C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Bănuţii care fac diferenţa

Una dintre primele mirări, atunci când am luat contact cu lumea occidentală, a fost aceea că în magazinele de acolo, indiferent cât de neînsemnate ar fi fost, nu mi s-a întâmplat niciodată să aud binecunoscuta replică „nu am rest”. Mai mult, ori de câte ori plăteam ceva care costa, să zicem, 3,98, cu o bancnotă de zece, restituirea restului începea cu cei doi bănuţi, după care ţi se numărau restul bancnotelor. Am încercat chiar experimental să mă fac că uit pe tejghea cei doi bănuţi, dar omul a strigat după mine şi avea aerul că e în stare să mă fugărească pe stradă dacă nu-mi iau monedele cuvenite.

În România cunoaşteţi, desigur, scenariul: ai de plată 1,80, plăteşti cu aceeaşi bancnotă de zece, primeşti cei opt lei, după care începe o prelungă scormoneală prin tejghea. Dacă persişti în aşteptare, primeşti într-un târziu şi cele două monede nichelate, însoţite de o privire dispreţuitoare din partea vânzătorului, dacă nu cumva şi de cele agasate ale clienţilor nerăbdători din spatele tău. Asta, dacă nu cumva ţi se spune cu seninătate că „n-am mărunt”.

Recent, într-o vacanţă în Muntenegru (voi explica altădată de ce am preferat-o ofertelor de pe litoralul românesc), am constatat un fapt surprinzător. Moneda naţională este euro (tot surprinzător, dar nu la asta mă refeream), iar în majoritatea magazinelor (mă refer la chioşcurile de pe stradă, care vând apă minerală şi îngheţată, nu la cine ştie ce stabilimente exclusiviste) nu se acceptă monede mai mici de 10 cenţi şi nici un preţ nu este exprimat sub această diviziune. Asta, în condiţiile în care salariul mediu este comparabil cu al nostru. Cu alte cuvinte, paradoxal, în ţările sărace banii puţini nu contează.

De ce oare germanul, francezul, britanicul, care câştigă de zece ori mai mult decât românul sau muntenegreanul, „se uită” la fiecare cent, iar cei din urmă nu? De ce chelnerul din Europa Occidentală aduce întotdeauna restul la centimă (după care îşi primeşte bacşişul, după darea de mână şi starea de spirit a clientului), pe când în Bucureşti, dacă pe notă scrie 83 de lei şi plăteşti cu 100, ţi se spune „mulţumesc” şi gata? Nu e doar o meteahnă a vânzătorilor şi a chelnerilor nărăviţi din vremea când ei făceau legea în magazinele şi restaurantele goale, ci şi o mentalitate generală a „clientului”.

Dacă observi câtva timp un magazin oarecare, constaţi că doi clienţi din trei (cel puţin) lasă pe tejghea mărunţişul – în cazul în care vânzătorul e dintre cei care dau prompt restul. Şi, dacă te uiţi la fizionomii, nu e vorba, în cele mai multe cazuri, despre oameni „cu dare de mână”. Suntem revoltaţi că s-a majorat TVA cu 5% (ceea ce înseamnă că preţul plătit a crescut cu 4%), dar plătim liniştiţi cu 2 lei o pâine care costă 1,80 (adică acceptăm de bunăvoie o majorare a preţului cu 11%).

Este mentalitatea „lăsatului păgubaş”: efortul de a ne reclama dreptul ni se pare cel mai adesea prea mare în comparaţie cu pierderea suferită. Acceptăm să cumpărăm produse de calitate îndoielnică pentru că aşa face toată lumea. Nu protestăm când funcţionarul de la ghişeu ne trimite să aducem tot felul de adeverinţe şi copii fără sens, sub pretext că „aşa are el dispoziţie”, pentru că ne e teamă că dacă-l enervăm nu ne mai dă deloc actul de care avem nevoie. Înjurăm gropile din drum, dar nu iniţiem un referendum de destituire a primarului pentru că ne e teamă că următorul va fi şi mai rău. Pe vremea când concetăţenii noştri se lăudau că, deşi magazinele erau goale, frigiderele lor erau pline, în Polonia oamenii disperau să stea zile în şir la coadă pentru câteva kilograme de cartofi şi înfiinţau Solidarność.

Românii sunt – pe bună dreptate – extrem de nemulţumiţi de cei care-i guvernează. Când a fost vorba să protesteze împotriva unui plan urbanistic care mutila centrul oraşului, mai multe organizaţii neguvernamentale au mobilizat cu greu câteva zeci de cetăţeni. În schimb, tot felul de aşa-zişi vizionari încearcă să reformeze clasa politică înfiinţând noi partide, propunându-şi să devină preşedinţi. Acţiunile mici nu interesează, contează doar loviturile de anvergură.

Între altele, ceea ce ne deosebeşte de mentalitatea occidentală este capacitatea de a îndura, înţelepciunea de a spune „treacă de la mine”. Ştim şi noi, şi nemţii că cei douăzeci de bănuţi rest de la pâine nu ne pot nici îmbogăţi, nici sărăci. Se pare însă că în lumea modernă câştig de cauză au, pe termen lung, cei care judecă mai puţin pragmatic şi pentru care banul lor, dreptul lor, nu poate fi ştirbit de nimeni, şi pentru asta sunt capabili să lupte, indiferent de dimensiunea mizei.

MIRCEA KIVU
sursa: romanialibera.ro

Related Posts

One Response “Bănuţii care fac diferenţa”

  1. da cam asa e …romanul daca nu are isi face singur parte

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss