „democratice” de după 2007, este evidentă. Și ca în anii 80, chiar dacă apare cineva mai răsărit, este rapid îndepărtat dacă nu se castrează singur, arătând că este la fel de gunoi uman, submisiv cu șefii, viclean cu colegii și arogant cu subordonații, ca și colegii din ”conducerea de partid și de stat”.
Practic ne-am întors în timp. Iar dacă perioada comunistă s-a putut lăuda cu electrificarea, industrializarea și infrastructura de o folosim și acum a României, lăsând țara cu datorie 0, epoca post-revoluționară se poate ”lăuda” că românii au mâncat mai bine, au făcut școală mai proastă dar mai ușoară și și-au cumpărat toate prostiile, totul pe datorie.
Autor: Bogdan Duca
Sursa: https://bogdanduca.org/
Adauga comentariu