Economie

Speranţe scurte

Nu cred să mai existe o ţară ca Ro­mânia, unde să se fi vorbit decenii de-a rândul numai despre viitor, iar despre prezent ca despre ceva ce nu contează. Asta am învăţat eu în şcoală, asta am citit în ziare, asta mi s-a spus la radio şi la televi­zor şi asta a ştiut toată naţia: că ne aş­teaptă un viitor de aur. Şi că traiul în viitor nu numai că impune tot felul de sacrificii în prezent, dar că sacrificiul e o chestiune de merit, de mândrie, de definiţie istorică.

Nu conta nimic din ce ţi se în­tâmpla în prezent, conta doar ce avea să fie cândva. Diversiunea a fost atât de susţinută şi de eficientă, în­cât aproape că simţeam adierea vii­torului. Nimeni nu preciza când avea să înceapă viitorul, peste un an sau peste un veac. Dar fiindcă toa­te sacrificiile din prezent urmau  a fi compensate în mod sigur când­va, am trăit cu sentimentul că de ace­ea nu ni se spune când vom trăi vii­torul pentru că viitorul era sur­pri­za ce ne-o pregătea comunismul. El avea să vină mai curând decât îl aşteptam.

Imprecizia năştea aşteptări scur­te. Iar sacrificiile, speranţe şi mai scurte. Prezentul trebuia rezolvat de fiecare cum putea, însă avea să vină viitorul, care ne scăpa de grija prezentului. Consecinţa acestei gigantice diversiuni a fost că, lungindu-se aşteptarea, s-a scurtat speranţa. Scurtându-se speran­ţa, românii au pierdut masiv din obi­­ceiurile care fac civilizaţia şi care se bazează pe durată. Când vii­torul e ceva credibil şi se verifică într-un timp suportabil de lung, re­l­­aţiile dintre oameni au consistenţă şi majoritatea deprinderilor sociale funcţionează întocmai unor legi.

Patronul unei mici afaceri cu ca­fea mi-a povestit, pe jumătate in­dignat, pe jumătate mirat de pur­ta­rea unui angajat al său, că acesta a preferat să-l fure şi să-şi piardă sluj­ba, în loc să câştige aceiaşi bani pe care i-a furat, păstrându-şi sa­la­riul şi având asigurată existenţa într-un mod mai mult decât decent. Am încercat amândoi să desluşim  de­cizia acelui băiat, care fusese vre­me de doi ani un model de loia­li­tate şi onestitate, şi am ajuns la concluzia că băiatul fusese supus unui exces de siguranţă şi de bine, el fiind învăţat cu nesiguranţa şi cu mai răul. L-a speriat posibilita­tea unui viitor în prezent. Învăţat să nu aştepte nimic bun şi să trăiască de azi pe mâine, modul cel nou de viaţă şi de lucru, bazat pe încredere şi reuşită, l-a luat pe neînvăţate şi l-a speriat. A băgat mâna în tejghea şi a fugit. Nu pentru că suntem genetic un popor de hoţi, ci pentru că nimic în istorie nu a garantat durata. Ideea de garanţie pentru durată nu a funcţionat niciodată. Nu întâmplător avem atâtea zicale şi proverbe care sacralizează neîncredere în tot ce durează de genul: Ce-i în mână nu-i minciună.

Autor:  TUDOR OCTAVIAN

Sursa: Jurnalul National

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • CU SIGURANTA CA ACEL ANGAJAT CARE FURASE ERA ROMAN.UN INVESTITOR STRAIN DIN ZONA BANATULUI A SCHIMBAT IN CINCI ANI ZILE CINCI MII DE MUNCITORI.MOTIVUL???CEEA CE NU VA DISPAREA IN ROMANIA.GIGANTICA DIVERSIUNE DUPA”89 A FOST CA SA VANDUT VIITORUL.AFACERE INTRE ELITA POLITICA SI MONSTRUOASA COALITIE CARE ESTE UNIUNEA EUROPEANA.GENERATIE DE SACRIFICIU AM FOST SI AM RAMAS SPERAND IN LUMINITA DE LA CAPATUL TUNELULUI CARE SA STINS.

Abonează-te la newsletter